M-am mutat pe wordpress

Îmi doream de mult să trec pe wordpress. Astăzi am zis că e momentul.

Să fie într-un ceas bun!

https://tribalmother.wordpress.com/2016/08/03/first-blog-post/

Pauză

Încerc de mult timp să revin pe blog.

Nu reuşesc să mai scriu. De fapt, nu mai am chef să mai scriu şi mi-e ciudă, mă oftic pe mine că nu mai pot să scot niciun cuvânt din mine. Nu mai găsesc timp, chef, inspiraţie. Mi se pare că sună stupid, atât de stupid...

Adevărul cred că este altul. Am trecut prin multe schimbări de când a apărut zâna cea mică şi blândă în viaţa noastră, atât de multe încât nu le-am conştientizat pe toate, nici nu mai zic de interiorizat. M-am schimbat şi încă nu mi-e clar cine am devenit, nu pot cuprinde omul care tot iese din mine şi se revarsă.

Oboseala acumulată este şi ea vinovată de multe, la fel şi încăpăţânarea mea de a face cât mai multe singură, de a mulţumi pe toată lumea, de a face totul perfect, de a mă împărţi în n locuri, schimbări, revelaţii, probleme, introspecţii, plus cei doi copii, toate mi-au furat din vlagă.

Nu putea să meargă aşa la nesfârşit, aşa că am lăsat totul la voia sorţii şi s-a întâmplat ca scrisul să iasă de pe lista mea de priorităţi. Aş avea atât de multe de spus, dar paradoxal nu mai am cuvinte, nu le găsesc. Poate că încă nu este momentul, de aceea nici nu mă grăbesc. Le las să vină de la sine pe toate sau măcar pe unele dintre ele. Până atunci, voi lua o pauză.

În lumea emoțiilor

Astă vară am cunoscut-o pe Alexandra, fata cu părul ca marea. E o prezență atât de caldă cu o energie pozitivă că doar aflându-te în preajma ei te umpli de o stare de bine.

Mi-a povestit de dragostea ei pentru parenting şi în special pentru hand in hand parenting. Am prins-o în lumea mamelor singure şi am reuşit să organizam un seminar pentru mămicile din regat. Am ascultat-o atunci pentru prima oara şi mi-a plăcut foarte mult cum povestea despre felul cum funcţionează creierul. Din cauza faptului că eram fooarte gravidă nu am putut să stau atunci până la sfârşit şi am plecat destul de tristă că nu am putut să o ascult până la final.

Timpul a trecut repede şi iată că am avut din nou ocazia să o ascult, de data asta în altă formulă: despre emoţii şi experienţe cu doi copii. Vineri, ne-am auzit pe skype vreo 6 mame cu câte doi copii în dotare, chiar 3 dacă ne numărăm şi jumătăţile semnificative. A fost intens. Mult mai intens decât mă aşteptam. A fost despre emoţii şi le-am trăit din plin. Am plâns printre cuvinte, ne-am încurajat, am ascultat, am râs. Au fost primele două ore dintr-o serie de 6 seminarii şi am discutat despre timpul special cu copiii. 

Parcă universul simte când trebuie să ne aducă în faţă ceea ce avem nevoie să auzim şi să vedem. A venit la fix discuţia, în contextul în care probabil una dintre frustrări mele cele mai mari este că nu am timp suficient cu amândoi şi de când am născut-o pe cea mică am avut mereu în gând ca măcar 10 minute să fie alocate celui mare: timpului exclusiv în care să facem ce vrea el. De multe ori timpul acesta era seara la culcare, alteori nu era deloc. Atunci când lipsea cu desăvârşire se vedea imediat. Nu mai coopera, nu mai asculta, căuta să îmi atragă atenţia făcând în special lucrurile care ştia că mă deranjează sau devenea agresiv. Mami, sunt aici! Stai cu mine, te rog! Simţeam cum strigă din toată fiinţa lui. Ştiu că bebe e mic, dar şi eu sunt mic. Ia-mă în braţe, plimbă-mă în braţe, dă-mi lăptic, stai doar cu mine, joacă-te cu mine, hai să ne plimbăm doar noi doi. Ocupă-te de mine. Baga-mă-n seamă. Fii aici cu mine. 

Probabil că nu există sentimente de neputinţă mai mari decât acela de a avea copiii bolnavi şi a nu le putea alina suferinţa şi acela de a nu putea să te împarţi în două ca să fi pentru amândoi. Şi dacă ai putea să te împarţi, tot nu ar fi suficient. E un amalgam de sentimente şi gânduri, vinovăţie, teamă, un cocktail molotov imploziv.

Aşa bine mi-a făcut Alexandra, că m-a tras de mânecă în lumea emoţiilor că nu am cuvinte să-i mulţumesc. 

Lecția despre încrâncenare

Să fie ca mine mereu, chiar dacă pic de oboseală, mă suprasolicit sau nu mai pot. Să fiu eu în control total. Câtă lipsă de iubire de sine şi prostie. Pare o lecție pe care refuz să o învâț.

Încrâncenarea din mine suferă ca un vierme căruia îi dai otravă de fiecare dată când spui nu, îți dai credit, îți recunoşti limitele, te gândeşti la tine. Moare câte puțin, dar nu de tot, pentru că egoul meu mă sabotează constant, pot mai mult, şi mai mult, ce dacă pic din picioare de obosită, somnul e pentru cei care pierd timpul.

Timpul nu e niciodată pierdut, trecut. El e constant şi mereu prezent, doar noi refuzăm să-i acceptăm prezența în prezent, trăind mereu în trecut sau viitor, încrâncenați câ nu putem fi noi axul care mişcă planeta. Ce trist şi ce păcat...

Let go and let God.

Prietena mea genială

Mă întreb deseori ce drum ar fi avut viaţa mea dacă la un moment dat sau altul al existenţei mele aş fi ales altceva? Mă amuză să urmăresc firul epic şi să ţes în jurul lui o poveste complexă, să contruiesc o altă dimensiune, o altă viaţă imaginară. 

Recunosc că de mică m-a intrigat ideea de a scrie. Într-unul din anii de liceu una din povestirile mele a plăcut surprinzător de mult uneia dintre profesoarele de limba română şi plină de laude m-a trimis la faza pe judeţ a olimpiadei. Nu mi se părea mare realizare, mi se părea chiar ciudat că cineva ar fi putut aprecia acele rânduri ca fiind o creaţie literară. Eu doar m-am bucurat de cele 2 săptămâni cât am avut liber să mă pregătesc şi să studiez o carte foarte greoaie - Arca lui Noe, pe care am fişat-o sârguincios, am schematizat-o şi analizat-o pe toate părţile până m-am plictisit şi mi-am găsit alte ocupaţii mai recreative. Evident că olimpiada m-a prins nepregătită, subiectele au fost foarte grele, nu aveau nicio legătură cu preţioasă Arcă şi doricul, ionicul şi corinticul, Sfântul Duh al creaţiei mă părăsise, iar lucrarea mea a fost mediocră. Am luat 7,35. Mi se pare surprinzător că îmi aduc aminte, dar acum realizez că evenimentul a avut o importanţă mult mai mare decât aş fi crezut. M-a durut slaba mea pregătire, faptul că nu am putut mai mult. Superficial îmi spuneam că e totuşi ceva, că mă aflu printre cei 30% elevi străluciţi din judeţ. 

Anii au trecut şi talentul literar nu s-a mai manifestat sub nicio formă mult timp. Scrisul frumos a fost înlocuit de cel ştiinţific, unde epitetele şi figurile de stil nu prea aveau ce căuta. Facultatea era un loc prea mare şi m-a înspăimântat. Erau singură într-un oraş prea mare.

Citind Prietena mea genială m-au năpădit foarte multe amintiri. Nu am înţeles de unde atâta fascinaţie şi nerăbdare să citesc cât mai mult, d-abia când am terminat cartea am realizat. Printre rânduri e şi povestea mea acolo. M-am regăsit în nenumărate ipostaze, m-a tulburat şi bucurat în acelaşi timp, mi-a scormonit prin amintiri şi sertare de mult închise. Ce carte. Ce poveste. Ce stil extraordinar de viu şi captivant. Mă simt de parcă ar fi cartea mea, scrisă de mine. 

Rănile noastre nevindecate

Părintele de acelaşi sex are rolul de a ne învăţa să iubim, să ne iubim şi să dăruim iubire. Părintele de sex opus ne învaţă să ne lăsăm iubiţi şi să primim iubirea.

Sursa: Lise Bourbeau, Cele 5 răni care ne împiedică să fim noi înşine

Fața nevăzută a mamelor

E o față ascunsă bine, dosită şi etichetată ca fiind ruşinoasă, nepotrivită şi total nedemnă de o mamă. Toată lumea fuge de ea ca dracul de tămâie şi recunoaşte că a purtat uneori acea față, cu juma de gura, cu un puternic gust amar.

E o față tristă, dureroasă, generatoare de cele mai aprige şi cumplite remuşcări. Şi culmea, nu e doar o față a mamelor, ci a oamenilor în general, însă pentru mame se amplifică totul la puterea a mia, pentru că ele sunt/trebuie să fie supra oameni.

Este vorba de fața rareori văzută a pierderii de sine, de pierdere a controlului, a rațiunii, a focusului chit că e vorba de 1, 5, 40 de secunde. E o izbucnire egoistă a omului din tine, care vrea fix în momentul ală să se gândească doar la el. După caz izbucnirea e mică sau mare, cu lacrimi, cu țipete, cu plâns cu suspine, cu durere. Ai pierdut controlul şi doare al dracului de tare să te vezi aşa. Doare şi mai tare că te vede şi bucata aceea mică de om care nu întelege ce se întâmplă cu mă-sa. Adineauri era calmă şi dintr-o dată s-a transformat în uragan.

E o realitate atât de reală că nu înţeleg de ce trebuie să o negăm. Nu asta vrem oare să îi învăţăm pe ai noştri copii? Că e normal să se exteriorizeze şi să îşi trăiască emoţiile autentic, să le descarce şi să le elimine ca să nu strângă frustrări?

E atât de multă presiune care vine din exterior din partea unor oameni care nu au habar şi nici măcar nu merită luaţi în considerare. De ce depunem atâta efort să perpetuăm imaginea mamei perfecte? De ce să fim perfecţi, când imperfect e cu mult mai interesant şi benefic pentru noi?

De ce nimeni nu vrea să dea masca asta jos? Primeşte cineva un premiu la final că în percepiţia colectivă a părut "mai" perfect? În final, scopul nostru ca mame nu este mai degrabă să creştem oameni buni. frumoşi, echilibraţi, decât să ne întrecem în a locul întâi la concursul mama perfectă? Când am uitat încotro mergem şi care e scopul nostru? Şi ce rost îşi au comparaţiile? Atâta suferinţă inutilă şi energie risipă... Păcat.

Nu vă mai judecaţi atât de aspru, doamnelor. Nu vă mai frustraţi. Nu vă mai ascundeţi. Fiţi ceea ce vreţi să fiţi, faceţi asta cu toată fiinţa voastră. Trăiţi în armonie cu voi, nu cu ceilalţi, echilibrul vine din interior. Restul e doar zgomot, mult prea mult zgomot.