Parentaj sensibil şi inteligent

De foarte mult timp citesc cartea lui Siegel și Hartzell, Parentaj sensibil şi inteligent. O citesc pe îndelete pentru că e despre tot ceea ce mă interesează pe mine să aflu în momentul ăsta. Mai mult, a venit la timpul potrivit, atunci când mă frământau foarte multe lucruri despre propria copilărie și mi-a oferit răspunsuri la întrebări pe care de mult încercam să le aflu. Totul în cartea asta mi se pare că are sens. Atât de tare m-am îndrăgostit de ea că am zis să transcriu capitolul care m-a marcat cel mai mult până acum, în speranța ca cineva îl va găsi la fel de util și revelator cum l-am găsit eu. 

Capitolul IV: Cum comunicăm. Stabilirea conexiunilor

Introducere

A învăţa să comunici şi să asculţi într-o manieră empatică este o parte esenţială a parentajului. Comunicarea plină de grijă încurajează dezvoltarea unui ataşament sănătos care este foarte important în construirea unei relaţii părinte-copil bazate pe încredere. Studiile efectuate în mai multe culturi umane sugerează că un element comun în relaţiile sănătoase de ataşament este capacitatea părintelui şi a copilului de a avea un schimb reciproc de semnale. Asta se numeşte comunicare conjugată şi înseamnă că semnalele trimise de copil sunt direct percepute, înţelese şi primesc un răspuns din partea părintelui, într-un dans al comunicării care presupune o colaborare reciprocă. Părinţii se simt bine şi copiii lor se simt de asemenea bine, în clipa când interacţiunile sunt respectuoase şi cordiale față de fiecare individ. Această comunicare conjugată permite apariţia unei legături vii, ceea ce poate constitui pivotul central al cultivării relaţiilor pe toată durata vieţii.

Comunicarea conjugată sau concertată ne permite să ne lărgim perspectiva mentală, prin preluarea punctului de vedere al celorlalţi şi prin observarea modului în care punctul nostru de vedere este reflectat în răspunsurile lor. Pentru a se dezvolta optim, nou-născutul are nevoie de o comunicare conjugată din primele zile de viață. Când un bebeluș zâmbește și scoate niște sunete dulci și nearticulate, un răspuns adecvat din partea părintelui este de a zâmbi la rându-i și de a imita unele sunete, făcând apoi o pauză și așteptând ca bebelușul  să răspundă. Se inițiază astfel un dialog care îi spune bebelușului: „Te văd și te ascult și-ți voi oferi o reflexie a ta care este plină de prețuire, astfel ca și tu să te poți vedea și prețui pe tine însuți/însăți.  Îmi place de tine așa cum ești.” Așadar, prin intermediul acestui dialog simplu se stabilește o conectare, un schimb reciproc de semnale care creează sentimentul conectării. Bunăstarea emoțională a copilului nostru se clădește pe baza acestui dans intim al comunicării. 

În comunicarea conjugată cel/cea care receptează mesajul ascultă cu o minte deschisă și cu toate simțurile lui/ei. Reacția ei depinde de ceea ce s-a comunicat efectiv și nu de modelul mental predeterminat și rigid reprezentând așteptările noastre în cadrul comunicării. Schimbul are loc în prezent, fără a fi interesat de evenimentele lăuntrice din trecut. Comunicarea conjugată oferă atâtea posibilități de conectare deoarece, în loc de a răspunde într-o manieră mecanică, părintele răspunde semnalelor efectiv transmise de copil. În comunicarea conjugată, părintele acordă respectul cuvenit actului ascultării. Deseori, părinții nu ascultă mesajul pe care propriul copil îl exprimă deoarece sunt preocupați de propriile lor gânduri și sentimente. Mesajul unui copil nu este întotdeauna evident din primul moment, iar un părinte poate fi nevoit să îl „decodeze” pentru a-l înțelege. Este important să vă amintiți că, chiar dacă nu înțelegeți imediat mesajele copiilor voștri, ei încearcă să atragă atenția asupra nevoilor lor așa cum se pricep mai bine în acel moment. 

Să luăm de exemplu situația unei mame care, întorcându-se acasă de la serviciu, este întâmpinată de fiul ei în vârstă de aproape 2 ani, ce aleargă entuziast să o salute de cum o vede că intră pe ușă. El dorește să refacă legătura cu ea după o zi de despărțire. Cu toate acestea, mama are un alt program; ea dorește să iasă din rolul legat de profesie, intrând în cel de mamă, așă că îl îmbrățișează grăbită și distrasă, apoi se îndreaptă spre dormitor pentru a-și schimba hainele, spunând: „Mă întorc imediat”. Această scurtă legătură, urmată de o despărțire, nu este reconfortantă pentru copil, care o urmează plângând și cerându-i să-l ia în brațe.

Mama încearcă să îndepărteze copilul, pentru a-și putea vedea de treburile ei înainte de a ase ocupa de copil. Acesta devine și mai furios, țipă cu putere, se trântește pe podea și începe să dea cu picioarele în perete, ceea ce o enervează pe mama deja obosită, care nu vrea să audă bufniturile sau să șteargă urmele picioarelor de pe perete. Ea spune sever: „N-o să mă joc cu tine dacă nu încetezi imediat!”. Auzind asta, copilul se simte încă și mai neînțeles datorită faptului că mama este furioasă pe el. Desigur, mama nu dorește să-i ofere fiului ei atenția pozitivă, deoarece, în concepția ei, acesta nu se comportă cum se cuvine, iar mama nu vrea să dea apă la moară „obrăzniciei”. Mesajul copilului despre cât de importantă este reluarea legăturii cu mama sa după o lungă zi de despărțire nu a fost recepționat și el a început să-și arate frustrarea de a nu fi înțeles. Apoi, el a continuat să caute conectarea, chiar dacă în modalități negative.

Dacă mama ar fi înțeles semnalul inițial, ar fi putut opta să se așeze pe canapea pentru câteva minute pentru a vorbi și a-ldezmierda sau a-i citi o carte înainte de a merge să-și schimbe hainele. Știind că reluarea legăturii după despărțire este foarte importantă pentru un copil mic, mama poate ajunge să aibă așteptări mai realiste, evitând apariția unor frustrări inutile, atât la ea, cât și la copilul ei. Comunicarea conjugată ar fi putut schimba interacțiunea părinte-copil, făcând ca atât părintele, cât și copilul să se simtă conectați, și ar fi putut modifica cursul evenimentelor din acea seară. Când un copil nu se simte înțeles, lucrurile mici se pot transforma în probleme mari. 

Conjugare și coerență

De ce este atât de importantă comunicarea conjugată și concertată?

Din perspectivă biologică, modalitatea în care comunicarea interpersonală modelează structurile neuronale care creează sentimentul de sine poate fi descrisă după cum urmează: când transmitem un mesaj în exterior, creierul nostru este receptiv față de răspunsurile celorlalți la acel smenal. Răspunsurile pe care le primim sunt încrustate în hărțile neuronale care formează nucleul sentimentului nostru de sine. 

În creierul nostru este creată o reprezentare neuronală a sinelui-așa-cum-este-modificat-de-altul, care devine un aspect central al sentimentului nostru de identitate. Dacă răspunsurile pe care ni le oferă ceilalți sunt conjugate, mecanismul nostru neuronal creează o percepție lăuntrică de coerență în conectarea dintre sinele nostru și cealaltă persoană. Există o relație corerentă între sinele dinaintea transmiterii semnalului ți sinele de după primirea răspunsului la semnal. 

Cum se întâmplă acest lucru?

Răspunsul este conjugat când calitatea, intensitatea și sincronizarea semnalelor celuilalt reflectă clar semnalele pe care le-am trimis. Prin interacțiuni interpersonale conjugate, creăm la nivel neuronal percepția unei înrădăcinări și prindem puteri într-o lume socială a conexiunilor. Acest tip de conexiuni creează o puternică coerență lăuntrică a sinelui. 

Când comunicarea conjugată este prezentă în interacțiunile nostre, sentimentul nostru de sine cu acea persoană este adecvat. Este o senzație de bine. Ne simțim înțeleși. Avem sentimentul că nu suntem singuri pe lume, deoarece sinele nostru este în legătură cu ceva ce depășește limitele propriei nostre pielii. Cu timpul, tiparele repetate de comunicare conjugată ne permit să dezvoltăm și un sine autobiografic coerent, care conectează trecutul, prezentul și viitorul anticipat. Atât situația prezentă aici și acum, cât și formele de conțiință autobiografică refelxivă dau formă modului în car ene percepem pe noi înșine în lume. 

Comunicarea conjugată sau concertată ne permite să ne dezvoltăm sentimentul de sine. Pe măsură ce ne simțim conectați cu proprii copii, putem deveni mai receptivi față de ei. Aceasta este esența comunicaării concertate. Răspunsurile celorlalți nu sunt simple refelxii ale propriilor noastre semnale, ci ele încorporază esența punctului de vedere al celeilalte persoane, ceea ce dă sens comunicării noastre. În acest fel, coopiii ajung să se simtă simțiți: ajungă să simtă ca și cum mintea lor există în mintea părinșilor. 

Procesul de învățare survine într-un context social. Prin această convergență, copiii dezvoltă atât cunoașterea socială, cât și înțelegerea sinelui, ceea ce nu s-ar fi putut întâmpla în izolare. Acest proces este numit co-construcție. Cunoașterea de sine este parțial un proces co-constructiv, pe măsură ce copiii învață despre ei înșiși prin comunicarea și conexiunile pe care le au cu părinții lor și cu alții.

Să examinăm ce fel de experiență poate fi împărtăși cu părintele său un bebeluș care plânge deoarece are scutecele ud. Într-o situație ideală, părintele aude copilul plângând și, într-un răstimp rezonabil, înțelege semnalul de disconfort și răspunde schimbând scutecele copilului. Copilul experimentează (1) disconfort din cauza scutecelor ude și semnalizează plângând; (2) are parte de un părinte care îl mângâie în disconfortul lui; și (3) sentimentul de sine modificat de interacțiuni cu un părinte care este coerent. Iată cum conjugarea interpersonală creează coerență lăuntrică.

O situație diferită apare dacă părintele nu percepe semnalul bebelușului sau nu poate să-l înțeleagă. Este posibil ca părintele să nu dea răspunsul adecvat. De exemplu, părintele poate încerca să distreze bebelușul, jucându-se cu el, oferindu-i mâncare sau încercând să-l legene pentru a adormi. Copilul poate experimenta (1) disconfort și plâns (2) răspunsuri neconjugate și neadecvate, ce îl fac să rămână într-o stare de disconfort și deconectare față de părinte și (3) nu are un sentiment coerent al „sinelui modificat de interacțiunea cu părintele”. Bebelușul este lăsat într-o stare de izolare. Lumea exterioară nu oferă confort, iar sentimentul de sine al bebelușului  ajunge să fie construit pe baza acestei forme de comunicare lipsită de conectare. În astfel de experiențe lipsite de consistență, copilul nu știe la ce să se aștepte și pe ce să se bazeze. Apoi, copilul își formulează în timp un „sentiment de sine modificat prin interacțiunea cu părintele” nesigur și iluzoriu. Uneori, comunicarea conjugată creează un sentiment coerent de sine; alteori ea lasă copilul într-o stare de izolare lipsită de coerență. Ca urmare, copilul simte că lumea este un loc nesigur, iar sentimentul de sine poate deveni plin de anxietate și nesiguranță.

Pentru a se dezvolîn condiții optime, un copil (și probabil fiecare dintre noi la orice vârstă) are nevoie de comunicare conjugată cu alte persoane semnificative pentru el. Un copil are nevoie în special de un părinte „suficient de bun”: niciun părinte nu poate oferi comunicare conjugată tot timpul, dar experimentarea frecventă a sentimentului de a fi conectat este vitală în construirea relațiilor. Înțelegerea semnalelor venite de la copiii noștri reprezintă deseori o provocare, iar unii copii pot fi extrem de greu de ânțeles și de reconfortat. Când apar acele rupturi și înțelegeri inevitabile, le putem remedia, astfel încât copilul să învețe că este posibilă reconectarea vindecătoare. Acumulând experiențe pozitive de conectare cu noi prin intermediul comunicării conjugate și al momentelor esențiale de vindecare interactivă, copiii noștri pot construi un sentiment coerent de sine pe măsură ce se dezvoltă.

Pentru a fi deschis la procesele complexe ale comunicării conjugate, trebuie să avem disponibilitatea de a fi o parte din ceva mult mai mare decât un sine care este definit de limitele fizice ale corpului.

O asemenea colaborare intimă poate fi dificilă când părinții nu au avut experiența conectării în propria lor copilărie. Este o veritabilă provocare să rămâi deschis față de procesele fundamentale pe care le presupun perceperea, înțelegerea și oferirea unui răspuns la semnalele transmise de copiii noștri. Experiența unei comunicări inadecvate, neconjugate poate crea la coppil disconfort emoțional și îi poate limita deschidere necesară pentru a face noi tentative de conectare. Este derutant pentru copii dacă realitatea experienței lor este negată sau răstălmăcită de către părinte sau de către un alt adult important, deoarece aceștia sunt tocmai oamenii cu care au cea mai multă nevoie să intre în legătură.

Negarea realității

În fiecare zi ratăm prilejul de a stabili conexiuni autentice, deoarece, în loc să ascultăm și să răspundem adecvat copiilor noștri, noi răspundem exclusiv din punctul nostru de vedere, nereușind să intrăm în legătură cu experiența lor. Când copiii noștri ne spun ce cred sau ce simt, este important să le respectăm experiența, fie că este sau nu similară cu a noastră. Părinții ar face bine să asculte și să înțeleagă experiența copiilor lor, în loc să le spună că ceea ce cred și simt nu este valid.

Exemplele care urmează pot fi utile în ilustrarea acestor idei. Imaginați-vă cum copilul dvs., care merge pe tricicletă cade. Din punctul dvs. de vedere, e vorba mai mult de o sperietură decât de vreo accidentare, dar el începe să plângă, la care răspundeți: „Nu te-ai lovit. N-ar trebui să plângi. Ești băiat mare”. Copilul se simte rănit, indiferent dacă fizic sau în mândrie și, cu toate acestea, dvs. îi spuneți că experiența lui nu este validă. Acum, imaginați-vă cum s-ar putea simți dacă i-ați oferi un răspuns conjugat: „Te-a luat pe nepregătite când ai trecut de hârtopul ală și ai căzut în iarbă. Te-ai lovit?”

Sau să ne imaginăm că copilul tău își exprimă entuziasmat dorința pentru o anumită jucărie pe care a văzut-o în reclame, iar tu îi răspunzi cu: „O, nu, tu nu vrei cu adevărat așa ceva - este o porcărie”. Copilul tău ți-a spus deja că o dorește, ceea ce nu înseamnă că trebuie să i-o și cumperi; în schimb, tu poți recunoaște dorința lui. „Jucăria aia pare într-adevăr distractivă. Spune-mi ce-ți place la ea”. Dacă el insistă că trebuie să aibă jucăria imediat, tu poți spune: „Văd că ți-e foarte greu să aștepți ceva care-ți place atât de mult. Vrei, poate, ca eu să-mi notez undeva, așa ca, atunci când va veni vremea să-ți fac un cadou, să știu ce și-ar plăcea să primești?”. Când părinții vor înțelege că-și pot lăsa copiii să aibă și să-și exprime dorințele fără a fi nevoiți să le îndeplinească, vor fi liberi să se conecteze la experiența copilului fără a trebui să le nege sentimentele.

Iată un exemplu mai radical de comunicare neconjugată, pe care Mary l-a constatat în timp ce vizita o grupă de copiii de grădiniță. Educatoarea lucra cu un mic grup de copii, în timp ce restul lucrau la mesele lor, separat. Un băiețel întâmpina dificultăți cu proiectul său individual. După ce s-a străduit un timp de unul singur, și-a luat hârtia și a mers să cearăă ajutor educatoarei. Nedorind să o întrerupă, a stat liniștit câteva clipe, sperând să fie băgat în seamă. Educatoarea l-a ignorat, căci le spusese copiiilor să lucreze la mesele lor, iar el nu era la a lui. Apoi, copilul i-a vorbit pentru a-i atrage atenția și a-i pune întrebarea care-l preocupa.

Fără a-și întoarce capul pentru a-l privi, educatoarea a spus: Andi, tu nu ești aici.

Andi a rămas perplex. După ce a așteptat o clipă, i-a atins umărul și a repetat întrebarea. Atunci, ea a întors capul și s-a uitat drept la el, spunând: Andi, ... tu nu ești aici!

Ea punea mai degrabă accentul pe propriile reguli decât pe ceea ce avea el sa-i comunice.
Andi s-a întors încet la locului lui, cu ochii în pământ și capul plecat. S-a așezat și, fără tragere de inimă, a început să facă niște semne pe hârtia sa.

Andi fusese frustrat cu lucrul pe care-l avea de făcut și căuta conectare și ajutor. Cum s-a reflectat în interiorul său experiența acelei interacțiuni cu educatoarea? Pentru oricare dintre noi, lipsa contactului când avem nevoie de el poate să inducă emoții puternice. Respectiva emoție este rușinea. Pentru un copil de 5 ani, cuvintele „Tu nu ești aici” trebuie să fi fost extrem de derutante, oricât ar fi încercat să le înțeleagă. El nu doar că a fost ppus în fața unei comunnicări neconjugate, dar răspunsul educatoarei este șocant - cuvintele ei neagă atât realitatea lui, cât și propriul ei comportament! Dacă el „nu este acolo”, de ce catadicsea să vorbească cu el? Acesta ets un prim exemplu de inadvertență între, pe de-o parte, cuvintele și comportamentul ei și, pe de altă parte, nevoia lui de conectare.

Când există o inadvertență între nevoia unui copil de conectare și răspunsurile indiferente ale unui adult important, copilul se poate simți izolat și singur. Când emoțiile unui copil intră în acțiune, deseori el are nevoie de conectare. În acele momente de lipsă acută, copiii sunt extrem de vulnerabili la insensibilitate.

Comunicarea între emisferele cerebrale.

Comunicarea include atât componentele limbajului verbal, cât și cele ale limbajului nonverbal. Componenta nonverbală ne ajută să ne simțim conectați și înrădăcinați. Cuvintele nu sunt de ajuns pentru a ne face să ne simțim înțeleși. Adesea, mesajele nonverbale sunt percepute inconștient, iar acele semnale au un efect profund și semnificativ asupra modului în care simțim. Putem înțelege această stare de fapt amintidu-ne că emisfera cerebrală dreaptă este structurată pentru a transmite și primi semnale nonverbale, având de asemenea un rol preponderent în controlul stărilor noastre emoționale. Modul în care semnalele nonverbale sunt împărtășite în mod conjugat poate avea un impact profund asupra modului în care mințile noastre creează o stare de echilibru. Emisfera cerebrală stângă este specializată în transmiterea și primirea informațiilor verbale. Asta înseamnă că putem avea gânduri bazate pe cuvinte, care sunt net diferite de senzațiile noastre interioare de natură nonverbală. Semnalele trimise din emisfera dreaptă a unei persoane modelează direct activitatea din emisfera dreaptă a celuilalt. Același lucru este valabil și pentru emisfera stângă: cuvinte din emisferele stângi ale celorlalți activează propria noastră emisferă stângă. Dacă semnalele verbale și nonverbale transmise de cealaltă persoană sunt congruente, comunicarea poate avea sens.

Dacă semnalele verbale și nonverbale comunică mesaje diferite - nu sunt congruente - mesajul total va fi neclar și derutant. Primim două mesaje diferite și contradictorii simultan. Să presupunem că o mamă este tristă, iar fiica ei, sesizând semnalele nonverbale, întreabă:
- Mami, ce te supără? Am făcut ceva rău care te-a întristat?
Cu un zâmbet forțat, mama răspunde:
- O, nu, dragă, nu sunt tristă, totul este în regulă.

Copilul se va simți derutat din cauza dublului mesaj. Experiența ei îi spune ceva, în vreme ce cuvintele mamei sale dau un mesaj contradictoriu. Dacă există vreo neconcordanță între mesajele verbale și nonverbale, poate fi foarte derutant pentru un copil care încearcă să elucideze confuzia și incoerența comunicării.

Este posibil să fi învățat în copilăria noastră că emoțiile sunt „rele” și, prin urmare, emoțiile copiilor noștri, ca și ale noastre, pot fi inconfortabile pentru noi. Copiii noștri au de câștigat când noi ne exprimăm sentimentele într-o manieră directă, simplă și neamenințătoare. Un copil nu vrea să știe doar ce anume cred părinții lui, dar și ceea ce simt. Noi le putem permite copiilor noștri să știe când suntem indispuși, furioși sau dezamăgiți, entuziasmați, mândri sau încântați. Copiii trebuie să știe că și noi avem simțământe. Când ne exprimăm sentimentele, copiii noștri află ce este important pentru noi, fiind de asemenea martorii unui model pentru exprimarea viabilă a emoției. Copiii învață să fie empatici văzând modalitățile în care răspundem emoțional, nu doar în cuvintele pe care le spunem. Putem fi autentici și pasionali, respectând, în același timp, atât experiențele copiilor noștri, cât și pe cele proprii.

Sentimentul nostru de sine se definește prin modalitățile conjugate în care ne conectăm cu ceilalți. Creierii noștri sunt structurați pentru a fi conectați cu alți creieri. Comunicarea concertată presupune conectare spontană a fiecărei emisfere cerebrale cu cea a celeilalte persoane, pe măsură ce împărtășim semnale, atât din domeniul verbal (emisfera stângă), cât și cel nonverbal (emisfera dreaptă). Acest dans al comunicării ne permite nu doar să ne simțim aproape și conectați cu ceilalți, dar de asemenea, îngăduie minților noastre să se simtă coerente și echilibrate. Sentimentulu nostru de a fi „eu” este profund influențat de modul în care luăm parte la un „noi”.

Deschiderea canalelor de comunicare


Cum devenim mai deschiși la comunicarea concertată? Pentru a comunica în mod clar cu proprii copii este necesar să primim, să procesăm și să răspundem la mesajul care a fost trimis.

Primirea unui mesaj, atât în formele sale verbale, cât și în cele nonverbale, reprezintă prima parte a procesului de comunicare. Semnalele verbale includ cuvinte care descriu ideile, gândurile, sentimentele și orice altceva ce poate fi tradus în cuvinte. Acestea vin din emisfera stângă a creierului nostru. Semnalele nonverbale includ contactul vizual, expresia facială, tonul vocii, gesturile, poziția corporală și sincronizarea și intensitatea răspunsului. Acestea sunt transmise și receptate de emisfera dreaptă a creierului nostru. Adesea, aspectele emoționale, care dau semnificație comunicării, vin în principal din emisfera dreaptă. Î toate procesele de comunicare, este vital să acordăm mare etenție componentei nonverbale. Prin împărtășirea acestor semnale nonverbale se creează legături profunde între doi indivizi.

Procesarea ne permite să înțelegem semnalele pe care le percepem și să alegem un răspuns conjugat. Procesarea implică filtrarea unor straturi complexe de evaluări realizate prin lentilele modelelor noastre mentale, care au fost modelate de experințele noastre din trecut. Aceste procese lăuntrice influențează modul în care interpretăm semnalele primite, ca și modul în care anticipăm viitorul. Răspunsurile nostre vor fi modelate de modul cum am perceput și procesat semnalele și semnificația pe care o atașăm mesajului, ca și modul în care a fost comunicat.

Când ascultăm semnalele copilului nostru putem învăța mai multe despre starea lui sufletească și despre punctul său de vedere. Faptul de a ne înțelege copilul este de primă importanță în clipă când procesăm lăuntrinc semnalele pe care le-am primit. Această activitate lăuntrică de procesare implică de asemenea modalitățile în care evaluăm noi respectiva experință. O concertare veritabilă presupune îngemănarea ambelor minți, ceea ce oferă respectul cuvenit atât înțelegerii experienței proprii, cât și celei a copilului nostru. Dacă părinții înțeleg numai propria lor experiență și nu se conectează la experiența copilului lor, vor întâmpina probabil mari dificultăți în dezvoltarea unei relații apropiate și semnificative cu copilul lor. Pe de altă parte, dacă părinții iau în seamă numai punctul de vedere al copilului lor și neglijează propria lor experiență lăuntrică, probabill că le va fi foarte greu să stabilească limite în relația cu acesta. Părinții pot începe să aibă resentimente față de copilul lor, considerând că-l solicită prea mult. Dacă părinții uită să ia în seamă propria lor stare lăuntrică și au în vedere doar nevoile și dorințele copilului lor, în cele din urmă se vor simți furioși și epuizați, iar lipsa limielor îl va face pe copil să se simtă nesigur.

Pentru a avea o relație benefică, este necesar să facem acele alegeri de viață care vin în întâmpinarea nevoii de dragoste a copilului nostru, cultivând și creaând experiențe care structurează dinamica complexă a relației părinte-copil. De exemplu, o mamă se pregătea să gătească cina pentru musafiric, când fiica ei în vârstă de cinci ani a venit în bucătărie, dorind să picteze cu niște acuarele chiar pe masa din bucătărie. Desigur, chiar dacă mama aprecia experiența creatoare a fiicei ei, ca și capacitatea micuței de a lua inițiative, momentul acestei activități era cât se poate de nepotrivit, tocmai când se străduia să pregătească masa pentru musafiri. Dacă mama ar fi lăsat copilul să picteze la masa din bucătărie, probabil că, în cele din urmă, s-ar fi enervat pe ea. Un „nu” lipsit de menajamente ar fi creat frustrare fiicei ei, aducând o ruptură și o posibilă ceartă ce ar fi consumat inutil timp și energie. Un răspun conjugat ar putea să sune cam așa: „Știu că îți place să pictezi, dar acum sunt ocupată să pregătesc cine pentru musafiri și mă tem că aș deveni irașcibilă, dacă ai picta aici în bucătărie”. Un răspun conjugat ar îngădui mamei să se conecteze la copilul ei într-un proces de comunicare concertată pentru a crea un rezultat satisfăcător atât pentru mamă, cât și pentru fiică.

Un răspuns conjugat nu este doar o oglindă care reflectă înapoi celeilalte persoane o imagine exactă a semnalelor trimise. O asemenea oglindire poate fi extrem de frustrantă. „Sunt atât de furios că nu pot să merg în parc!”, i-a spus un băiat mamei sale. Răspunsul ei în oglindă „Ești furios pentru că nu poți merge în parc”, l-a făcut să-și acopere urechile și să plece supărat în cameră. În schimb, un răspuns conjugat ar fi sunat cam așa: „Știu cât de mult ăți dorești să mergi în parc azi. Și eu aș vrea să poți merge. Uneori, este foarte dezamăgitor și frustrant când suntem nevoiți să ne schimbăm planurile”. Acest tip de răspuns dă de înțeles că mama a primit semnalele, le-a procesat într-un mod ce demonstrează că îi înțelege starea sufletească, împărtășindu-le astfel încât ele reflectă nu doar ceea ce a spus el, ci și întreaga lui experiență emoțională.

În comunicarea neconjugată, adesea, noi interogăm, judecăm și încercăm să remediem o situație. Interogarea presupune chestionarea agresivă a celuilalt, cu supoziții despre ceea ce experimentează celălalt și folosindu-se de motive ulterioare în căutarea unor răspunsuri punctuale. Dacă, de exemplu, fiicei dvs. în vârstă de zece ani îi este greu să își facă prieteni la școala cea nouă, dvs. vă puteți îngrijora în privința relațiilor ei sociale. Când vine acasă de la școală, este posibil să o întâmpinați cu întrebări despre prieteniile pe care le are, precum: „Te-ai jucat cu cineva astăzi?” sau „Ai vorbit cu fetele la prânz?”. Chiar dacă intenția dvs. este poate de a vă ajuta fiica, asemenea întrebări insistente adresate cuiva care se simte deja nesigur în privința vieții sale sociale îl pot face să se simtă și mai stingher.

Judecata face supoziții despre aspectele „corecte sau greșite” ale experienței avute de cealaltă persoană. Putem fi critici la adresa abordării diferite a celuilalt chiar ăn timp ce ăncercăm să-i receptăm semnalele. Uneori, aceste judecăți provin din modelele mentale rigide pe care le avem în noi. Deseori, nu suntem conștienți de modelele lăuntrice și prejudecățile pe care le creează. De exemplu, deoarece ați dori ca fiica dvs. să poată fi mai extrovertită, vă puteți arăta dezamăgirea legată de ea prin întrebările și comportamentul dvs. Puteți transmite mesajul indirect, prin semnale nonverbale de dezaprobare, sau direct, prin cuvintele pe care le alegeți, amintindu-i lipsurile sale. „Dacă ași fi drăguță cu prietenele tale, sunt sigur că ar vrea să se joace cu tine mai des”. Sau „De ce nu te porți ca verișoara ta, Susie? Ea este întotdeauna prietenoasă”. Aceste afirmații acuzatoare nu-l ajută pe copil să se simtă înțeles sau încurajat și nici nu-i sporesc încrederea în sine.

Dacă răspunsurile noastre au intenția de a remedia rapid o situație, pierdem prilejul de a intra într-o comunicare concertată cu copiii noștri. De asemenea, încercarea de a remedia problemele copilului nostru nu acordă respectul cuvenit propriei lui capacități de a concepe și imagina soluții pentru propriile dificultăți. Desigur, părinșii reprezintă un sprijin important, putându-i ajuta pe copii să deprindă abilităși pentru rezolvarea de probleme. Însă a încerca automat să remediem lucrurile înainte de ane conecta l experiența copiilor noștri poate fi inoportun și lipsit de respect. În exemplul de mai sus, invitarea câtorva fete acasă, fără a o implica pe fiica dvs., poate fi inoportun, iar rezultatele ar putea să nu fie cele așteptate. În schimb, a fi deschiși șa modul în care fiica dvs. experimentează relațiile cu ceilalți vă poate da noi sugestii despre cum puteți să-i înțelegeți dificultățile și s-o ajutați pentru a deprinde noi abilități sociale care i-ar aduce mai multă satisfacție în relațiile cu cei de aceeași vârstă. Cunoscându-i și acceptându-i temperamentul, îi veți putea oferi sprijin, cultivându-i, în același timp, capacitatea de a-și dezvolta treptat curajul și a iniția contacte. Avâdn parte de rezonanță și de înțelegerea dvs., ea poate să înfrunte lumea cu mai multă putere și dorință de a încerca lucruri noi. În loc să încercați să corectați, gândiți-vă să încercați să intrați în contact. Asigurați-vă că vă mențineți o minte deschisă atunci când încercați să înțelegeți perspectivele copiilor voștri.

Proces și conținut

Conștientizarea procesului și conținutului comunicării noastre interpersonale este o parte fundamentală a unei cunoașteri de sine coerente. Adesea, ne concentrăm asupra a ceea ce este spus și pierdem din vedere procesul conectării. Cu toate acestea, semnificația interacțiunilor noastre se găsește adesea în acest proces, nu doar în conținut. Ce înseamnă asta? Comunicarea reprezintă modul în care ne agrenăm cu alții în procesul de conectare, nu doar împărtășirea unui anumit conținut de informații. Fluxul dinamic de informații, modalitatea în care reflectăm și trimitem propriile noastre mesaje, ne conectează unul cu altul. Pe măsură ce ne angrenăm în procesul comunicării - schimbul de energie și informații care reprezintă esența minșilor noastre- intrăm în legătură unul cu altul.

Când părinții au chestiuni care trenează sau nerezolvate, adesea ei proiectează acest bagaj psihic asupra interacțiunilor cu proprii copii. Astfel, semnalele copilului sunt filtrate prin lentilele rigide ale modelului pe care îl are părintele despre lume, distorsiunile minții sale închise și nereceptive. Când părinții sunt prizonieri ai propriului lor punct de vedere, ei închid canalele pentru o comunicare deschisă concertată.

Dacă în relația părinte-copil colaborarea este compromisă, mintea copilui poate să închidă canalele de comunicare și să nu mai fie receptivă la învățare. Când nu suntem în legătură cu copilul nostru, este foarte improbabil că va putea avea loc o comunicare autentică și este foarte probabil ca atât părintele, cât și copilul să ajungă frustrați și furioși, simțindu-se încă și mai izolați unui de celălalt.

Viețile noastre reflectă  atât procesul de conectare, cât și conținutul a ceea ce ni s-a întâmplat în trecut. Familia din care venim a modelat nu doar ceea ce ne amintim despre copilăria noastră, dar și modul în care ajungem să ne amintim viața noastră și în care ne creăm o minte coerentă. Schimbul reciproc de semnale specific comunicării conjugate și concertate poate să nu ni se pară natural, deoarece nu a făcut parte din propria noastră copilărie. Totuși, din fericire, putem învăța să ne ascultăm copilul și să devenim conștienți atât de perspectiva lui, cât și de a noastră. Tiparele de comunicare ale părinților modelează coerența minții copilului lor. A conștientiza atât procesul, cât și conținutul comunicării noastre interpersonale reprezintă o parte fundamentală a unei cunoașteri de sine coerente.

Absentă din prezent sau cum am călătorit în Malayesia

Am avut o noapte grea, m-am culcat târziu, m-am trezit de vreo două ori pentru că omul meu mic era deranjat de ceva și s-a trezit plângând. Spre dimineață a început să tușească. Ardea tot. I-am luat temperatura, 37.6. L-am încolăcit cu brațele și mi-am pus obrazul pe spatele lui. A început să tușească din nou, mai tare și violent. M-am speriat și m-am ridicat în fund. Părea că se înneacă cu ceva. S-a trezit și a vomitat pe mine o parte din mâncarea de la cină. Apoi a început să plângă, încă îi venea să vomite, îi curgeau și mucii, pesemne că-l supăra gustul de vomă amar și grețos din gât. I-am dat să bea apă. Omul meu s-a trezit și el speriat și se uita la cel mic cu ochii cărpiți de somn și totuși mari, alerți. Am schimbat așternutul, i-am scos scutecul și l-am pus la sân, așa gol cum era. Părea că s-a cuibărit nu doar în brațele mele ci în toată ființa mea. Peste vreo 20 de minute deja dormea. Nu mai ardea. Mi-am dat seama că făcuse o indigestie. M-am simțit atât de vinovată și fiindcă îmi sărise orice urmă de somn, am hotărât să deschid Zeița Orezului și să continui de unde am rămas, citind la semilumina de afară. Era d-abia 5.30. Vroiam să evadez puțin, că aveam prea multe gânduri care mă măcinau. 

M-a prins atât de tare lectura, încât nici nu mi-am dat seama când s-a făcut ora 7 și a trebuit să mă îmbrac pe grabă ca să ajung la analize. Îmi propusesem să fiu acolo la 7. Am sărit din pat direct în haine, am avut grijă să nu uit banii, buletinul și cererea de analize și dusă am fost. Cât am avut de mers pe jos, în răcoarea dimineții m-au plesnit multe gânduri. Efectiv mă plesneau ca niște biciuri. Observ că în ultima vreme cărțile au un impact foarte puternic asupra mea. Cartea asta mă fascinase și mă marcase într-un mod în care nu-mi dădeam încă seama. Mai ales ultimul capitol pe care îl citisem. Era un capitol narat din perspectiva uneia din fetele personajului principal și, în mare, punea accentul pe diferența de perspectivă dintre părinți și copii. Până atunci văzusem doar perspectiva mamei. Când am citit perspectiva copilului, parcă totul s-a răsturnat în capul meu, simțeam că personajul principal se creionase așa perfect și ideal și mă mințise cu desăvârșire. 

Mergeam încet, nu mă mai grăbeam să ajung la analize, pentru că în mintea mea veneau gânduri din toate părțile, fără să aibă vreun sens, logică, înțeles. Oricât de mult își doresc părinții să ascundă lucruri, stări și emoții de copiii lor, nu reușesc, chiar dacă ei trăiesc cu impresia că le iese de minune. Copiii văd mai mult decât credem noi, ca adulți, că pot să vadă și să înțeleagă. Se uită în ochii noștri și văd totul. Iar noi, ca niște proști, așternem peste ochii lor vălul propriei noastre cunoașteri, asigurându-ne că văd ceea ce credem noi că trebuie sau au voie să știe. Ei văd când greșim, văd și nu ne ceartă, văd și ne iubesc în continuare, chiar dacă noi ne purtăm nedrept cu ei, găsesc o cale prin care să ne accepte și să găsească o explicație logică sau oarecum rațională pentru acțiunile noastre. Dacă te întrebi de ce fac asta, răspunsul este: pentru că ne iubesc necondiționat! 

Subit, mi-am amintit ce răspundere enormă stă pe umerii mei, față de copiii mei. Să-i cresc înseamnă să îi las să aibe experiențele lor, să descopere lumea, dar totuși să impun niște limite care să le asigure siguranța, să fiu acolo să-i sfătuiesc, să-i las pe ei să decidă pentru ei, să-i ajut să descopere ce vor să facă, să-și asculte instinctele, să-și caute pasiunile. Nu vreau să le fie mai bine decât mi-a fost mie, ci vreau să își descopere singuri binele lor, să poată fi făuritorii destinului lor. Să nu pun un văl pe ochii lor și să-i las acolo să vadă lumea prin ochii mei. Trebuie să o vadă prin ochii lor. Să o simtă. Să o trăiască.

Am plecat de la analize și mai palidă decât venisem. Mi-am propus să mă întorc pe jos și să trec prin piață. Fusese o dimineață prea intensă, aveam nevoie să merg pe jos cât mai mult ca să-mi limpezesc mintea, sufletul. Gândurile m-au acaparat din nou. Mi-am adus aminte de copilărie. Din nou, mama în centrul reprezentărilor mele. Tot încerc să-mi aduc aminte cum era când eram eu mică și nu o pot descoperii. Parcă s-a ascuns undeva. Am trecut pe lângă o școală și vedeam cum se grăbeau copiii să intre la ore. Era 8 fără 5. Ce mult am urât școala. Mai ales primi 8 ani. Am mers prea devreme la școală. Nu eram pregătită să mă rup din nou de mama mea. Mă rupsesem o dată când m-a lăsat la 8 luni în grija bunicilor. Am crezut că la 6 ani, când m-am mutat împreună cu ea, va fi doar a mea, vom recupera tot timpul pierdut, dar nu a fost așa... M-am dus la școală, unde aveam teme, responsabilități. Eram timidă. După ce ani la rând tânjisem după copii, că la bunici mă jucam singură, acum îi aveam și nu îi vroiam. O vroiam pe ea. Adaptarea a fost foarte grea. Sincer, nu cred că m-am adaptat niciodată,  si asta s-a văzut cel mai bine la liceu, când am atins apogeul rebeliunii mele.

M-am întristat amintindu-mi multele certuri, scandaluri monstruase pentru niște nimicuri, rezultate dintr-o lipsă acută de comunicare. Mama era mereu cea care avea dreptate și știa mai bine. Știa ce gândesc, ce am nevoie, ce vreau să fac. Nu aveam voie să stau prea mult pe afară, nici să plec în tabere, nici să primesc prieteni în vizită, nici să mă duc la alții în vizită, nici să ies în oraș cu prietenii mei. Prea mulți de nu ai voie să. La ce îți trebuie? Stai acasă, că aici ai tot ce ai nevoie. Mă ai pe mine? Eu nu sunt suficientă? Au fost ani întregi de suferință. Ani în care mi-am format tot felul de mecanisme de supraviețuire prin care să fac traiul cu ea suportabil. De la un punct însă devenise infernal, pentru că ne certam zilnic. D-abia așteptam să plec. Nu știam unde să mă mai ascund. Dacă stăteam la calculator, i se părea că stau prea mult, dacă stăteam în cameră la mine de ce nu stau cu ea, de ce nu o ajut, de ce nu fac aia și pe ailaltă, de ce stau bosumflată etc. Practic, nu mă lasă să respir nicio secundă. Vroia să respire prin mine mereu, la orice ceas din zi și din noapte. Să știe fiecare gând, intenție mișcare.

Mai trist a fost că am conștientizat că atitudinea ei m-a determinat să fiu absentă din prezentul meu. Am rămas mulți ani ancorată într-un timp incert. Nici trecut, nici viitor, în mod sigur, nu prezent. Pentru că prezentul avea ea grijă să fie al ei și să mă oblige să-l trăiesc prin ea. Și nu, nu mă bătea. Ci mă tortura psihic. Violența verbală, santajul emoțional, autoritarianismul exagerat, limitarea tuturor opțiunilor și tăierea oricăror visuri sunt tot o formă de tortură. Poate pentru unii nu pare așa nasol. Pentru ea a fost „Mamă, am făcut ceea ce era cel mai bine pentru tine. Doar nu era sa te las de capul tău sa faci ce vrei? Nu vezi ce bine te-am crescut? Ți-a lipsit vreodată ceva?”. Poate că nu este atât de nasol pe cât îmi amintesc eu să fi fost, dar cu toate astea, acolo au rămas niștre răni nevindecate, niște traume, care se văd în adultul de astăzi. Iar călătoria asta în Malayesia mi-a adus aminte mai multe decât mi-aș fi dorit. În plus, acum sunt mamă și mă pregătesc să fiu mamă pentru a doua oară. Față de acum 13-15 ani văd și partea pe care nu o vedeam atunci și, parcă, nu mai judec atât de tare, căci acum știu cum e să fii și-n partea cealaltă. Dar, chiar și așa, pentru unele lucruri nu există explicație...

Aşteptând un frățior sau o surioară

Am promis că voi scrie despre cărțile pe care le-am cumpărat piticului ca să-l pregătim pentru perioada următoare în care va apărea surioara lui. Omul meu este foarte încrezător că piticul o va iubi pe cea mică și va fi maxim de înnebunit după ea. Eu am dubiile mele, însă mi-aș dori să aibă dreptate. M-am setat să nu am nicio așteptare și să iau lucrurile așa cum vor veni. Oricâte scenarii mi-aș face am toate șansele să nu-l nimeresc pe cel care se va întâmpla. 

Fiindcă timpul trece altfel pentru copii și ei învață noțiunea de azi, mâine, o săptămână, lună după 4-5 ani, nu m-am grăbit să fac prea multe activități cu el de foarte devreme. Am zis că cel mai intens voi pregăti terenul cu o lună înainte de moment cu pricina. Până acum, la 32 de săptămâni ale mele și 27 de luni ale lui, am avut grijă să-i povestim ce face bebe prin burtică, să-i arătăm pe stradă bebeluși mici, să-l învățăm să iubească burtica, să o mângăie, să o protejeze (cu toate că mi-a mai tras câte o palmă sau picior de nu mai știam cum mă cheamă). Un lucru care a contribuit foarte mult la crearea unei legături foarte speciale între noi toți și burta mea a fost momentul injecției cu anticoagulante. Foarte mult timp am reușit să ne ascundem de pitic când făceam înjectia, însă de vreo săptămână este omniprezent. Aseară, când l-a auzit pe tac-su spunându-mi să mă pregătesc pentru injecție, s-a dus fuga în dormitor, m-a strigat tare MAMA! și a bătut cu mâna în pernă în semn de: hai așează-te aici și treci la injecție!. A rămas foarte impresionată. Apoi a stat cuminte și s-a uitat cum se derulează tot procesul, a ținut neapărat să mă șteargă cu discheta demachiantă cu spirt pe toooată burta și după ce tac-su a pupat burta, s-a apucat și el să mă pupe pe burtă, foarte serios și conștiincios. Inutil să spun ca îmi stăteau șiroaie de lacrimi în colțul ochilor. 

Se revenim, că am divagat. 

Deci, pe lângă cărți, am început să-i arăt poze și filmulețe (trăiască tehnologia) cu el de când era mic mic de tot, să-i povestesc cum erau zilele noastre atunci la început, cum va fi cu bebe. E foarte fascinat să se uite la filmulețe cu el, ascultă tot ce îi povestesc, pare să înțeleagă mai multe decât cred eu că înțelege.

Pe lângă asta, vom pregăti împreună un cadou pentru surioară. E foarte încântat când mă vede tricotând la păturica la care tot lucrez de ceva vreme. Știe că e cadou pentru ea și din când în când îmi ia andrelele și începe el să tricoteze, după propriul lui sistem. Știe că are și el una, i-am arătat-o, s-a tot jucat cu ea și s-a arătat foarte încântat. Acum trebuie să mă gândesc la ce cadou să-i luăm surioarei...

Cărțile, că de ele vroiam să vă povestesc, nu prea m-au impresionat...Aș fi vrut altceva, însă având în vedere că nu prea am avut o ofertă mare din care să aleg, m-am mulțumit și cu astea. AM mai văzut câteva pe bookdepository, dar nu știu dacă mai are rost să le comand. Piticul pare destul de ok cu ele, cere să citim din când în când din cartea cu bebe.

Le-am făcut poze ambelor cărți, integral, că poate va fi de folos cuiva. Eu le-am cumpărat de pe libis.ro, erau mai ieftine decât pe elefant.ro și mi s-au părut avantajoase. Am mai cumpărat câteva cărticele, dar cu acelea mi-am luat țeapă că nu am fost atentă la dimensiuni și recomandările de vârsta, dar asta e, data viitoare sigur voi fi.

Așteptând un frățior sau o surioară de Cathrine Dolto e mai succintă, în timp ce Bebelușul, din Mica Enciclopedie Larousse e mai detaliată, are mai multe explicații, e pentru un copilaș mai mare. Per total, combinate oferă toate informațiile necesare.

31 săptămâni

Trece aşa repede timpul şi, totuşi, atât de greu. Mă mişc ca o balenă pe uscat. De fapt, pe cine mint? Abia mă mişc.

De când asta mică s-a întors cu capul în jos, s-a dus şi mobilitatea mea. Dacă tot sunt nevoită să stau atât în pat (din cauza durerilor de spate, ligamente and co), m-au apucat grijile, gândurile, fricile. Cum ne vom descurca, cum mă voi împărții, cum va fi totul. Diferit, nou, surprinzător, palpitant. Pe lângă toate acestea, deprimarea că nu mai pot să țopăi sau să îl alerg pe pitic prin casă, căldurile astea afuriste care mă termină fizic. Ce să mai, sunt într-o mini depresie pre-natală. Nici nu m-aș fi gândit că voi experimenta așa ceva.

Acum vreo două zile am văzut un bebe proaspăt, de 7 zile...vai, câte sentimente ne-au năpădit pe amândoi. Emoția începutului în 3. Cât de repede s-a întâmplat totul, adaptarea, nopțile nedormite... Poate de aici toate gândurile și, mai ales, teama de nou și necunoscut...

Am primit ieri cărțile pe care le-am comandat de pe libris.ro despre venirea unei bebe nou în familie. M-am gândit că e momentul oportun să îi vorbesc celui mic (2 ani şi 3 luni) despre cum va fi viața cu bebe. O să scriu separat un post şi despre cărticele şi ce alte activități pot fi făcute împreună cu cei mici până apare noul membru al familiei.

În rest, toate bune. Am luat aproape 12 kg, mănânc multe legume şi fructe, arareori carne, săptămânal peşte, multe nuci şi semințe, cereale integrale. Aş mânca roşii non-stop și cacao (nu ciocolată, cât cacao). Toleranța la dulciuri în continuare e foarte scăzută, dacă cedez vreunei tentații mi-este foarte rău toată ziua, așa că fără dulciuri (ocazional, mai scap o înghețată din comerț, însă prefer să fac ceva dulce în casă, cu miere și să-mi satisfac pofta de dulce fără să mi se facă rău). O singură problemă am, nu prea beau apă... Aşa că îmi monitorizez numărul de pahare, am şi o aplicație care mă bâzâie să beau apa, doar, doar poate ajung si eu sa beau mai mult de 1,5 l.

Și ceva amuzant la final, caracteristic perioadei prin care trec:)))

Boala lu' „eu stiu mai bine”

Să arunce cu piatra ală căruia nu i s-a întâmplat ca măcar o dată să cada în plasa atotștiinței și cunoașterii și a încercat să își impună cu atâta convingere punctul de vedere asupra celorlalți, ferm convins că experiența proprie este un garant universal al tuturor problemelor din lumea asta. 

Ascultă la mine, eu am trecut prin asta și știu cum e, sfatul meu este să...

Mi se întâmplă și mie adeseori și mă mir de mine. Mă opresc și-mi dau seama cum vanitatea îmi întunecă mintea. Ciudat e că cu toate că realizez, o țin tot pe a mea, fiind prea greu de controlat această pornire meschină și total nesănătoasă. Apoi o izolez și o analizez.

Avem tendința să credem că le știm pe toate. Avem impresia că experiența noastră ne îndreptățește să  le dăm altora sfaturi. Mai rău, chiar ținem morțiș ca ceilalți să facă ca noi, că doar noi știm mai bine. Practic, negăm experiența celuilalt și sentimentele pe care le simte, dintr-un ego avid după recunoștiință. E trist, tare trist. Și e mai trist când facem asta propriilor copii, dar și oamenilor dragi din viața noastră. 

Eh, degeaba te vaiți atâta, habar nu ai tu ce grea e viața. Nimic nu știi! Hai să îți spun eu ce înseamnă probleme adevărate. 

Dacă nu vrei să mă asculți? Ce crezi că am ținut umbră pământului până acuma degeaba? Am trăit atâtea și tu nu vrei să ții cont de experiența mea. Eu îți vreau binele. 

Ar trebui să ne oprim din a da sfaturi. Experiența noastră e relevantă doar pentru noi. Sentimentele prin care doi oameni care trec împreună prin aceeași situație pot fi atât de diferite, chiar dacă situația este comună. Pare greu de crezut că omul de lângă tine simte altceva decât simți tu în același moment cu el. Dar, din fericire suntem diferiți. Ar trebui să respectăm asta și să-i lăsăm pe ceilalți să ființeze, să nu le mai negăm realitatea, să le dăm crezare când spun că suferă, că-s îngrijorați, triști, nefericiți.

Da, putem oricând împărtăși celorlalți experiențele noastre, dar fără a da sfaturi. Putem asculta, putem îmbrățișa, putem consola, putem empatiza, totul fără a-l face pe celălalt să se simtă și mai pierdut decât este.

E greu, știu. Dacă ar fi ușor, poate că lumea ar fi un loc mai bun...

Impresii de la mare

Pfoai, după 3 săptămâni de aşteptări am ajuns la mare, în ciuda prognozei meteo cu coduri galbene şi avertizări de furtuni şi ploi torențiale. Pe cât de mult m-am bucurat de mare pe atât de mult am suferit că am fost la mare însărcinată în 28 de săptămâni. Trebuia să realizez şi eu o dată că nu mai pot alerga ca o gazelă 12 ore pe zi. Bineînțeles the hard way, că altfel nu se prinde nimic de mine.

Aşa că, iată-mă, stând în pat de 2 zile, cu dureri de spate, ligamente, muşchi şi articulații, plus nerv sciatic. Acum, nu ştiu dacă pentru 3 zile la mare se merită o săptămână de tratament cu paracetamol, calciu şi magneziu, în care trebuie să mă odihnesc şi să stau în pat. Încă nu mă pot decide dacă am fost încăpățânată, inconştientă sau pur şi simplu prea dornică să ajung la mare cu orice preț.

Exceptând starea mea fizică, să vă povestesc cum fu. 

Fu obositor şi pe fastforward. Per total satisfăcător, dar prea scump pentru 2 nopți şi aproape 3 zile la mare.

Cazare: am stat în Eforie Sud, după ce astă toamnă am fost în Eforie Nord şi am zis că nu mai vin prin zonă. Am cedat pentru că am găsit cazare ok, o cladire care tocmai fusese dată în folosință şi noi am fost printre primii oaspeți. Faină cazarea, verdeața, hamacul, şezlongurile improvizate din paleți, arăta totul ca o oază în mijlocul unei pustietăți, căci cum păşeai în afară începea dezolarea, pustiul...foarte deprimant.

Mâncarea: veşnica mea problemă la mare e mâncarea. Am luat mic dejun aici unde eram cazați. Proastă alegere. Micul dejun era preparat la unitatea de cazare cu care împărteam curtea, Briza Mării îi spune, dacă nu mă înşel. Un ceai d-ală de te serveau în tabără sau o apă cu gust de cafea, o urmă de gem pusă pe o bucată de salată verde(!?!), un pachețel de unt şi o ruladă din omletă, care omletă era oarecum mâncabilă (sincer, nu ştiu cum cineva poate rata o omletă).

În stațiune am mâncat o singură dată, la braseria Carlos, mâncarea a fost ok. Am luat un pilaf cu legume şi salată de varză pentru pitic, eu o salată, tac-su pizza. Am mai luat tot de la ei şi micul dejun duminică dimineață.

Pentru pitic am avut de acasă waffe făcute la cuptor, iaurt, mix de semințe şi fructe, special pentru mic dejun şi gustări. A mai scăpat şi câte o gustare aiurea, un bakerolls, o tortizzi, dar per total am încercat să fiu relaxată.

A băut multă limonadă şi i-au plăcut mult midiile pane şi icrele de crap, pe care le-am mâncat la Pescăria lui Matei, din Agigea. Atât sâmbătă cât şi duminică la prânz am mâncat în Vamă, la Lyana. Foarte bun şi destul de variat, chiar dacă combinațiile de carne cu cartofi prăjiți dominau meniul, s-a putut încropi ceva rezonabil şi din oferta cu legume. 

Plajă: În Eforie Sud a fost ok, alge relativ puține, apa poate o idee prea adâncă. Piticul a intrat în apă cu tac-su, eu i-am admirat de la mal şi le-am făcut poze. În Vamă ştiam deja cum e plaja şi apa, cam nepotrivite pentru un puşti de 2 ani, însă a fost ok. Nu a mai vrut să intre cu tac-su în apă, cred că i s-a părut rece şi valurile prea mari l-au speriat şi a început să plângâ imediat ce i-a trecut apa de fund. În schimb s-a jucat vreo oră şi ceva în nisip, cu maxim entuziasm.

Distracții: Pauză. Aici nu ştiu ce să pun, că nu am încercat nimic din oferta locală:))) Serile ni le-am petrecut cu cuplul de prieteni cu care am venit la un pahar de vorbă. La 11 eram toți la culcare, iar la 7 în picioare. Piticul cum se trezea vroia afară, să se dea uti uti (uța) în hamac sau să meargă în picioarele goale prin iarbă. Pusese ochii pe un furtun să stropească iarba, dar nu a avut succes. Cautatul de scoici şi mersul cu picioarele goale pe nisip, astea au fost distracțiile cele mai tari.

Concluzii:

- la anul mergem la all inclusive în Turcia. De ce? Pentru că la noi e prea scump şi nu se merită. Pentru că stațiunile arată deprimant şi în vacanță vreau să văd ceva plăcut ochiului. Pentru că cu doi copii nu vom mai putea alerga cu maşina n km ca să mâncăm ok, ca apoi să ne întoarcem la cazare pentru siestă. Avem nevoie de totul la un loc, ca să ne putem relaxa şi simți bine. Avem nevoie de locuri de joacă ok, de liniște și de oameni civilizați.

- e minunat să mergi împreună cu prieteni, cupluri sau alte familii care să mai stea 10 minute cu copilul cât să îți tragi puțin sufletul.

- pentru gravide, la 28 de săptămâni s-ar putea să fie destul de dificil să reziști unui drum cu mașina și agitației de la mare. De gândit foarte bine, înainte de a merge la mare.

- neapărat extra-sezon, un sfârșit de iunie e ideal. 

- nu plecați cu așteptări mari, ci așteptați să vedeți la fața locului cum va fi;)

Din parc

De fiecare dată când mergem în parc sunt, fără să vreau, martoră la tot felul de discuții între părinți şi copii, între bunici şi părinți, între bunici şi nepoți.

O oră de stat la locul de joacă îmi face capul pătrat. Nu, nu din cauza copiilor, ci a adulților. Tone de nu, spuse la fiecare pas, o mulțime de condiționări, şantaj, uneori şi țipete și pe alocuri și câte-o palmă sau un tras de ureche, că doar bătaia e ruptă din rai. Recunosc, ăsta e un post de refulare, căci nu mai pot şi nici nu mai suport să merg în parc, mă intoxică mentalitatea asta găunoasă de care nu reuşim să scăpăm.

Nu te du acolo, joacă-te aici.

Nu ne jucăm cu pământ că te murdăreşti.

Nu fii rau!

De ce nu eşti cuminte?

Nu mai țipa!

Acolo nu ai voie! Măi copile nu înțelegi?! Gata mergem acasă ca să te înveți minte cum să te porți?

Multe dispute pe tema împărțitului de jucării. Părinți, bone, bunici care efectiv smulg din mâna copilului jucăria ca să o dea altui copil că aşa trebuie, să învețe să împartă. Mă-ntreb de câte ori şi-au rupt aceşti oameni ceva de la gură ca să împartă cu altcineva?! Probabil niciodată, dar copilul e bine să ştie să împartă. Cât de frustrant poate fi ca adultul care teoretic trebuie să îți țină partea trece de partea "inamicului". Tot încerc să le explic că e normal să nu împărțim jucăriile dacă nu vrem. Am avut câteva episoade cu un băiețel mai agresiv care îi tot fura jucăriile piticului şi fugea cu ele şi apoi când copilul meu se duce plângând să le recupereze copilul urla şi țipa ca din gură de şarpe sau, mai rău, devenea violent și-l împingea pe copilul meu. Am dus multă muncă de convingere să îi învăț să coopereze. Practic soluția cea mai bună e fără jucării în parc, căci cu puțină imaginație se pot improviza jocuri cu bețe, frunze, alergat țopăit sau jocuri cu chestii cu care se pot juca mai mulți copii, gen cretă, mingii, baloane de săpun. Dar nu ai cu cine să te înțelegi. Și fiindcă toți copiii vin cu jucării a trebuit să încep să mă car și eu cu câte ceva după mine ca să evit situațiile conflictuale...

Pe lângă cele de mai sus, mă irită lipsa de răbdare şi condiționările. Gata, mergem acasă fiindcă te-ai murdărit/ nu ai mâncat toate fructele/ nu vrei să împarți jucăriile/ nu eşti cuminte. 

De şantaj nici nu mai zic. Hai mai mănâncă o linguriță dacă o iubeşti pe buni, mama, tata etc. Ia un biscuite şi stai aici cuminte lângă mine. 

Mi-aduc aminte cum am surprins un episod cu o mamă care, ajunsă la capătul puterilor, a început să urle la fi-su fiindcă vroia să se joace în afara locului de joacă, printre nişte copaci. S-a dus şi l-a luat de mână, a urlat bine la el şi ia zis că ea nu e proasta lui să o pună să se care cu atâtea jucării în parc ca el să nu se joace cu ele. Să stea aici şi să se joace cu jucăriile că altfel pleacă acasă. Apoi s-a aşezat pe bancă, lângă altă mămică, şi-a aprins o țigară şi a început să se vaite: ce copil neascultător are...., ia mâncat sufletul. Copilul resemnat, cu lacrimi în ochi, s-a aşezat unde i-a indicat mă-sa şi a făcut ceea ce i s-a cerut să facă. A încercat să mai ceară voie să se joace printre copaci, dar s-a lovit de aceeaşi reacție. Și să nu mă înțelegeți greșit, spațiul dintre copacii era mare, în mijlocul parcului, la 5 m de banca unde mă-sa statea pe bancă la taclale. 

Apoi, frica de murdărie. Asta mă tâmpește. De nenumărate ori copilași mai mari 3,4, 5 ani au început să strige la copilul meu nu ai voie acolo că te murdărești. Uneori copii erau chiar erau foarte agresivi. Am rămas cu gura căscată. Hainele se spală oameni buni. Și acum există mașini de spălat. Nu o fi având toată lumea, dar la oraș cred că procentul depășește 90%. 

Maxim a fost săptămâna trecută când o bunică a venit la copilul meu și i-a spus să nu mai meargă cu bicicleta nepoțelului ei pe pământ că se murdăresc roțile. Pământul era uscat. @_@ M-am conformat, că doar nu era bicicleta mea, dar sincer mi s-a părut așa ciudat. 

O altă chestie care mă scoate efectiv din sărite este negarea realității şi a sentimentelor copiilor când se lovesc. Vaaai, dar nu plânge, că e rusşine, eşti băiat/ fetiță mare, nu ai voie să plângi pentru o lovitură aşa de mică. Frica ca copilul să nu prindă frică de căzături îi determină pe mulți să aibă fix comportamentul contrar. De unde știi tu cât de tare îl doare? De ce ai vrea să îi transmiți că ceea ce el simte nu este adevărat? Cum ar fi să te lovești și omul drag de lângă tine care crezi că te susține necondiționat îți bagă o placă d-asta: hai ridică, ești mare, ce te vaiți atâta? Suck it up, fraiere! Poate simți nevoia de o îmbrățișare, o mângăiere sau doar o vorbă bună. Alternativa ar fi să îi spui copilului că înțelegi că îl doare, să-i explici de ce s-a lovit (a fost neatent, s-a uitat în altă parte, s-a împiedicat de ceva, un alt copil a intrat în el etc.) și să îl reconfortezi până el își vede de ale lui. De obicei durează maxim 30 de secunde ca copilul să se replieze și să se întoarcă la joacă fericit că a fost validat și sentimentele sale înțelese. 

Mai am o groază de minunații din astea, dar mai păstrez și pentru altă dată;)

Quiet book pentru pitici și nu numai

De mult timp îmi doream să îi fac piticului un quiet book personalizat. Inițial vroiam să fie cadou de ziua lui, însă atât de mult mi-a luat până m-am hotărât ce și cum, că a mai durat încă vreo 2 luni până am și primit-o.

Mai încâtat decât piticul am fost eu și cu Omul. Ne-am jucat cu mașinuța pe traseu, am pus buline buburuzei, am făcut labirintul cu albinuța, am băgat hainele la spălat și le-am intins:)))

Copilul a fost extaziat câteva zile la rând de carte, se juca cu ea cel puțin jumătate de oră, puzzle-ul l-a cucerit la maxim și baga bucățele de material în buzunăraș și le scotea de nenumărate ori.