tag:blogger.com,1999:blog-60259882098903868542024-02-19T06:20:27.343+02:00tribalmotherAnonymoushttp://www.blogger.com/profile/14130149548939695376noreply@blogger.comBlogger181125tag:blogger.com,1999:blog-6025988209890386854.post-1660844627140567042016-08-04T00:55:00.002+03:002016-08-04T00:55:57.696+03:00M-am mutat pe wordpressÎmi doream de mult să trec pe wordpress. Astăzi am zis că e momentul.<br />
<br />
Să fie într-un ceas bun!<br />
<br />
https://tribalmother.wordpress.com/2016/08/03/first-blog-post/Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14130149548939695376noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6025988209890386854.post-72334820368095807212016-04-28T22:31:00.002+03:002016-04-28T22:31:38.128+03:00Pauză<div class="MsoNormal">
Încerc de mult timp să revin pe blog.</div>
<div class="MsoNormal">
<span lang="RO"><br /></span></div>
<div class="MsoNormal">
<span lang="RO">Nu reuşesc să mai scriu. De fapt, nu mai am
chef să mai scriu şi mi-e ciudă, mă oftic pe mine că nu mai pot să scot niciun cuvânt din mine. Nu mai găsesc timp, chef, inspiraţie. Mi se pare că sună
stupid, atât de stupid...</span></div>
<div class="MsoNormal">
<span lang="RO"><br /></span></div>
<div class="MsoNormal">
<span lang="RO">Adevărul cred că este altul. Am trecut prin
multe schimbări de când a apărut zâna cea mică şi blândă în viaţa noastră, atât
de multe încât nu le-am conştientizat pe toate, nici nu mai zic de
interiorizat. M-am schimbat şi încă nu mi-e clar cine am devenit, nu pot cuprinde omul care tot iese din mine şi se revarsă.</span></div>
<div class="MsoNormal">
<span lang="RO"><br /></span></div>
<div class="MsoNormal">
<span lang="RO">Oboseala acumulată este şi ea vinovată de multe, la fel şi încăpăţânarea
mea de a face cât mai multe singură, de a mulţumi pe toată lumea, de a face
totul perfect, de a mă împărţi în n locuri, schimbări, revelaţii, probleme, introspecţii, plus cei doi copii, toate mi-au furat din vlagă.</span></div>
<div class="MsoNormal">
<span lang="RO"><br /></span></div>
<br />
<div class="MsoNormal">
<span lang="RO">Nu putea să meargă aşa la nesfârşit, aşa că am
lăsat totul la voia sorţii şi s-a întâmplat ca scrisul să iasă de pe lista mea
de priorităţi. Aş avea atât de multe de spus, dar paradoxal nu mai am cuvinte,
nu le găsesc. Poate că încă nu este momentul, de aceea nici nu mă grăbesc. Le
las să vină de la sine pe toate sau măcar pe unele dintre ele. Până atunci, voi lua o pauză.</span></div>
<div class="MsoNormal">
<span lang="RO"><br /></span></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiI5g4lJArqzlooYFlYPQuR2rdp37rw27pt81WupacrchovrJEBnoXvAJ2hyK4Uzx3ijLc0zZ09yWrdIwDtHBfP61ePWoAWyjYMk3Hr1YtpKGyswfqKZ3rkgqniIKu9J22GaggthEHshZQ/s1600/857de61badd283ab93a4f4a03eedb4a3.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiI5g4lJArqzlooYFlYPQuR2rdp37rw27pt81WupacrchovrJEBnoXvAJ2hyK4Uzx3ijLc0zZ09yWrdIwDtHBfP61ePWoAWyjYMk3Hr1YtpKGyswfqKZ3rkgqniIKu9J22GaggthEHshZQ/s320/857de61badd283ab93a4f4a03eedb4a3.jpg" width="240" /></a></div>
<div class="MsoNormal">
<span lang="RO"><br /></span></div>
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14130149548939695376noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6025988209890386854.post-24809706866936829552016-02-12T08:10:00.000+02:002016-02-12T15:37:29.439+02:00În lumea emoțiilor<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Astă vară am cunoscut-o pe Alexandra, fata cu părul ca marea. E o prezență atât de caldă cu o energie pozitivă că doar aflându-te în preajma ei te umpli de o stare de bine.</div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Mi-a povestit de dragostea ei pentru parenting şi în special pentru <i><a href="http://www.handinhandparenting.org/">hand in hand parenting</a></i>. Am prins-o în lumea mamelor singure şi am reuşit să organizam un seminar pentru mămicile din regat. Am ascultat-o atunci pentru prima oara şi mi-a plăcut foarte mult cum povestea despre felul cum funcţionează creierul. Din cauza faptului că eram fooarte gravidă nu am putut să stau atunci până la sfârşit şi am plecat destul de tristă că nu am putut să o ascult până la final.</div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Timpul a trecut repede şi iată că am avut din nou ocazia să o ascult, de data asta în altă formulă: despre emoţii şi experienţe cu doi copii. Vineri, ne-am auzit pe skype vreo 6 mame cu câte doi copii în dotare, chiar 3 dacă ne numărăm şi jumătăţile semnificative. A fost intens. Mult mai intens decât mă aşteptam. A fost despre emoţii şi le-am trăit din plin. Am plâns printre cuvinte, ne-am încurajat, am ascultat, am râs. Au fost primele două ore dintr-o serie de 6 seminarii şi am discutat despre timpul special cu copiii. </div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Parcă universul simte când trebuie să ne aducă în faţă ceea ce avem nevoie să auzim şi să vedem. A venit la fix discuţia, în contextul în care probabil una dintre frustrări mele cele mai mari este că nu am timp suficient cu amândoi şi de când am născut-o pe cea mică am avut mereu în gând ca măcar 10 minute să fie alocate celui mare: timpului exclusiv în care să facem ce vrea el. De multe ori timpul acesta era seara la culcare, alteori nu era deloc. Atunci când lipsea cu desăvârşire se vedea imediat. Nu mai coopera, nu mai asculta, căuta să îmi atragă atenţia făcând în special lucrurile care ştia că mă deranjează sau devenea agresiv. Mami, sunt aici! Stai cu mine, te rog! Simţeam cum strigă din toată fiinţa lui. Ştiu că bebe e mic, dar şi eu sunt mic. Ia-mă în braţe, plimbă-mă în braţe, dă-mi lăptic, stai doar cu mine, joacă-te cu mine, hai să ne plimbăm doar noi doi. Ocupă-te de mine. Baga-mă-n seamă. Fii aici cu mine. </div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Probabil că nu există sentimente de neputinţă mai mari decât acela de a avea copiii bolnavi şi a nu le putea alina suferinţa şi acela de a nu putea să te împarţi în două ca să fi pentru amândoi. Şi dacă ai putea să te împarţi, tot nu ar fi suficient. E un amalgam de sentimente şi gânduri, vinovăţie, teamă, un cocktail molotov imploziv.<br>
<br>
Aşa bine mi-a făcut Alexandra, că m-a tras de mânecă în lumea emoţiilor că nu am cuvinte să-i mulţumesc. </div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg1cBCdGGSToAzoWwhphfGZ1nogr7pIhCXM6UhDz9xTemA0C6w-QUJ4Wd-NynyV_Nbc4uvci4mQUpT5CWgbQa_98aWKc1KejFiD51E7Qek7W-dvzsY4HoUnLB3YbeY2g5HG4qz1byrgfsc/s1600/ec9122e988805213d8d5f09ac5408c29.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg1cBCdGGSToAzoWwhphfGZ1nogr7pIhCXM6UhDz9xTemA0C6w-QUJ4Wd-NynyV_Nbc4uvci4mQUpT5CWgbQa_98aWKc1KejFiD51E7Qek7W-dvzsY4HoUnLB3YbeY2g5HG4qz1byrgfsc/s320/ec9122e988805213d8d5f09ac5408c29.jpg" width="320"></a></div>
<br></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br></div>
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14130149548939695376noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6025988209890386854.post-30712217394278302082016-02-10T07:52:00.001+02:002016-02-10T08:11:01.912+02:00Lecția despre încrâncenare<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Să fie ca mine mereu, chiar dacă pic de oboseală, mă suprasolicit sau nu mai pot. Să fiu eu în control total. Câtă lipsă de iubire de sine şi prostie. Pare o lecție pe care refuz să o învâț.</div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Încrâncenarea din mine suferă ca un vierme căruia îi dai otravă de fiecare dată când spui nu, îți dai credit, îți recunoşti limitele, te gândeşti la tine. Moare câte puțin, dar nu de tot, pentru că egoul meu mă sabotează constant, pot mai mult, şi mai mult, ce dacă pic din picioare de obosită, somnul e pentru cei care pierd timpul.</div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Timpul nu e niciodată pierdut, trecut. El e constant şi mereu prezent, doar noi refuzăm să-i acceptăm prezența în prezent, trăind mereu în trecut sau viitor, încrâncenați câ nu putem fi noi axul care mişcă planeta. Ce trist şi ce păcat...</div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Let go and let God. </div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjB9jYKHdUD7kn3SK4vPDuT5xTQeQw3IzDG64ZqxonBK4nFaMXaEtEpCI7gHBnHRsfNFaVi3OAhs1zSPCCFa1nirr1GKeAqdm01jMKYPKSfvivroXLDSVSGYIlJu2koM2eqmVfsOTu-BKU/s1600/94c88ddd9ded429bc561caaf4ab48475.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjB9jYKHdUD7kn3SK4vPDuT5xTQeQw3IzDG64ZqxonBK4nFaMXaEtEpCI7gHBnHRsfNFaVi3OAhs1zSPCCFa1nirr1GKeAqdm01jMKYPKSfvivroXLDSVSGYIlJu2koM2eqmVfsOTu-BKU/s320/94c88ddd9ded429bc561caaf4ab48475.jpg" width="219" /></a></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br /></div>
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14130149548939695376noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6025988209890386854.post-60826716007309940922016-02-05T09:56:00.000+02:002016-02-05T09:56:02.973+02:00Prietena mea genială<div style="text-align: justify;">
Mă întreb deseori ce drum ar fi avut viaţa mea dacă la un moment dat sau altul al existenţei mele aş fi ales altceva? Mă amuză să urmăresc firul epic şi să ţes în jurul lui o poveste complexă, să contruiesc o altă dimensiune, o altă viaţă imaginară. </div>
<div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div>
<div style="text-align: justify;">
Recunosc că de mică m-a intrigat ideea de a scrie. Într-unul din anii de liceu una din povestirile mele a plăcut surprinzător de mult uneia dintre profesoarele de limba română şi plină de laude m-a trimis la faza pe judeţ a olimpiadei. Nu mi se părea mare realizare, mi se părea chiar ciudat că cineva ar fi putut aprecia acele rânduri ca fiind o creaţie literară. Eu doar m-am bucurat de cele 2 săptămâni cât am avut liber să mă pregătesc şi să studiez o carte foarte greoaie - Arca lui Noe, pe care am fişat-o sârguincios, am schematizat-o şi analizat-o pe toate părţile până m-am plictisit şi mi-am găsit alte ocupaţii mai recreative. Evident că olimpiada m-a prins nepregătită, subiectele au fost foarte grele, nu aveau nicio legătură cu preţioasă Arcă şi doricul, ionicul şi corinticul, Sfântul Duh al creaţiei mă părăsise, iar lucrarea mea a fost mediocră. Am luat 7,35. Mi se pare surprinzător că îmi aduc aminte, dar acum realizez că evenimentul a avut o importanţă mult mai mare decât aş fi crezut. M-a durut slaba mea pregătire, faptul că nu am putut mai mult. Superficial îmi spuneam că e totuşi ceva, că mă aflu printre cei 30% elevi străluciţi din judeţ. </div>
</div>
<div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
</div>
<div>
<div style="text-align: justify;">
Anii au trecut şi talentul literar nu s-a mai manifestat sub nicio formă mult timp. Scrisul frumos a fost înlocuit de cel ştiinţific, unde epitetele şi figurile de stil nu prea aveau ce căuta. Facultatea era un loc prea mare şi m-a înspăimântat. Erau singură într-un oraş prea mare.</div>
</div>
</div>
<div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
</div>
<div>
<div style="text-align: justify;">
Citind <i><a href="http://lecturile-emei.blogspot.ro/2015/12/elena-ferrante-prietena-mea-geniala-my.html">Prietena mea genială</a> </i>m-au năpădit foarte multe amintiri. Nu am înţeles de unde atâta fascinaţie şi nerăbdare să citesc cât mai mult, d-abia când am terminat cartea am realizat. Printre rânduri e şi povestea mea acolo. M-am regăsit în nenumărate ipostaze, m-a tulburat şi bucurat în acelaşi timp, mi-a scormonit prin amintiri şi sertare de mult închise. Ce carte. Ce poveste. Ce stil extraordinar de viu şi captivant. Mă simt de parcă ar fi cartea mea, scrisă de mine. </div>
<div style="text-align: justify;">
<div style="text-align: center;">
<br /></div>
</div>
<div style="text-align: justify;">
<div style="text-align: center;">
<br /></div>
</div>
</div>
<div style="text-align: center;">
<iframe allowfullscreen="" frameborder="0" height="315" src="https://www.youtube.com/embed/2b64hq5P_Qo" width="560"></iframe></div>
<div style="text-align: center;">
<br /></div>
<div style="text-align: center;">
<br /></div>
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14130149548939695376noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6025988209890386854.post-22197033737195100432016-02-03T10:03:00.000+02:002016-02-03T10:03:03.976+02:00Rănile noastre nevindecate<b><i>Părintele de acelaşi sex are rolul de a ne învăţa să iubim, să ne iubim şi să dăruim iubire. Părintele de sex opus ne învaţă să ne lăsăm iubiţi şi să primim iubirea.</i></b><br />
<b><i><br /></i></b>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgRC8H3yCmPzsX9T-mQ8VNdMv3y7tSmejKHsC82JGvE36Im-B3auBTCNMgpXM5JsIP_xK96Gce3KxnzSwqwQVLwTkBbiau_B3XWkc2KAzQN3NzeMc-Pv8Jc0g1Tmaji09yWPSw9e8OO3kQ/s1600/bf648ad14f0b8f83b7446e6a191fc667.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgRC8H3yCmPzsX9T-mQ8VNdMv3y7tSmejKHsC82JGvE36Im-B3auBTCNMgpXM5JsIP_xK96Gce3KxnzSwqwQVLwTkBbiau_B3XWkc2KAzQN3NzeMc-Pv8Jc0g1Tmaji09yWPSw9e8OO3kQ/s1600/bf648ad14f0b8f83b7446e6a191fc667.jpg" /></a></div>
<b><i><br /></i></b>
<b><i><br /></i></b>
Sursa: <a href="https://liviabonarov.files.wordpress.com/2010/12/lise-bourbeau-cele-5-rani-care-ne-impiedica-sa-fim-noi-insine.pdf">Lise Bourbeau, Cele 5 răni care ne împiedică să fim noi înşine</a><br />
<br />Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14130149548939695376noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6025988209890386854.post-7668557513753515192016-02-01T23:43:00.000+02:002016-02-01T23:43:07.083+02:00Fața nevăzută a mamelor<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
E o față ascunsă bine, dosită şi etichetată ca fiind ruşinoasă, nepotrivită şi total nedemnă de o mamă. Toată lumea fuge de ea ca dracul de tămâie şi recunoaşte că a purtat uneori acea față, cu juma de gura, cu un puternic gust amar.</div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
E o față tristă, dureroasă, generatoare de cele mai aprige şi cumplite remuşcări. Şi culmea, nu e doar o față a mamelor, ci a oamenilor în general, însă pentru mame se amplifică totul la puterea a mia, pentru că ele sunt/trebuie să fie supra oameni.</div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Este vorba de fața rareori văzută a pierderii de sine, de pierdere a controlului, a rațiunii, a focusului chit că e vorba de 1, 5, 40 de secunde. E o izbucnire egoistă a omului din tine, care vrea fix în momentul ală să se gândească doar la el. După caz izbucnirea e mică sau mare, cu lacrimi, cu țipete, cu plâns cu suspine, cu durere. Ai pierdut controlul şi doare al dracului de tare să te vezi aşa. Doare şi mai tare că te vede şi bucata aceea mică de om care nu întelege ce se întâmplă cu mă-sa. Adineauri era calmă şi dintr-o dată s-a transformat în uragan.</div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
E o realitate atât de reală că nu înţeleg de ce trebuie să o negăm. Nu asta vrem oare să îi învăţăm pe ai noştri copii? Că e normal să se exteriorizeze şi să îşi trăiască emoţiile autentic, să le descarce şi să le elimine ca să nu strângă frustrări?</div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
E atât de multă presiune care vine din exterior din partea unor oameni care nu au habar şi nici măcar nu merită luaţi în considerare. De ce depunem atâta efort să perpetuăm imaginea mamei perfecte? De ce să fim perfecţi, când imperfect e cu mult mai interesant şi benefic pentru noi?</div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
De ce nimeni nu vrea să dea masca asta jos? Primeşte cineva un premiu la final că în percepiţia colectivă a părut "mai" perfect? În final, scopul nostru ca mame nu este mai degrabă să creştem oameni buni. frumoşi, echilibraţi, decât să ne întrecem în a locul întâi la concursul mama perfectă? Când am uitat încotro mergem şi care e scopul nostru? Şi ce rost îşi au comparaţiile? Atâta suferinţă inutilă şi energie risipă... Păcat.</div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Nu vă mai judecaţi atât de aspru, doamnelor. Nu vă mai frustraţi. Nu vă mai ascundeţi. Fiţi ceea ce vreţi să fiţi, faceţi asta cu toată fiinţa voastră. Trăiţi în armonie cu voi, nu cu ceilalţi, echilibrul vine din interior. Restul e doar zgomot, mult prea mult zgomot. </div>
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14130149548939695376noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6025988209890386854.post-57605013550075228952016-01-13T23:46:00.001+02:002016-01-31T00:09:23.178+02:00Scrisoare către mine, pentru mai târziu<div dir="ltr">
Dragă eu, </div>
<div dir="ltr">
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Azi, pe 13 ianuarie 2016, ai pornit pe drumul celui de-al 29-ulea an al existenței tale. Un an care se arată promițător, plin de provocări şi lecții. E anul devenirii, aşa îl simt acum. Ce o să devin, o să vedem peste ani. </div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Simt că anul acesta va aduce multe lucruri bune, transformări puternice şi împliniri. Le simt cum stau să înmugurească în mine. </div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Vreau să fiu un om mai bun, mai calm şi răbdător, mai putin empatic (da, am prea multă), mai atent la cei apropiați, mai prezent. Vreau să îmi reiau pasiunile, cursurile, cărțile, scrisul şi să descopăr cât mai multe lucruri şi locuri noi. Vreau să ascult mai mult şi să vorbesc mai puțin. Vreau să mă pun pe primul loc în viaţa mea, vreau să ascult. </div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Promit că o să încerc să nu mai controlez totul, să am mai multă încredere în cei apropiați mie şi să renunț la extremismul meu apăsător. Să dau mai multe şanse oamenilor. Fără războaie inutile şi fără lupte împotriva morilor de vânt. Energia creatoare nu trebuie irosită ci folosită cu scop pentru a genera bunăstare.</div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Să ai grijă de tine, omule!</div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Te îmbrățişez, </div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Eu.</div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiRVYlKG3vSLsNdqf5LpCf4gG87RDmX8S5RgKtqy-K8pMREJVyWCwY-epJNW0RCbDrtjmVI-C3qJnsBQt9QX6ytnP7OawY99IOXRz-5ulWQANNbY0DgWEL4cOomUvAY1Iuk3nS1HG-yMAs/s1600/ab616c90148b9f69cb819ce361332b70.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"> <img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiRVYlKG3vSLsNdqf5LpCf4gG87RDmX8S5RgKtqy-K8pMREJVyWCwY-epJNW0RCbDrtjmVI-C3qJnsBQt9QX6ytnP7OawY99IOXRz-5ulWQANNbY0DgWEL4cOomUvAY1Iuk3nS1HG-yMAs/s640/ab616c90148b9f69cb819ce361332b70.jpg" /> </a> </div>
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14130149548939695376noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6025988209890386854.post-86790755508881020622016-01-12T23:17:00.001+02:002016-01-12T23:33:00.656+02:00Ultima zi din 28<p dir="ltr">Azi e ultima zi din 28. Mâine e prima zi din 29. E un fel de începutul sfârşitului lumii, la nivel mai mic bineînțeles. Mai clar, pe 13 ianuarie e ziua mea şi fac 29 de ani. O vârstă decentă şi provocatoare. De mai bine de 10 ani intru în depresie cu vreo 3 zile înainte. Nu îmi place să îmi serbez ziua în mod zgomotos. Prefer o zi liniştită, cu familia. O prăjitură bună, o cafea (pentru că nu beau cafea de obicei), un mic dejun târziu, lenevit in pat, plimbat prin parc, ceva poze cu toți 4 şi mi-e de-ajuns. Anul ăsta nici cadouri nu vreau. Ce-i drept aş vrea să dorm o noapte întreagă. Simplu şi imposibil de realizat.</p>
<p dir="ltr">Vreau ca anul astă sa fiu. Să fiu eu şi să mă las purtată pe drumurile pe care viața mi le pune la picioare. Vreau mai mult timp pentru mine, vreau mai mult timp să citesc, să mă plimb, să explorez, să îmi reiau activitățiile, să scriu mai mult. 29 e despre mine. Va fi genial!</p>
<p dir="ltr">Şi acum să dormim, cu puțin noroc dorm vreo 5-6 ore legate.</p>
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14130149548939695376noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6025988209890386854.post-23206873619004511782016-01-02T14:30:00.000+02:002016-01-02T14:30:03.588+02:00Dragă 2016<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiPhrs0ekxS9ho_ZkkEfVeszND-3x0u3ISnAjRLkxQL8318lf-oAd4aN6PG8keuMBQjqmVTcPQTCzP1UAYeLQfZOBLp1OuRvxybkK-fY0NqJ2vcR43WhLbgR6y1V_5BopvmQzU33iGJIRY/s1600/coverfb.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="265" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiPhrs0ekxS9ho_ZkkEfVeszND-3x0u3ISnAjRLkxQL8318lf-oAd4aN6PG8keuMBQjqmVTcPQTCzP1UAYeLQfZOBLp1OuRvxybkK-fY0NqJ2vcR43WhLbgR6y1V_5BopvmQzU33iGJIRY/s400/coverfb.jpg" width="400" /></a></div>
<br />
<br />
Dragă 2016,<br />
<br />
Bine ai venit!<br />
Multă lume te aştepta să vii.<br />
Şi noi te aşteptam.<br />
Acum că ai venit, nu ştiu cu ce să te servesc.<br />
Ţi-e foame? Sete? Vrei să dormi?<br />
Mi-e frică să te întreb ce mi-ai adus.<br />
Prefer să văd în fiecare zi darurile tale.<br />
<br />
Mă-ntrebi cum a fost cu fratele tău, 2015?<br />
Ştii că nu e frumos să vorbim despre persoanele care nu sunt de faţă.<br />
Ce pot să zic: A fost... dens.<br />
<br />
Ne-a dar în dar mai mult decât am cerut,<br />
Ne-a dat şi lucruri pe care nu le-am vrut.<br />
<br />
Ne-a dat şi lacrimi şi bucurii,<br />
Ne-a zis că tu o să aduci ce el nu ştie încă să facă,<br />
Că eşti mai priceput şi faci vrăji mai complexe.<br />
<br />
Hai, fă-te comod că avem multe de povestit şi până pleci mai e mult timp.<br />
<br />
<br />
<br />
<br />
<br />
<br />Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14130149548939695376noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6025988209890386854.post-66258320777757046132015-12-21T22:48:00.000+02:002015-12-21T22:48:02.832+02:00De dragul tăuDe dragul tău<br />
<br />
De dragul tău am coborât din lună<br />
Şi pământean am devenit, murdar<br />
<div class="text_exposed_show">
Lunatec am rămas fără cunună,<br />
Priveşte-mă, zâmbeşte-mi aşadar.<br />
<br />
De dragul tău m-am făurit din Soare<br />
Să strălucesc pe bolta dimineţii<br />
Să-mi spună cineva, dar cine oare<br />
Când mi-a scăpat esenţa vieţii?<br />
<br />
De dragul tău m-am îmbrăcat în dor <br />
Şi-am aşteptat o iarnă înstelată,<br />
Să încolţească grăul în ogor<br />
Să-ţi pun în palmă viaţa-mi toată<br />
<br />
De dragul tău m-arunc în primavară<br />
Să-mi crească ramurile pe sprâncene<br />
Să îţi clipesc complice, bunăoară<br />
Şi-apoi ne scuturăm de lene.<br />
<br />
De dragul tău m-aş face şi albastru<br />
Şi mic şi bun şi-oricum ar trebui.<br />
Coboară tu, lumină ca un astru <br />
Ca inima-mi bătândă să o ţii.<br />
<br />
Unknown Author</div>
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14130149548939695376noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6025988209890386854.post-65895925039418538472015-11-13T08:37:00.000+02:002015-11-13T08:37:01.781+02:00O melodie pentru o toamnă nostalgică<div style="text-align: justify;">
O fi de la astenia de toamnă sau de la oboseala acumulată, nu ştiu exact, dar toamna asta mă face mai sensibilă decât orice toamnă de până acum. În mod sigur toate schimbările prin care am trecut în ultimele două luni contribuie la starea mea melancolico-depresivă. Fiindcă mă tratez cu muzică (şi ciocolată, dar asta nu trebuie să mai ştie nimeni :))) tot caut melodii care să-mi trasmită o stare de bine, de linişte, de hai ca va fi bine, o să treacă şi perioada asta. Melodia de mai jos este una din cele care sunt ca un pansament pentru sufletul meu. </div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<br />
<br />
<div style="text-align: center;">
<iframe allowfullscreen="" frameborder="0" height="315" src="https://www.youtube.com/embed/gAiEuPetvag" width="560"></iframe></div>
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14130149548939695376noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6025988209890386854.post-73691101222902184532015-11-11T00:33:00.000+02:002015-11-11T00:33:01.584+02:002 luni în 4<div dir="ltr">
<div style="text-align: justify;">
Mă uit la ea şi mă minunez cât e de mică şi frumoasă. E calmă, caldă şi senină. Îi place să doarmă în sufletul meu ca să îmi audă bătăile inimii. </div>
</div>
<div dir="ltr">
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
</div>
<div dir="ltr">
<div style="text-align: justify;">
Mă uit la el, cuibărit în dreapta mea, cu capul pe pieptul meu, stând cap în cap cu soru-sa care doarme pe mine. O mângâie din când în când sau o ține de mână. Se minunează cât e de mică şi cât e el de mare. </div>
</div>
<div dir="ltr">
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
</div>
<div dir="ltr">
<div style="text-align: justify;">
Mă uit la om şi, chiar dacă uneori îmi vine să arunc cu diverse după el prin casă, îmi dau seama că după 9 ani împreună şi doi copii, trăim cea mai faină poveste. O poveste despre noi şi familia noastră minunată, de care avem grijă cum ştim mai bine.</div>
</div>
<div dir="ltr">
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
</div>
<div dir="ltr">
<div style="text-align: justify;">
Mă uit la mine şi mă întreb când a trecut timpul... am câteva fire de păr alb, ceva cearcăne de care nu mai scap, câteva riduri şi o inimă mare, plină de iubirea lor. Simt atâta iubire cum nu am simțit niciodată. Şi-n fiecare zi parcă e din ce în mai multă. Şi nu mai contează nici ridurile, nici firele de păr albe, nici nopţile nedormite.</div>
</div>
<div dir="ltr">
<br /></div>
<div dir="ltr">
<br /></div>
<div dir="ltr">
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
</div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhGhcixighOD5jN1JnqEnIqPn1hCQ0VcVYc17KwAbxgIXbM2uSYfcTfNf4wAFbVY3uOUeGzJD8ZtCLI9mWrJghU-Ez156ed4ONUQI8dpPshi_OKqaC0uywrdUCjKJ0BdIs28EOfXqSit7c/s1600/il_340x270.506126785_gkzy.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="254" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhGhcixighOD5jN1JnqEnIqPn1hCQ0VcVYc17KwAbxgIXbM2uSYfcTfNf4wAFbVY3uOUeGzJD8ZtCLI9mWrJghU-Ez156ed4ONUQI8dpPshi_OKqaC0uywrdUCjKJ0BdIs28EOfXqSit7c/s320/il_340x270.506126785_gkzy.jpg" width="320" /></a></div>
<br /></div>
<div dir="ltr">
<br /></div>
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14130149548939695376noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6025988209890386854.post-5614256433439015162015-10-21T22:45:00.000+03:002015-10-22T07:45:31.342+03:00O zi de miercuri<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Miercuri, 7 octombrie 2015<br />
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<i>Disclaimer: urmează un post lung, în care povestesc despre cum arată o zi din viața în 4 la aproape o lună de la naşterea celui de-al doilea copil. Articolul e pentru mine ca să nu mă mai hăituiesc că nu fac suficiente lucruri şi să nu uit mai târziu cum a fost la început.</i><br />
<i><br /></i></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
După o noapte mai agitată mă trezesc la 7 cu ochii cârpiți de somn. M-am culcat foarte târziu şi nu ştiu dacă am dormit mai mult de 5 ore în 2-3 reprize.<br />
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Mă chinui să mă mobilizez să mă dau jos din pat pentru că la 9 trebuie să plecăm de acasă. Hrănesc mai întâi puiul mic de om, care spre uimirea şi bucuria mea se culcă la loc foarte repede. Probabil noaptea agitată trebuie recuperată. Dau fuga repede la calculator să public articolul pentru blogul unde mai scriu. Nici nu mă apuc bine de treabă că se trezeşte puiul cel mare. Somnoros, împleticindu-se, se aşează lângă mine şi începe mieros să îmi ceară să îi pun miau, adică filmulețe amuzante pe youtube cu miau. Fac un compromis, pun un miau şi cu un ochi la articolul meu şi cu altul la ecranul lui cu miau, încerc să îi povestesc ce se întâmplă în filmuleț. Apare şi tac-su prin peisaj şi stă el să îi povestească ca să pot termina mai repede. Nu mai vrea miau, vrea muzică - AC DC. Mă conformez şi mă grăbesc să termin. După mă ridic să pregătesc micul dejun. <br />
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
La 9 mâncăm, apoi ne mobilizăm să ne îmbrăcăm să plecăm. Se pune şi omul la masă şi dă drumul la televizor (are obiceiul de a mânca la tv, obicei pe care.îl detest şi de care mă îndoiesc că va scăpa vreodată...), însă tânărul se duce rapid şi îi închide televizorul. Omul îl deschide din nou, piticul îl închide. Omul se enervează, țipă, copilul începe să plângă. Unul țipă, ăstalaltul plânge că nu înțelege de ce tac-su mănâncă cu tv-ul deschis, aia mică urlă şi ea de foame, cel mai probabil. Minunat. Calmez nervii, şterg lacrimile şi consolez copilul, îi dau fetii să mănânce, o schimb, încep să îl îmbrac şi pe pitic, mă duc să fac duş rapid. <br />
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Reuşim să ieşim din casă pe la 9.30-40. Avem de făcut un tur de forță prin Bucureşti ca să ridic nişte cadouri cumpărate de nişte oameni cu sufletul mare pentru un băiețel al unei mame singure. Mâine e ziua lui şi trebuie să adun toate cadourile ca să le pot da mamei lui. La 10 ajungem în prima locație, la 10.30 în a doua, la 11 în a treia. La 11.30 o luăm spre casă. La 12 ajungem în fața blocului. </div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Băiatul meu nu vrea să urce în casă. Tac-su urcă cu cea mică în casă, eu rămân cu el afară vreo 10 minute. Îmi dau seama că după atâta timp în maşină, unde a stat super cuminte, are nevoie să facă şi el ceva ce îi place. Problema e ca mi-e foame, pentru că, în inteligența mea mare am sărit peste masa de dimineață fiindcă a trebuit să triez o lădiță de roşii cherry culeasă de la maică-mea din grădină sâmbătă. Reuşesc să îl conving să mergem în casă. Îl ridic în brațe pentru prima oară după operație. Are aprox. 14 kg. <br />
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
12 şi un pic. Omul pleacă la muncă, eu pun fata în wrap să pregătesc rapid prânzul. Mi-e foame de mor, aş mânca şi pietre. I-am promis tânărului că facem omletă. Bate el ouălele, asta mică plânge de nu mai auzi nimic. Constat că plânge pentru că mi-a curs lapte dintr-un sân, atât de mult că s-a udat juma de wrap. Minunat. Termin omleta. Pun nişte legume alături şi pun băiatul la masă. Iau şi eu o înghițitură şi plec să.schimb fata şi să pun wrapul la spălat. Mă oftic că s-a udat pentru că d-abia îl spălasem şi va trebui sa folosesc marsupiul, de la care mă doare spatele. Mno, asta e. Hrănesc şi copila, ca să pot mânca în linişte. Canci linişte. Individul mic a terminat de mâncat şi mi-a lăsat şi mie juma de omletă. Acum vrea şi el lapte şi fuge repede în dormitor să tragă draperiile, zicând nunu (adică nani). Mă uit la ceas, aproape 1. E cam devreme pentru nani, dar nah, o fi obosit. Ne băgăm toți trei în pat şi mă gândesc în sinea mea ce bine ar fi dacă ar adormi amândoi. Apoi îmi dau seamă că sună utopic. Nici unul nu adoarme. Piticul după ce şi-a luat porția de lapte începe să se joace cu animăluțele lui de pluş de-a mersul cu maşina la <i>magnoninum </i>şi <i>bididin </i>(magazin şi benzinărie). Fata urlă că o doare burta şi face caca. <br />
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Mental break. Vorbesc vreo 2-3 min la telefon cu o prietenă care a născut în acelaşi timp cu mine, tot 2 copii şi ea. Apoi trec pe whatsapp. Aparent toată lumea are o perioadă mai dificilă, nu doar eu. </div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Spăl copila de caca şi o pun în marsupii şi încep să mă plimb prin casă. Mănânc şi eu ce mi-a lăsat fi-miu. Strâng masa şi trântesc vasele în chiuvetă, o să le spele omul diseară. Îmi iau un iaurt din frigider şi constat ca recipientul e crăpat. Îl arunc şi iau altul. Aceeaşi poveste. @_@ Le scot pe toate din ambalaj şi iau altul care părea ok. Iau două linguri şi--mi pare că are un gust dubios. Verific cu atenție şi constat că şi ăsta era crăpat. Yey! De fapt toate 8 erau crăpate...Double yey! Le arunc şi mă orientez către borcanul cu nutella (cumpărat la nervi, acum vreo două seri). Iau douălinguri şi-l bag la loc. Fata a adormit. Hai să-l culcăm şi pe micul şofer. <br />
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Dau să scot fata din marsupiu, o pun în pătuțul ei, mă bag în pat, lângă băiat. Dupa 10 secunde, fata se trezeşte. O iau şi o pun pe piept, în timp ce băiatul adoarme la sân. Stau cu ei îmbrățişați vreo 40 de minute, timp în care vorbesc cu prietena mea pe whatsapp, de fapt un vorbesc, mă vait, apoi mai vorbesc cu câteva persoane pe Facebook şi gagica mea începe să plângă. E aproape 3 şi îi e foame. Mno. Schimbat, alăptat, pus în marsupiu, plimbat, adormit. Mă gândesc să mănânc şi eu ceva până nu se trezeşte piticul cel mare. Mănânc, scot fata din marsupiu, o pun în pătuțul ei şi mă apuc să aranjez cadoul pentru băiețelul de care povesteam mai sus. Haine, jucării şi nişte bani. Nu trec 10 minute că se trezeşte puştiul. Mă duc la el, cere lapte, ia o guriță-două, se trezeşte şi soru-sa. Îl rog să se culce la loc, iar eu o schimb pe individă că făcuse caca şi o pun din nou în marsupi. Mă doare spatele şi mi-e somn. Aş zace undeva fără niciun copil atârnat de mine. Nicio şansă. Băiatul adoarme la loc, se linişteşte şi individa după ce vreo 10 minute a plâns şi urlat. Termin de aranjat cadourile, deschid calculatorul, plătesc rapid factura la Enel, modific linkurile din articolul publicat pe celălalt blog unde mai scriu, pun nişte poze cu cadourile pe grup, ca să vadă şi oamenii care s-au implicat cum arată situația finală. <br />
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Boon. Ora 4. Băiatul doarme. Fata doarme în marsupi. Eu zac pe un scaun. Ce să fac în continuare? Mi-aduc aminte de cartea Ioanei (prințesa urbană), pe care am ridicat-o astăzi. Încep să o citesc. Aduc şi Nutella. Mă îndulcesc pentru că începutul e foarte trist. Îmi dă o lacrimă. Fac câteva poze la nişte pagini şi i le trimit prietenei mele cele mai bune care trece prin ceva asemănător. Până la 5 citesc. Se trezeşte băiatul. Cum o fi reuşit să doarmă atât, nu ştiu. De obicei doarme 1-2 ore maxiiiim. Mai contează?! Ne îmbrățişăm şi răsfățăm şi apoi mâncam nuci. Pun din nou fata în pătuț, în speranța că poate doarme şi în pătuț. <br />
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Mă duc în camera cu jucării şi îl chem pe pitic să ne jucăm cu lego. După 5 minute se trezeşte fata. O iau în braţe, încerc să o liniştesc fără să o mai pun în marsupiu. Slabe şanse. O pun în wrap şi o culc şi apoi revin la joacă cu cel mare.<br />
<br />
Din momentul ăsta nu mai ţin minte ce am mai făcut. Cert e că am pregătit ceva de mâncare, am întins o maşină de rufe şi am spălat ambii copii, căci omul a ajuns târziu acasă. I-am culcat şi o dată cu ei am căzut şi eu răpusă. Cred că am adormit instant.<br />
<br />
<br />
Asta se întâmpla acum 2 săptămâni. Am scris articolul chiar în ziua respectivă, dar apoi nu am mai avut timp de nimic. Iar săptămâna asta mi se pare cea mai groaznică de până acum, pentru că celui mare îi mai iese un colţ de măsea şi e foarte indispus pentru că de câteva zile nu mai am timp să am timpul meu cu el deoarece fata în timpul zilei doarme doar în marsupiu (are un reflux afurisit şi dacă nu stă la verticală se trezeşte imediat ce ai pus-o în pat), iar eu am obosit.<br />
<br /></div>
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14130149548939695376noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6025988209890386854.post-25649476476960403692015-10-16T18:14:00.000+03:002015-10-16T18:14:00.441+03:00Dacă şi după ce<div style="text-align: justify;">
Ştiu, nu e cel mai inspirat titlu, dar la cât prăjiţi sunt creierii mi se pare perfect. </div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Astăzi a fost o zi din aceea în care te tărăşti să supravieţuieşti şi te simţi de parcă tot universul complotează împotriva ta. Mai precis, copilul cel mare refuză să doarmă, cea mică plânge cum încerci să o pui jos, îţi ia o oră jumătate să faci un fel simplu de mâncare, îţi cad toate din mână, ţi-e rău, d-astea. Şi cum mă chinuiam eu să supravieţuiesc am conştientizat pe propia-mi piele un articol de al Otiliei Mantelers despre impactul cuvintelor asupra copiilor. </div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Undeva la limita răbdări, ţipam din dormitor la fi-miu să strângă toate jucăriile pe care le-a aruncat dacă vrea să mai primească lapte (da, nu-mi plac deloc condiţionările, însă de când a apărut şi cea mică încă nu mi-am găsit ritmul şi nici nu mai am răbdare cu nimeni, nici cu mine, şi uneori recurg la astfel de abordări). Pauză. Copilul aruncă şi mai multe pe jos şi mă priveşte sfidător. Adevărul este că de când a apărut soru-sa îmi testează zilnic limitele, mai ales atunci când nu primeşte suficientă atenţie. Ceea ce este normal, dar când hormonii o iau razna, te aştepţi ca el să coopereze, nu să facă totul pe dos.<br />
<br />
Să revenim. Conştientizez ceea ce i-am spus, stau şi procesez şi de data aceasta îi spun: după ce strângi jucăriile, te aştept în dormitor să bei lăpticul. No, mobilizare maximă. Se apucă şi strânge jucăriile instant, pe toate, le pune în cutie şi apoi vine alergând în dormitor. Rămân uimită. Chiar aşa mare să fie impactul cuvintelor? Am tot căutat articolul sau postarea de pe facebook în care am citit despre impactul lui <i>dacă şi după ce</i>, dar nu am reuşit să o găsesc. Motivul principal pentru copilul nu va răspunde la <i>dacă </i>este legat de condiţionarea pe care o impune această conjuncţie. Un copil de 2 ani şi jumătate crescut fără recompense şi pedepse, iubit necondiţionat, nu va răspunde la o cerinţă care începe cu dacă. Mai mult, el nu înţelege de ce trebuie să facă ceva pentru a primi altceva în schimb. În schimb, prepoziţia <i>după</i> e mult mai uşor de înţeles, pentru că arătă desfărurarea evenimentelor într-o secvenţă de timp şi nu presupune nicio condiţionare. As simple as that.<br />
<br />
<i>Dacă nu te îmbraci, nu mai ieşim afară. </i><br />
<i><br /></i>
<i>După ce te îmbraci vom ieşi afară.</i><br />
<br />
Da, partea cea mai grea e pusul în practică, însă cu puţina perseverenţă şi exerciţiu cred că într-un interval de timp rezonabil putem înlocui <i>dacă </i>cu <i>după ce</i>.<br />
<br /></div>
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14130149548939695376noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6025988209890386854.post-49132621752587000062015-10-14T09:34:00.000+03:002015-10-14T09:34:27.516+03:00Luna octombrie, luna copiilor nenăscuţi<div dir="ltr">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Am dat întâmplător peste articolul acesta, pe pagina de facebook a lui Janet Lansbury:</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<br />
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<a href="http://www.phillyvoice.com/in-honor-of-pregnancy-and-infant-loss-awareness/">http://www.phillyvoice.com/in-honor-of-pregnancy-and-infant-loss-awareness/</a></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Mâine, pe 15 octombrie, părinții, mamele şi femeile din lumea întreagă îşi plâng copiii nenăscuți.</div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
În urmă cu câteva decenii avortul era interzis, dar în lipsa altor metode de contracepție era făcut frecvent "pe naşpa" în cele mai periculoase condiții. Din păcate, astăzi când există multiple metode contraceptive, multe femei recurg în continuare la avort. Asta spre disperarea femeilor care îşi doresc un copil şi lucrurile nu merg aşa cum trebuie, iar avortul intervine în peisaj fără ca cineva să şi-l dorească.</div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Nu aş fi scris despre subiectul acesta dacă nu aş fi pierdut şi eu la rându-mi o sarcină şi nu aş fi trecut prin experiența dezumanizantă a unui avort. Atunci mă condamnam pe mine, corpul meu şi universul. Nu puteam înțelege nimic din ce tocmai mi se întâmplase. Am plâns câteva zile, apoi durerea a rămas în sufletul meu ca o rană vie. Cum vedeam câte-o gravidă mă gândeam că şi eu am fost şi calculam câte săptămâni de sarcină aş fi avut. Mă simțeam goală şi corpul meu îl consideram inutil. Am plâns, dar nu atât de mult pe cât aş fi putut şi simţit. Cu timpul, suferinţa s-a mai diminuat, dar a rămas acolo o cicatrice urâtă care nu se va vindeca niciodată. </div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
La următoarea sarcină am aflat că am o problemă de coagulare a sângelui, asta după ce m-am internat într-o zi de joi cu iminenţă de avort la 13 săptămâni de sarcină. Am plâns atunci pentru copilul meu nenăscut, pe care îl pierdusem în urmă cu câteva luni tot într-o joi... Şi tot într-o joi am plâns de fericire când s-a născut primul meu copil, un an mai târziu de la avort. </div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Acum ţin în braţe doi copii minunaţi, perfecţi şi mă gândesc că totul s-a întâmplat cu un motiv. Avem nevoie de o zi în care să ne plângem durerea că ne eliberăm de tot ce s-a adunat. Mi-a plăcut cum se încheie articolul de mai sus:</div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<blockquote class="tr_bq">
<div style="text-align: justify;">
<i>All she needed was a moment</i></div>
<i><div style="text-align: justify;">
<i>to breathe in the pain</i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i>and breathe out her joy</i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i>on her darkest day.</i></div>
</i></blockquote>
<blockquote class="tr_bq">
<i><div style="text-align: justify;">
<i>This October, we remind ourselves to acknowledge “the darkest day” and make room for the stories, sadness, fears and dreams of bereaved parents.</i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i>We remind ourselves to hold space for breathing and grief.</i></div>
</i></blockquote>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br /></div>
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14130149548939695376noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6025988209890386854.post-69287838509197105792015-10-05T10:21:00.000+03:002015-10-05T10:28:24.740+03:00Tu îi vorbeşti copilului tău despre emoţii?<div style="text-align: justify;">
Se ştie deja că americanii fac tot timpul câte un studiu ca să mai demonstreze câte ceva.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Am găsit recent un articol pe Science Daily<i> <a href="http://www.sciencedaily.com/releases/2015/09/150901113445.htm">Helping toddlers understand emotion key to development</a>. </i>(După câteva căutări am găsit şi articolul original în care este detaliat studiul, îl puteţi citi <a href="http://mobile.journals.lww.com/jrnldbp/_layouts/oaks.journals.mobile/articleviewer.aspx?year=2015&issue=09000&article=00005">aici </a>)</div>
<div style="text-align: justify;">
<i><br /></i></div>
<div style="text-align: justify;">
Ideea e simplă: copiii ai căror părinţi le traduc pe înţelesul celor mici emoţiile şi le vorbesc despre stările prin care trec în diverse situaţii au mai puţine probleme comportamentale. </div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div>
Pe larg: 89 de toddleri (18 luni - 2 ani) din familii cu venituri mici au fost incluşi în studiu. Mamele au fost rugate să se uite împreună cu cei mici pe nişte cărţi cu imagini, cărţi care includeau ilustraţii cu diverse situaţii de tipul o fetiţă a pierdut şi a găsit animalul său de companie. Cercetătorii s-au concentrat pe felul în care mamele au reuşit să denumească emoţiile (ex. tristeţe) şi să se pună într-un context (Fetiţa este tristă pentru că şi-a pierdut pasărea), şi mai ales să facă apel la experienţele din viaţa propriului copil (Ţi-aduci aminte când ai pierdut ursuleţul şi erai trist?). La 7 luni după acest experiment a urmat o vizită de follow up şi s-a constatat că acei copii cu risc ridicat, au manifestat mai puţine probleme comportamentale.<br />
<br />
În articolul orginal publicat pe site-ul Journal of Developmental & Behavioral Pediatrics este detaliată analiza statistică şi câteva detalii demografice importante despre eşantion şi metoda de culegere a datelor. Surprinzător, 63% din eşantion este reprezentat de mame necăsătorite şi sincer, m-ar fi interesat care este procentul celor care sunt mame singure, pentru că am impresia că în cazul părinţilor singuri sunt şanse multe mai mari ca toddleri să aibă comportamente mai greu de gestionat şi să fie catalogaţi ca având probleme comportamentale.</div>
<div>
Ca o paranteză, eşantionul este destul de mic, ar trebui replicat la un nivel mult mai mare, care să cuprindă toate clasele de venituri. Şi mai mult, ar trebui definit ce înseamnă probleme de comportament, pentru că eu pot trăi liniştită cu un copil care îşi manifestă personalitatea la 2 ani şi jumătate, în timp ce un alt părinte se poate plânge că copilul este neastâmpărat şi face numai prostii, nu este cuminte şi reprezintă o problemă majoră felul în care acesta se comportă. </div>
<div>
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Fără să vreau, articolul m-a dus cu gândul la un studiu citat de Thompson în <i>Crescându-l pe Cain</i>. Mno, sper că încă mă toleraţi cu citările din Thompson, dar mi se pare o carte extraordinară şi-n plus, nu am apucat să o termin de citit. O să redau mai multe paragrafe căci mie mi se pare fooarte revelatoare în ceea ce priveşte impactul pe care îl are felul în care discutăm despre emoţii cu cei mici şi raportarea diferită a părinţilor visavis de fete şi băieţi. </div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Concluziile le trage fiecare;)</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
pp. 39 - 42 Dan Kindlon, Michael Thompson - Crescându-l pe Cain</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
<blockquote>
Cultura populară e un element distructiv în vieţile băieţilor noştri, dar educarea emoţională improprie a băieţilor începe mult mai devreme şi mult mai aproape de casă. Majoritatea părinţilor, a rudelor, a cadrelor didactice şi altor persoane care lucrează sau locuiesc cu băieţii îi învaţă cum să se descurce în lume şi cum să se poarte unii cu alţii.<br />
Stereotipiile tradiţionale legate de sexe sunt încorporate în felul în care le răspundem băieţilor şi în felul în care îi învăţăm să răspundă unul altuia. Chiar dacă e intenţionat sau nu, avem tendinţa de a descuraja conştienţa emoţională a băieţilor. Oamenii de ştiinţă care studiază modul în care părinţii modelează răspunsurile emoţionale ale copiilor lor au descoperit că părinţii au tendinţa să aibă păreri preconcepute despre diferenţa dintre sexe chiar la sugari. Din cauza asta, părinţii le oferă băieţilor o educaţie emoţională diferită de cea a fetelor. </blockquote>
<br />
<blockquote>
Acest lucru este dovedit într-o varietate de contexte. <b>Mamele vorbesc mai mult cu fetele lor despre tristeţe şi nefericire şi cu băieţii mai mult despre furie</b>. Şi asta se vede. Un studiu care urmărea limbajul copiilor de grădiniţă a descoperit că fetele foloseau cuvântul dragoste de şase ori mai mult, cuvântul trist de două ori mai mult, iar cuvântul furios în aceeaşi cantitate ca şi băieţii. Ştim că mamele care îşi explică reacţiile emoţionale preşcolarilor lor şi care nu reacţionează negativ la manifesterea evidentă a tristeţii, a fricii sau a mâniei vor avea copii care vor manifesta o înţelegere mai profundă a emoţiilor. <b>Cercetările indică faptul că taţii par să fie şi mai rigizi decât mamele în orientarea fiilor lor pe coordonata tradiţională.</b> Chiar şi copiii mai mari din aceeaşi familie îşi vor imita părinţii şi vor vorbi mai des despre sentimente cu surorile lor de doi ani decât cu fraţii lor de doi ani. </blockquote>
<blockquote>
Iată cum arată această discriminare în forma ei cea mai banală şi mai blândă: Brad are patru ani şi pune întrebări despre orice. Mama lui îi răspunde la cele mai multe dintre ele pentru că stă cu el mai des decât tatăl lor şi chiar atunci când toată familia e la un loc, tot ea e cea care îi răspunde mai des dintre cei doi. Ea încearcă să acorde aceeaşi atenţie tuturor întrebărilor, dar ceea ce nu realizează e că, la fel ca oricare alt părinte, îi modelează copilului genul de întrebări pe care le adresează. </blockquote>
<blockquote>
- Mami, de ce trebuie să stau în scaunul de maşină dacă tu nu stai? întreabă el. Ea îi răspunde cu un discurs despre siguranţă şi îi povesteşte că e ilegal pentru un copil să meargă cu maşină fără scaun special. Datorită răspunsului ei atent, Brad se simte recompensat că a întrebat cum funcţionează lucrurile şi, prin urmare, e încurajat să mai întrebe şi altă dată. </blockquote>
<blockquote>
Dar când Brad arată spre un băieţel care plânge în parc şi o întreabă pe mama lui de ce, ea îi dă un răspuns mai scurt şi mai puţin argumentat.<br />
- Nu ştiu, Brad, pur şi simplu plânge. Haide, hai să mergem. Nu e politicos să te holbezi.<br />
Adevărul e că poate mama lui Brad nu ştia de ce plânge băieţelul şi îl învaţă bune maniere când îi spune să nu se holbeze. Dar răspunsul ei simplu e mai puţin antrenant, conţine mai puţină informaţie şi nu îl recompensează pe fiul ei deloc. În mod subtil îl descurajează să se gândească prea mult la motivul pentru care plânge cineva sau la motivul pentru care ar fi declanşat lacrimile acelui copil anume. Felul în care ea a închis subiectul poate transmite de asemenea faptul că îi este incomod să vorbească despre asta - un mesaj pe care băieţii îl aud frecvent de la taţii lor atunci când aceştia sunt expeditivi când e vorba de întrebări sau observaţii despre emoţii. </blockquote>
<blockquote>
<b>Studiile cu privire la interacţiunile dintre părinţi şi băieţi sau dintre părinţi şi fete sugerează că atunci când o fată adreseazăa o întrebare despre emoţii, mama ei îi va acorda o explicaţie mai lungă. Sunt toate şansele ca ea să speculeze cu fiica ei despre motivele care au generat emoţia, să îi valideze sau să îi amplifice emoţia. <i>Da, draga mea, pare foarte trist. Poate s-a rănit sau şi-a pierdut jucăria...Tu ce crezi?</i>. Mesajul pe care îl primeşte fiica este că e în regulă să te preocupe sentimentele altcuiva; se pune din nou accept pe grija şi empatia ei înnăscută.</b></blockquote>
<blockquote>
Băieţii, însă, sun, în mod constant, victimele acestui tip de deviere emoţională.<br />
Când Jack, 6 ani, şi familia lui s-au mutat într-o casă nouă, unul dintre cei 3 copii a trebuit să ocupe dormitorul de la primul etaj, separat de celelalte camere de la etajul al doilea. Nu a fost sora lui de 8 ani, Kate, sau sora lui de patru ani, Amy, cele care au ocupat dormitorul, ci Jack. Când Jack şi-a exprimat teama de a dormi singur la primul etaj, tatăl lui i-a spus: <i>Ei, hai, eşti băiat mare; te descurci. Surorilor tale le e frică să doarmă singure.</i></blockquote>
<blockquote>
<b>Când băieţii îşi exteriorizează nivelurile obişnuite de furie sau agresivitate sau devin posaci şi tăcuţi, comportamentuzl lor este acceptat ca fiind normal. Dar dacă îşi exteriorizează niveluri normale de teamă, nelinişti sau tristeţe - emoţii văzute ca fiind preponderent feminine - adulţii din jurul lor îi tratează de obicei într-un mod care sugerează că emoţiile nu sunt normale pentru un băiat</b>. </blockquote>
</div>
<div>
Later edit: Ah, am uitat, pentru copilaşii mai mărişori, gen 6-7 ani plus cred că merită mers la cinema pentru Inside Out http://www.imdb.com/title/tt2096673/. E un film făcut de cei de la Disney care vorbeşte pe înţelesul copiilor despre emoţiile primare: bucurie, frică, furie, dezgust şi tristeţe.</div>
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14130149548939695376noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6025988209890386854.post-39285283287972004532015-10-02T15:37:00.000+03:002015-10-02T15:37:00.427+03:00Alăptatul în tandem<div dir="ltr">
</div>
<div style="text-align: justify;">
Am ştiut că voi alăpta ambii copii de când am rămas însărcinată. Am vrut să fac lucrul ăsta din mai multe motive: </div>
<div style="text-align: justify;">
<ul>
<li>ca să scap de orice canal înfundat, mastită sau alte probleme care m-au chinuit cu primul copil şi m-au băgat într-o depresie cât casa timp de 3 luni.</li>
<li>pentru că mi s-a părut nedrept pentru băiatul cel mare să îi refuz un drept al lui de la mine putere, pe principiul: eu am hotărât că eşti prea mare şi de azi înainte nu mai primeşti sân.</li>
<li>m-am gândit că va minimaliza gelozia dintre ei şi se va crea o legătură greu de construit altfel, un fel de cordon ombilical între ei, o legătură specială.</li>
</ul>
</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<br />
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Cu vreo lună înainte de naştere am început să citesc despre alăptarea în tandem, ca să am temele făcute. Aşa cum se întâmplă de obicei, practica ne omoară, oricâtă teorie am băga în noi.</div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Lucrurile s-au întâmplat aşa:</div>
<div dir="ltr">
</div>
<div style="text-align: justify;">
<ul>
<li>când am venit de la maternitate, după 3 nopți dormite fără mine şi fără sânii mei, individul a supt de a rupt. I-am explicat că un sân e al surorii lui şi altul al lui. L-am lăsat pe el să aleagă care e sânul lui. Bineînțeles că el cere constant să sugă şi din sânul ei, un pic, cât să se asigure că curge acelaşi lapte. </li>
<li>primele zile au fost ok, au supt şi amândoi în acelaşi timp dar, cel mai des separat.</li>
<li>după primele zile, au început problemele. Băiatul vroia să sugă de fiecare dată când sugea fata, refuza una din mese, în special daca se nimerea să o alăptez pe fată atunci, tantrumuri că nu stă la sân cu orele. Cel mai complicat a fost când a trebuit să îi culc pe amândoi în acelaşi timp şi după ce a stat 15 minute la sân l-am dat la o parte pe băiat pentru că mă durea sânul. Sugea cu atâta putere şi mă zgâria cu dinții. Plânsete, zvârcoliri, agitaţie, nervi, după care s-a liniştit şi a acceptat oferta mea de a dormi cu capul pe pieptul meu. Deja, sunt vreo 3-4 zile de când spectacolul acesta se repetă la somnul de prânz. </li>
<li>încet, încet, după o criză de proporții am limitat mesele de lapte ale băiatului la 3: dimineața, prânz şi seară. Când mă vede în timpul zilei că o alăptez pe fată şi cere lapte, îl las să sugă, dar doar o gură şi îi explic mereu de ce bebe mănâncă numai lapte. Se conformează şi apoi pleacă-n treaba lui. Faptul că îi permit să sugă când cere, chiar dacă nu cât îşi doreşte el, e o garanție pentru el că sunt acolo necondiționat şi pentru el, că mă-sa e în continuare a lui, chit că o mai împarte cu cineva. Cel puţin aşa cred eu, care în momentul de faţă nu cred că e o idee bună să îl limitez brusc.</li>
</ul>
</div>
<br />
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Recunosc că m-am simțit foarte vinovată pentru limitare, dar am analizat îndelung şi după ce am citit câteva paragrafe dintr-o carte despre alăptatul în tandem publicată de <a href="http://www.llli.org/nb/nbmayjun03p86.html">La Leche League</a> am hotărât că e foarte important ca alăptatul să fie o experiență plăcută pentru toate părțile implicate şi că impunerea unor limite atunci când nu mai poți/suporți ceva este o lecție valoroasă de iubire şi respect față de sine. Sacrificiile nu sunt benefice pe termen lung pentru niciuna din părți.<br />
<br />
<blockquote class="tr_bq">
<div style="color: #555555; line-height: 17px; text-align: justify;">
<span style="font-family: Times, Times New Roman, serif;">Setting limits that take your own feelings into account is a big part of self-care, and self-care is the key to enjoying mothering!</span></div>
</blockquote>
<br />
<blockquote class="tr_bq">
<div style="color: #555555; line-height: 17px; text-align: justify;">
<span style="font-family: Times, Times New Roman, serif;">Limits can help in other ways as well. Breastfeeding is an exchange between two hearts. A gentle "no" when nursing feels wrong creates the possibility of a clear "yes" for a session when you are truly up for it. Taking your own feelings seriously and allowing yourself to freely choose when to offer breastfeeding can maintain the openness and joy of breastfeeding for both you and your nursling.</span></div>
</blockquote>
<br />
<blockquote class="tr_bq">
<div style="color: #555555; line-height: 17px; text-align: justify;">
<span style="font-family: Times, Times New Roman, serif;">Remember that more is not always better. Your child needs you to honor your bottom-line limits. If nursing is for comfort, the emotional quality of the exchange is of great importance. It is hard to disappoint your child, especially during a difficult family transition. But as the mother you understand something that your child does not - you are protecting your child from the mixed messages and resentment that can build up when you say "yes" but really mean "no." In this way, loving limits serve your child as much as you, even when your distress is the initial catalyst.</span></div>
</blockquote>
</div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Mai am nevoie de ceva timp ca să mă liniştesc şi să se aşeze lucrurile ca să pot vedea mai clar ce am de făcut. Măcar să treacă perioada hormonală, că nu e deloc un moment bun să iau decizii aşa importante acum.</div>
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14130149548939695376noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6025988209890386854.post-12924084214704169192015-09-30T16:00:00.001+03:002016-01-24T22:54:36.878+02:00Când nu mai poți<div dir="ltr">
<div style="text-align: justify;">
Oricât de minunată ar fi maternitatea, are o parte nu la fel de frumoasă care scoate ce e mai rău din tine. Partea aia despre care nimeni nu vrea să vorbească fiindcă ar pierde statutul de mamă perfectă din ochii celorlalți. </div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
</div>
<div dir="ltr">
<div style="text-align: justify;">
După o noapte nedormită, cu treziri din două în două ore, cu doi copii minunați care se susțin reciproc şi plâng la unison fix când toți neuronii tăi refuză să mai ființeze, se întâmplă să cedezi. Te duci la baie şi pe fundal de plânsete pe două tonalități izbucneşti în plâns. E bun plânsul, te ajută să te descarci, dar când ajungi să plângi în fața copiilor parcă nu te mai ajută deloc. Te frustrează. Cum am ajuns aici? </div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
</div>
<div dir="ltr">
<div style="text-align: justify;">
La un moment dat, când hohoteşti mai tare, copilul mai mare începe să râdă. Ai zice că face mişto de tine, dar de fapt râsul e o reacție normală când nu ştii cum să reacționezi. </div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
</div>
<div dir="ltr">
<div style="text-align: justify;">
Reuşeşti printr-un miracol să îi linişteşti şi să culci un copil. Rămâne una bucată de 3,6 kg care în continuare țipă. Te relochezi în bucătărie şi te scufunzi în borcanul cu miere şi punga cu nuci (dacă aş fi avut ciocolată sau înghețată, aş fi dat iama în ele) până când te calmezi, timp în care ochii mici te privesc curioşi. Măcar e linişte. Te bagi în wrap, iei copila în brațe şi începi să patrulezi fără scop prin casă până adoarme.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
</div>
<div dir="ltr">
<div style="text-align: justify;">
Acum e linişte. Doar tu şi gândurile tale, soarele care luminează camera, tramaveiele care trec în ritm alert şi un porumbel care se plimbă pe pervazul balconului. Ştii sigur că va fi mai uşor la un moment dat, doar ai mai trecut o dată prin asta. Te-ntrebi oare de ce ai crezut cu atâta seninătate că la al doilea copil nu o să mai existe toate momentele alea tensionante, puseurile de creştere, durerile de burtă. Hm...poate din naivitate?! Sau cumva faptul că ai experiență te face invincibilă? Orice ar fi, nu mai contează, mai ales când te uiți la ei cât sunt de frumoşi şi cât cresc de repede...</div>
</div>
<div dir="ltr">
<br /></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjEOITefdk7jceLMKWzgrgKUK-li5FtNvBLqviSJiOJ8KJ8wvuAt5hvueVFF6Pf2C1j-xS__vY-iEPF3PTztMoSo-eL4yRqNxtfBIWJAEQUNnAsDuuzkMuweTIj86lp0eLTdv60xgP1jgE/s1600/12015011_977196082323769_5106289629620132070_o.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"> <img border="0" height="211" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjEOITefdk7jceLMKWzgrgKUK-li5FtNvBLqviSJiOJ8KJ8wvuAt5hvueVFF6Pf2C1j-xS__vY-iEPF3PTztMoSo-eL4yRqNxtfBIWJAEQUNnAsDuuzkMuweTIj86lp0eLTdv60xgP1jgE/s320/12015011_977196082323769_5106289629620132070_o.jpg" width="320" /> </a> </div>
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14130149548939695376noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6025988209890386854.post-23139347014490049242015-09-15T21:21:00.001+03:002015-09-29T15:22:36.349+03:00Înapoi, acasă<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
E drept că am intenționat să scriu articolul ăsta la vreo 2-3 zile după întoarcerea din maternitate. I-am pus titlu şi am scris 2-3 cuvinte, apoi a intervenit ceva şi mi-au trebuit vreo 10 zile ca sa revin la el. </div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Astăzi se fac 2 săptămâni de când m-am externat. 14 zile intense, frumoase, destul de epuizante şi obositoare. </div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Primele 2 zile au fost ca din poveşti. Linişte, armonie, zâmbete, puține plânsete (din partea băiatului), bebe minunat (a se citi mănâncă-doarme). Îmi ziceam în sinea mea: iote, mah, ce frumos este şi parcă nu e nici atât de greu. </div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Mno, mi-am înghițit vorbele în zilele următoare când cel mare a făcut nişte tantrumuri de toată frumusețea, când trebuia culcat unul şi se trezea celalalt, când am constatat că alaptatul în tandem nu te scapă de mastita, când durerile de la operație sunt suficient de puternice încât fiecare ridicat sau aplecat să ți se pară un calvar. </div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Ca să nu intru în depresie am refulat în înghețată (eu care toata sarcina am mâncat cu greu dulciuri fiindcă îmi făceau foarte rău) şi tot felul de dulciuri din comerț, pe care nu mai pusesem gura de mai bine de un an. Mi-am luat o centură ca să îmi țină burta şi să nu se mai bălăngăne toate cele prin mine şi, surprinzător, durerile au fost mult mai suportabile, ba chiar am şi exagerat cu efortul pentru că mi se părea extraordinar cât de uşor a devenit totul. Am început tratamentul cu antibiotic pentru mastită şi după prima zi, deja îmi trecuseră durerile. </div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Prima săptămână a trecut. Mi s-a părut atât de lungă...</div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Luni, pe 21 septembrie, am fost cu pişcoata la control la o săptămână de la externare. A crescut cu 2,5 cm şi a luat vreo 300 g, recuperând foarte bine pierderea fiziologică de greutate. </div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
A doua săptămână a fost mai calmă. Am renunțat la centură pentru că durerile se estompaseră foarte mult, am ieşit mult, m-am plimbat, am început să îmi intru în ritm cât de cât. </div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Vineri, mi-am luat inima-n dinți şi am ieşit singură cu amândoi. A luat tramvaiul şi am mers la piață după flori, că aveam o jardinieră care trebuia populată cu ceva verde şi îmi stătea în cap. Când mă bucuram mai tare că vai ce minunat şi bine ne este şi că iote, mă descurc şi parcă nu este aşa greu, băiatul cel mare o ia la fugă de lângă mine şi eu după el, cu fata în wrap, să-l prind să nu iasă în stradă. Nu ştiu exact cum, dar, reuşesc să mă împiedic şi să cad...prin nu ştiu ce miracol am căzut astfel încât copila să nu pățească ceva. Şocul a fost maxim. Băiatul meu s-a speriat foarte tare, ambii copii plângeau, s-au strâns oameni în jurul meu, m-au ajutat să mă ridic. Mi-am revenit cât de cât şi am luat-o spre casă. Nici acum nu am trecut peste şoc. Am purtat ambii copii, dar niciodată nu mi s-a întâmplat să cad. Am încercat să trec peste acest eveniment, dar julitura din palmă şi cea din cot îmi reamintesc constant de eveniment. Başca o durere în genunghi şi o întindere de muşchi la antebrațe. </div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
E clar că în loc să o iau încet, cu paşi mici, eu am luat-o la fugă, cu paşi de uriaş, tânjind după vremurile când făceam o mie de lucruri într-o zi. M-am grăbit să fac cât mai multe, cât mai repede, de parcă m-ar premia cineva. Probabil că m-am grăbit şi pentru că omul s-a întors la muncă mai repede decât stabilisem inițial şi am pus presiune pe mine să fac lucruri pentru care nu eram pregătită fizic, în special.</div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Într-adevăr, nu am stare, vreau să fac zece mii de chestii, însă sper că de data asta să-mi învățat lecția şi să o iau încet. Timpul are răbdare cu mine, din păcate eu nu mai am răbdare cu mine...</div>
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14130149548939695376noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6025988209890386854.post-60505757129345493312015-09-09T18:56:00.001+03:002015-09-29T15:40:03.052+03:00Am (re)născut pentru a doua oară<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Nu mai stă nimeni în mine. Sunt doar eu, singură, renăscută pentru a doua oară, mai plină decât am fost vreodată de viață şi iubire. </div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Copleşitoare stările prin care am trecut în ultimele 48 de ore, nici acum nu le-am conştientizat pe toate. Bucurie, frică, griji, nerăbdare, linişte interioară dar şi zbucium interior, împlinire, fericire fără margini, dor, mult dor, lacrimi, durere, neputință. Un mix generos. Mi-e foarte dor de puiul meu cel mare, de care până acum nu am stat nicio noapte despărțită. Un dor nemărginit. În acelaşi timp țin în brațe o mogâldeață mică, de 3 kg, pufoasă şi dulce, de care nu m-aş mai dezlipi. E şi normal, doar a stat în mine 9 luni. Acum că e în afara mea, vreau sa o țin lipită de mine non-stop. Pe amândoi vreau să îi țin în brațe şi să nu le mai dau drumul niciodată. </div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Am multe gânduri despre cum va fi când vom ajunge acasă şi voi fi toți patru. Cum va reacționa el, fratele mai mare, la vederea surioarei sale mici. O va pupa, o va iubi, o va ignora? Dar pe mine? Pe mine care am lipsit de lângă el, mă va mai primi înapoi? </div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Înainte să nasc mă frământa gândul că va fi greu să iubesc 2 copii, mai ales ca până acum în sufletul meu a fost doar unul, oare pe al doilea nu o să-l iubesc mai puțin. Nici vorbă, de cum am ținut minunea în brațe, mi-am dat seama că iubirea pentru copii este nemărginită. Nu există te iubesc prea mult, mai mult, mai puțin. Te iubesc. Punct. Te iubesc infinit. Vă iubesc infinit. </div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Mi se pare absolut fascinant tot ce mi se întâmplă, de la felul în care se recuperează corpul până la cum se conectează mama cu noul născut într-o manieră simplă, subtilă şi naturală, asta dacă e lăsat totul să vină natural. La primul copil eram debusolată, nu ştiam ce am de făcut, nu mi-am ascultat instinctele. A fost mai greu totul. Acum, am ştiut tot ce trebuia să ştiu: că trebuie să fiu acolo, că nu trebuie să las pe nimeni să intervină în diada noastră sacră şi să am încredere în mine şi instinctele mele. </div>
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14130149548939695376noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6025988209890386854.post-34873318674634706122015-09-05T16:42:00.001+03:002015-09-07T06:46:22.824+03:00De bine, despre oameni minunați<div style="text-align: justify;">
Ce face o gravidă cu o săptămână înainte să nască? Primeşte donații, sortează, împachetează, trimite colete prin toată țara mămicilor sigure cu diverse nevoi, organizează seminarii, se agită, într-un cuvànt nu are stare de niciun fel. Da, despre mine e vorba:D</div><div style="text-align: justify;"><br></div><div style="text-align: justify;">Nu am mai scris de mult despre regatul meu cu oameni minunați şi mămici singure. A crescut între timp cum nici nu aş fi visat, crezut, sperat. În noiembrie se face un an de la înființare. Un an în care am încercat să ajutăm şi să redăm speranța unor oameni care nu mai credeau că există speranță. </div><div style="text-align: justify;"><br></div><div style="text-align: justify;">40 de mame singure şi vreo 50 de copii sunt ajutați de 250 de oameni cu suflet mare. Într-adevăr, nevoile lor sunt diferite: unele au nevoie doar de sprijin emoțional sau juridic, altele doar de nişte persoane care să fi trecut prin aceaşi situație ca să poată împărtăşi experiențele prin care trec. Din păcate, sunt şi cazuri unde este nevoie de mai mult: de bani, de haine, de încălțări, jucării, mâncare, medicamente, loc de muncă, casă nouă etc. Am reuşit să ajutăm mai mult decât aş fi visat, cu de toate. Am ridicat oameni de jos, probabil, în cele mai grele momente ale lor. Şi ei au înflorit apoi, şi-au luat armele şi au plecat din nou la drum.</div><div style="text-align: justify;"><br></div><div style="text-align: justify;">Nici nu pot exprima în cuvinte cât de mult mă bucur pentru câteva dintre mamele care au reuşit să aibă viața la care nici nu visau. Se-ntreabă mereu ce au făcut de merită toate astea, de merită fericire. Obişnuite fiind cu tristețea, supărările, grijile, lipsurile, li se pare foarte ciudat să aibe parte acum de dragoste, să descopere că îşi pot reface viața sentimentală, că există şi bărbați care să le iubească (cu tot cu copii), că au un loc de muncă din care îşi pot permite să se bucure de luxul de a cumpăra ceva ce îți place, nu doar strictul necesar.</div><div style="text-align: justify;"><br></div><div style="text-align: justify;">Să vă spun cât de împlinită mă simt ajutându-le? Simt că pentru asta am venit pe lume, să ajut oameni. Îmi doresc să duc proiectul ăsta mult mai departe, să pot ajuta şi mai multe mame să aibă parte de o viață mai bună, senină şi implinită. Până atunci voi continua, alături de toți spiriduşi mei, să facem minuni!</div><div style="text-align: justify;"><br></div>
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14130149548939695376noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6025988209890386854.post-10789622066497311752015-08-28T08:41:00.000+03:002015-08-28T08:41:00.037+03:004 mici bucurii ale unei femei gravide<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Mai mult ca sigur, fiecare dintre noi are nişte mici bucurii care îi fac viața mai frumoasă. Dar mici, cum ar fi, un pahar de apă băut pe nerăsuflate, o cafea băută în tihnă, un duş răcoros, fericiri d-astea mici care ne dau energie, care ne renasc. </div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Fiindcă şi "gravidele e oameni" au şi ele nişte mici bucurii care le fac viața mai uşoară, dar vă spun că dacă nu ați fost pe acolo (chiar şi fără să fiți însărcinate) nu aveți cum să le înțelegeți fericirea regasită în aceste "nimicuri".</div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
1. Mersul la budă pentru no. 2. Se ştie că în sarcină constipația e ceva normal. Nimic nu se poate compara cu un drum la budă încununat de succes. Viața e din nou roz, respiri mai bine, te simți mai uşoară, ba chiar devii simpatică pentru cei din jur, râzi. </div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
2. Performanța de a merge 10 m fără oprire, gâfâieli, junghiuri in coaste. În cazul meu, performanța de a te deplasa. Punct. Dupa 34 de săptămâni am realizat cât de greu le este bătrânilor să se deplaseze. Te lasă articulațiile dn şold, te dor oasele, spatele...şi te uiți cu jind cum zburdă cei din jurul tău ca nişte căprioare, iar tu, tu te mişti ca un melc...</div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
3. Somnul neîntrerupt, confortabil, devine utopie. UTOPIE. Dar şi când ai parte de el eşti fericită trei zile. </div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
4. O oră în care nu te duci la budă pentru pipi. De obicei când te apuci de un lucru, apoi te apuci şi te uită Dumnezeu acolo până îl termini. O gravidă începe orice activitate printr-un drum la baie, poate chiar mai multe ca să fie sigură că are parte de o juma de oră fără drum la baie. Dacă are noroc poate rezista o oră fără să se oprească din ceea ce face. Ceea ce este o performanță.</div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Sigur mai sunt şi altele, dar astea patru sunt bucuriile mele neprețuite!</div>
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14130149548939695376noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6025988209890386854.post-31995944959061968272015-08-26T15:40:00.000+03:002015-08-26T15:43:37.095+03:0037 de săptămâni<div style="text-align: justify;">
Aproape 37 de săptămâni. Tocmai am ajuns acasă de la recoltat de analize şi consultul medical aferent. După ce mi-au luat tot sângele posibil şi toţi banii de pe card :)))) (am semnat contractul şi plătit avansul la maternitate), m-am dus plină de entuziasm pentru consultul ginecologic. Surprizăă! Fata mea se pregăteşte intensiv să vină, colul este moale (sau copt cum l-a descris doctorul şi eu în mintea mea mă amuzam teribil gândidu-mă la fructe coapte), deci oricând se pot rupe membranele sau să pierd lichidul amniotic. </div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Ah...da, hm, uh /&(%")[!#%"#[=! Aşa mă simţeam când am ieşit din cabinet. Bulversată până peste măsură. Panică, panică! L-am sunat pe om, nu a răspuns din prima. I-am povestit. S-a panicat şi el. Suntem doi panicaţi. Mi-a luat o oră să ajung acasă, nici să merg nu mai puteam. Tot mergând am constatat că mult nu mai este pentru ca simt că a coborât şi mai mult în pelvis şi mă apăsă pe una din articulaţii şi e o senzaţie nu tocmai plăcută. </div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Deci, da, sunt complet panicată şi bucuroasă în acelaşi timp şi sincer stau de 15 minute în faţa calculatorului şi nu pot să scriu nimic. Atât de multe emoţii trec prin mine.. Mă gândesc că încă nu i-am cumpărat nicio hăinuță a ei, le am pe cele de la junior, dar vreau ceva nou şi pentru ea. Omul s-a mobilizat să aducă căruțul, scoica, cădița de baie, masa de înfăşat şi ce mai era de adus din boxă. </div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Hm...cred că e normal să fiu aşa bulversată, dar e surprinzător cât de nepregătită mă simt...psihic, mă refer. Amu', între noi fie vorba, şi la băiat tot la fel de nepregătită m-am simțit şi până la urmă am găsit noi calea noastră, după ce am bâjbâit bine pe diverse "drumuri".</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14130149548939695376noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6025988209890386854.post-30024630479631952732015-08-26T04:21:00.001+03:002015-08-26T15:40:41.351+03:00Inimile mele<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<i>Through the blur, I wondered if I was alone or if other parents felt the same way I did - that everything involving our children was so painful in some way. The emotions, whether they were joy, sorrow, love or pride, were so deep and sharp that in the end they left you raw, exposed and yes, in pain. The human heart was not designed to beat outside the human body and yet, each child represented just that - a parent's heart bared, beating forever outside its chest.</i></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div dir="ltr" style="text-align: justify;">
Debra Ginsberg</div>
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14130149548939695376noreply@blogger.com0