O zi de miercuri

Miercuri, 7 octombrie 2015

Disclaimer: urmează un post lung, în care povestesc despre cum arată o zi din viața în 4 la aproape o lună de la naşterea celui de-al doilea copil. Articolul e pentru mine ca să nu mă mai hăituiesc că nu fac suficiente lucruri şi să nu uit mai târziu cum a fost la început.

După o noapte mai agitată mă trezesc la 7 cu ochii cârpiți de somn. M-am culcat foarte târziu şi nu ştiu dacă am dormit mai mult de 5 ore în 2-3 reprize.

Mă chinui să mă mobilizez să mă dau jos din pat pentru că la 9 trebuie să plecăm de acasă. Hrănesc mai întâi puiul mic de om, care spre uimirea şi bucuria mea se culcă la loc foarte repede. Probabil noaptea agitată trebuie recuperată. Dau fuga repede la calculator să public articolul pentru blogul unde mai scriu. Nici nu mă apuc bine de treabă că se trezeşte puiul cel mare. Somnoros, împleticindu-se, se aşează lângă mine şi începe mieros să îmi ceară să îi pun miau, adică filmulețe amuzante pe youtube cu miau. Fac un compromis, pun un miau şi cu un ochi la articolul meu şi cu altul la ecranul lui cu miau, încerc să îi povestesc ce se întâmplă în filmuleț. Apare şi tac-su prin peisaj şi stă el să îi povestească ca să pot termina mai repede. Nu mai vrea miau, vrea muzică - AC DC. Mă conformez şi mă grăbesc să termin. După mă ridic să pregătesc micul dejun.

La 9 mâncăm, apoi ne mobilizăm să ne îmbrăcăm să plecăm. Se pune şi omul la masă şi dă drumul la televizor (are obiceiul de a mânca la tv, obicei pe care.îl detest şi de care mă îndoiesc că va scăpa vreodată...), însă tânărul se duce rapid şi îi închide televizorul. Omul îl deschide din nou, piticul îl închide. Omul se enervează, țipă, copilul începe să plângă. Unul țipă, ăstalaltul plânge că nu înțelege de ce tac-su mănâncă cu tv-ul deschis, aia mică urlă şi ea de foame, cel mai probabil. Minunat. Calmez nervii, şterg lacrimile şi consolez copilul, îi dau fetii să mănânce, o schimb, încep să îl îmbrac şi pe pitic, mă duc să fac duş rapid.

Reuşim să ieşim din casă pe la 9.30-40. Avem de făcut un tur de forță prin Bucureşti ca să ridic nişte cadouri cumpărate de nişte oameni cu sufletul mare pentru un băiețel al unei mame singure. Mâine e ziua lui şi trebuie să adun toate cadourile ca să le pot da mamei lui. La 10 ajungem în prima locație, la 10.30 în a doua, la 11 în a treia. La 11.30 o luăm spre casă. La 12 ajungem în fața blocului.

Băiatul meu nu vrea să urce în casă. Tac-su urcă cu cea mică în casă, eu rămân cu el afară vreo 10 minute. Îmi dau seama că după atâta timp în maşină, unde a stat super cuminte, are nevoie să facă şi el ceva ce îi place. Problema e ca mi-e foame, pentru că, în inteligența mea mare am sărit peste masa de dimineață fiindcă a trebuit să triez o lădiță de roşii cherry culeasă de la maică-mea din grădină sâmbătă. Reuşesc să îl conving să mergem în casă. Îl ridic în brațe pentru prima oară după operație. Are aprox. 14 kg.

12 şi un pic. Omul pleacă la muncă, eu pun fata în wrap să pregătesc rapid prânzul. Mi-e foame de mor, aş mânca şi pietre. I-am promis tânărului că facem omletă. Bate el ouălele, asta mică plânge de nu mai auzi nimic. Constat că plânge pentru că mi-a curs lapte dintr-un sân, atât de mult că s-a udat juma de wrap. Minunat. Termin omleta. Pun nişte legume alături şi pun băiatul la masă. Iau şi eu o înghițitură şi plec să.schimb fata şi să pun wrapul la spălat. Mă oftic că s-a udat pentru că d-abia îl spălasem şi va trebui sa folosesc marsupiul, de la care mă doare spatele. Mno, asta e. Hrănesc şi copila, ca să pot mânca în linişte. Canci linişte. Individul mic a terminat de mâncat şi mi-a lăsat şi mie juma de omletă. Acum vrea şi el lapte şi fuge repede în dormitor să tragă draperiile, zicând nunu (adică nani). Mă uit la ceas, aproape 1. E cam devreme pentru nani, dar nah, o fi obosit. Ne băgăm toți trei în pat şi mă gândesc în sinea mea ce bine ar fi dacă ar adormi amândoi. Apoi îmi dau seamă că sună utopic. Nici unul nu adoarme. Piticul după ce şi-a luat porția de lapte începe să se joace cu animăluțele lui de pluş de-a mersul cu maşina la magnoninum şi bididin (magazin şi benzinărie). Fata urlă că o doare burta şi face caca.

Mental break. Vorbesc vreo 2-3 min la telefon cu o prietenă care a născut în acelaşi timp cu mine, tot 2 copii şi ea. Apoi trec pe whatsapp. Aparent toată lumea are o perioadă mai dificilă, nu doar eu. 

Spăl copila de caca şi o pun în marsupii şi încep să mă plimb prin casă. Mănânc şi eu ce mi-a lăsat fi-miu. Strâng masa şi trântesc vasele în chiuvetă, o să le spele omul diseară. Îmi iau un iaurt din frigider şi constat ca recipientul e crăpat. Îl arunc şi iau altul. Aceeaşi poveste. @_@ Le scot pe toate din ambalaj şi iau altul care părea ok. Iau două linguri şi--mi pare că are un gust dubios. Verific cu atenție şi constat că şi ăsta era crăpat. Yey! De fapt toate 8 erau crăpate...Double yey! Le arunc şi mă orientez către borcanul cu nutella (cumpărat la nervi, acum vreo două seri). Iau douălinguri şi-l bag la loc. Fata a adormit. Hai să-l culcăm şi pe micul şofer. 

Dau să scot fata din marsupiu, o pun în pătuțul ei, mă bag în pat, lângă băiat. Dupa 10 secunde, fata se trezeşte. O iau şi o pun pe piept, în timp ce băiatul adoarme la sân. Stau cu ei îmbrățişați vreo 40 de minute, timp în care vorbesc cu prietena mea pe whatsapp, de fapt  un vorbesc, mă vait, apoi mai vorbesc cu câteva persoane pe Facebook şi gagica mea începe să plângă. E aproape 3 şi îi e foame. Mno. Schimbat, alăptat, pus în marsupiu, plimbat, adormit. Mă gândesc să mănânc şi eu ceva până nu se trezeşte piticul cel mare. Mănânc, scot fata din marsupiu, o pun în pătuțul ei şi mă apuc să aranjez cadoul pentru băiețelul de care povesteam mai sus. Haine, jucării şi nişte bani. Nu trec 10 minute că se trezeşte puştiul. Mă duc la el, cere lapte, ia o guriță-două, se trezeşte şi soru-sa. Îl rog să se culce la loc, iar eu o schimb pe individă că făcuse caca şi o pun din nou în marsupi. Mă doare spatele şi mi-e somn. Aş zace undeva fără niciun copil atârnat de mine. Nicio şansă. Băiatul adoarme la loc, se linişteşte şi individa după ce vreo 10 minute a plâns şi urlat. Termin de aranjat cadourile, deschid calculatorul, plătesc rapid factura la Enel, modific linkurile din articolul publicat pe celălalt blog unde mai scriu, pun nişte poze cu cadourile pe grup, ca să vadă şi oamenii care s-au implicat cum arată situația finală.

Boon. Ora 4. Băiatul doarme. Fata doarme în marsupi. Eu zac pe un scaun. Ce să fac în continuare? Mi-aduc aminte de cartea Ioanei (prințesa urbană), pe care am ridicat-o astăzi. Încep să o citesc. Aduc şi Nutella. Mă îndulcesc pentru că începutul e foarte trist. Îmi dă o lacrimă. Fac câteva poze la nişte pagini şi i le trimit prietenei mele cele mai bune care trece prin ceva asemănător. Până la 5 citesc. Se trezeşte băiatul. Cum o fi reuşit să doarmă atât, nu ştiu. De obicei doarme 1-2 ore maxiiiim. Mai contează?! Ne îmbrățişăm şi răsfățăm şi apoi mâncam nuci. Pun din nou fata în pătuț, în speranța că poate doarme şi în pătuț.

Mă duc în camera cu jucării şi îl chem pe pitic să ne jucăm cu lego. După 5 minute se trezeşte fata. O iau în braţe, încerc să o liniştesc fără să o mai pun în marsupiu. Slabe şanse. O pun în wrap şi o culc şi apoi revin la joacă cu cel mare.

Din momentul ăsta nu mai ţin minte ce am mai făcut. Cert e că am pregătit ceva de mâncare, am întins o maşină de rufe şi am spălat ambii copii, căci omul a ajuns târziu acasă. I-am culcat şi o dată cu ei am căzut şi eu răpusă. Cred că am adormit instant.


Asta se întâmpla acum 2 săptămâni. Am scris articolul chiar în ziua respectivă, dar apoi nu am mai avut timp de nimic. Iar săptămâna asta mi se pare cea mai groaznică de până acum, pentru că celui mare îi mai iese un colţ de măsea şi e foarte indispus pentru că de câteva zile nu mai am timp să am timpul meu cu el deoarece fata în timpul zilei doarme doar în marsupiu (are un reflux afurisit şi dacă nu stă la verticală se trezeşte imediat ce ai pus-o în pat), iar eu am obosit.

Dacă şi după ce

Ştiu, nu e cel mai inspirat titlu, dar la cât prăjiţi sunt creierii mi se pare perfect. 

Astăzi a fost o zi din aceea în care te tărăşti să supravieţuieşti şi te simţi de parcă tot universul complotează împotriva ta. Mai precis, copilul cel mare refuză să doarmă, cea mică plânge cum încerci să o pui jos, îţi ia o oră jumătate să faci un fel simplu de mâncare, îţi cad toate din mână, ţi-e rău, d-astea. Şi cum mă chinuiam eu să supravieţuiesc am conştientizat pe propia-mi piele un articol de al Otiliei Mantelers despre impactul cuvintelor asupra copiilor. 

Undeva la limita răbdări, ţipam din dormitor la fi-miu să strângă toate jucăriile pe care le-a aruncat dacă vrea să mai primească lapte (da, nu-mi plac deloc condiţionările, însă de când a apărut şi cea mică încă nu mi-am găsit ritmul şi nici nu mai am răbdare cu nimeni, nici cu mine, şi uneori recurg la astfel de abordări). Pauză. Copilul aruncă şi mai multe pe jos şi mă priveşte sfidător. Adevărul este că de când a apărut soru-sa îmi testează zilnic limitele, mai ales atunci când nu primeşte suficientă atenţie. Ceea ce este normal, dar când hormonii o iau razna, te aştepţi ca el să coopereze, nu să facă totul pe dos.

Să revenim. Conştientizez ceea ce i-am spus, stau şi procesez şi de data aceasta îi spun: după ce strângi jucăriile, te aştept în dormitor să bei lăpticul. No, mobilizare maximă. Se apucă şi strânge jucăriile instant, pe toate, le pune în cutie şi apoi vine alergând în dormitor. Rămân uimită. Chiar aşa mare să fie impactul cuvintelor? Am tot căutat articolul sau postarea de pe facebook în care am citit despre impactul lui dacă şi după ce, dar nu am reuşit să o găsesc. Motivul principal pentru copilul nu va răspunde la dacă este legat de condiţionarea pe care o impune această conjuncţie. Un copil de 2 ani şi jumătate crescut fără recompense şi pedepse, iubit necondiţionat, nu va răspunde la o cerinţă care începe cu dacă. Mai mult, el nu înţelege de ce trebuie să facă ceva pentru a primi altceva în schimb. În schimb, prepoziţia după e mult mai uşor de înţeles, pentru că arătă desfărurarea evenimentelor într-o secvenţă de timp şi nu presupune nicio condiţionare. As simple as that.

Dacă nu te îmbraci, nu mai ieşim afară. 

După ce te îmbraci vom ieşi afară.

Da, partea cea mai grea e pusul în practică, însă cu puţina perseverenţă şi exerciţiu cred că într-un interval de timp rezonabil putem înlocui dacă cu după ce.

Luna octombrie, luna copiilor nenăscuţi

Am dat întâmplător peste articolul acesta, pe pagina de facebook a lui Janet Lansbury:

http://www.phillyvoice.com/in-honor-of-pregnancy-and-infant-loss-awareness/

Mâine, pe 15 octombrie, părinții, mamele şi femeile din lumea întreagă îşi plâng copiii nenăscuți.

În urmă cu câteva decenii avortul era interzis, dar în lipsa altor metode de contracepție era făcut frecvent "pe naşpa" în cele mai periculoase condiții. Din păcate, astăzi când există multiple metode contraceptive, multe femei recurg în continuare la avort. Asta spre disperarea femeilor care îşi doresc un copil şi lucrurile nu merg aşa cum trebuie, iar avortul intervine în peisaj fără ca cineva să şi-l dorească.

Nu aş fi scris despre subiectul acesta dacă nu aş fi pierdut şi eu la rându-mi o sarcină şi nu aş fi trecut prin experiența dezumanizantă a unui avort. Atunci mă condamnam pe mine, corpul meu şi universul. Nu puteam înțelege nimic din ce tocmai mi se întâmplase. Am plâns câteva zile, apoi durerea a rămas în sufletul meu ca o rană vie. Cum vedeam câte-o gravidă mă gândeam că şi eu am fost şi calculam câte săptămâni de sarcină aş fi avut. Mă simțeam goală şi corpul meu îl consideram inutil. Am plâns, dar nu atât de mult pe cât aş fi putut şi simţit. Cu timpul, suferinţa s-a mai diminuat, dar a rămas acolo o cicatrice urâtă care nu se va vindeca niciodată. 

La următoarea sarcină am aflat că am o problemă de coagulare a sângelui, asta după ce m-am internat într-o zi de joi cu iminenţă de avort la 13 săptămâni de sarcină. Am plâns atunci pentru copilul meu nenăscut, pe care îl pierdusem în urmă cu câteva luni tot într-o joi... Şi tot într-o joi am plâns de fericire când s-a născut primul meu copil, un an mai târziu de la avort. 

Acum ţin în braţe doi copii minunaţi, perfecţi şi mă gândesc că totul s-a întâmplat cu un motiv. Avem nevoie de o zi în care să ne plângem durerea că ne eliberăm de tot ce s-a adunat. Mi-a plăcut cum se încheie articolul de mai sus:

All she needed was a moment

to breathe in the pain

and breathe out her joy

on her darkest day.

This October, we remind ourselves to acknowledge “the darkest day” and make room for the stories, sadness, fears and dreams of bereaved parents.

We remind ourselves to hold space for breathing and grief.

Tu îi vorbeşti copilului tău despre emoţii?

Se ştie deja că americanii fac tot timpul câte un studiu ca să mai demonstreze câte ceva.

Am găsit recent un articol pe Science Daily Helping toddlers understand emotion key to development. (După câteva căutări am găsit şi articolul original în care este detaliat studiul, îl puteţi citi aici )

Ideea e simplă: copiii ai căror părinţi le traduc pe înţelesul celor mici emoţiile şi le vorbesc despre stările prin care trec în diverse situaţii au mai puţine probleme comportamentale. 

Pe larg: 89 de toddleri (18 luni - 2 ani) din familii cu venituri mici au fost incluşi în studiu. Mamele au fost rugate să se uite împreună cu cei mici pe nişte cărţi cu imagini, cărţi care includeau ilustraţii cu diverse situaţii de tipul o fetiţă a pierdut şi a găsit animalul său de companie. Cercetătorii s-au concentrat pe felul în care mamele au reuşit  să denumească emoţiile (ex. tristeţe) şi să se pună într-un context (Fetiţa este tristă pentru că şi-a pierdut pasărea), şi mai ales să facă apel la experienţele din viaţa propriului copil (Ţi-aduci aminte când ai pierdut ursuleţul şi erai trist?). La 7 luni după acest experiment a urmat o vizită de follow up şi s-a constatat că acei copii cu risc ridicat, au manifestat mai puţine probleme comportamentale.

În articolul orginal publicat pe site-ul Journal of Developmental & Behavioral Pediatrics este detaliată analiza statistică şi câteva detalii demografice importante despre eşantion şi metoda de culegere a datelor. Surprinzător, 63% din eşantion este reprezentat de mame necăsătorite şi sincer, m-ar fi interesat care este procentul celor care sunt mame singure, pentru că am impresia că în cazul părinţilor singuri sunt şanse multe mai mari ca toddleri să aibă comportamente mai greu de gestionat şi să fie catalogaţi ca având probleme comportamentale.

Ca o paranteză, eşantionul este destul de mic, ar trebui replicat la un nivel mult mai mare, care să cuprindă toate clasele de venituri. Şi mai mult, ar trebui definit ce înseamnă probleme de comportament, pentru că eu pot trăi liniştită cu un copil care îşi manifestă personalitatea la 2 ani şi jumătate, în timp ce un alt părinte se poate plânge că copilul este neastâmpărat şi face numai prostii, nu este cuminte şi reprezintă o problemă majoră felul în care acesta se comportă. 

Fără să vreau, articolul m-a dus cu gândul la un studiu citat de Thompson în Crescându-l pe Cain. Mno, sper că încă mă toleraţi cu citările din Thompson, dar mi se pare o carte extraordinară şi-n plus, nu am apucat să o termin de citit. O să redau mai multe paragrafe căci mie mi se pare fooarte revelatoare în ceea ce priveşte impactul pe care îl are felul în care discutăm despre emoţii cu cei mici şi raportarea diferită a părinţilor visavis de fete şi băieţi. 

Concluziile le trage fiecare;)

pp. 39 - 42 Dan Kindlon, Michael Thompson - Crescându-l pe Cain

Cultura populară e un element distructiv în vieţile băieţilor noştri, dar educarea emoţională improprie a băieţilor începe mult mai devreme şi mult mai aproape de casă. Majoritatea părinţilor, a rudelor, a cadrelor didactice şi altor persoane care lucrează sau locuiesc cu băieţii îi învaţă cum să se descurce în lume şi cum să se poarte unii cu alţii.
Stereotipiile tradiţionale legate de sexe sunt încorporate în felul în care le răspundem băieţilor şi în felul în care îi învăţăm să răspundă unul altuia. Chiar dacă e intenţionat sau nu, avem tendinţa de a descuraja conştienţa emoţională a băieţilor. Oamenii de ştiinţă care studiază modul în care părinţii modelează răspunsurile emoţionale ale copiilor lor au descoperit că părinţii au tendinţa să aibă păreri preconcepute despre diferenţa dintre sexe chiar la sugari. Din cauza asta, părinţii le oferă băieţilor o educaţie emoţională diferită de cea a fetelor. 

Acest lucru este dovedit într-o varietate de contexte. Mamele vorbesc mai mult cu fetele lor despre tristeţe şi nefericire şi cu băieţii mai mult despre furie. Şi asta se vede. Un studiu care urmărea limbajul copiilor de grădiniţă a descoperit că fetele foloseau cuvântul dragoste de şase ori mai mult, cuvântul trist de două ori mai mult, iar cuvântul furios în aceeaşi cantitate ca şi băieţii. Ştim că mamele care îşi explică reacţiile emoţionale preşcolarilor lor şi care nu reacţionează negativ la manifesterea evidentă a tristeţii, a fricii sau a mâniei vor avea copii care vor manifesta o înţelegere mai profundă a emoţiilor. Cercetările indică faptul că taţii par să fie şi mai rigizi decât mamele în orientarea fiilor lor pe coordonata tradiţională. Chiar şi copiii mai mari din aceeaşi familie îşi vor imita părinţii şi vor vorbi mai des despre sentimente cu surorile lor de doi ani decât cu fraţii lor de doi ani. 

Iată cum arată această discriminare în forma ei cea mai banală şi mai blândă: Brad are patru ani şi pune întrebări despre orice. Mama lui îi răspunde la cele mai multe dintre ele pentru că stă cu el mai des decât tatăl lor şi chiar atunci când toată familia e la un loc, tot ea e cea care îi răspunde mai des dintre cei doi. Ea încearcă să acorde aceeaşi atenţie tuturor întrebărilor, dar ceea ce nu realizează e că, la fel ca oricare alt părinte, îi modelează copilului genul de întrebări pe care le adresează. 

- Mami, de ce trebuie să stau în scaunul de maşină dacă tu nu stai? întreabă el. Ea îi răspunde cu un discurs despre siguranţă şi îi povesteşte că e ilegal pentru un copil să meargă cu maşină fără scaun special. Datorită răspunsului ei atent, Brad se simte recompensat că a întrebat cum funcţionează lucrurile şi, prin urmare, e încurajat să mai întrebe şi altă dată. 

Dar când Brad arată spre un băieţel care plânge în parc şi o întreabă pe mama lui de ce, ea îi dă un răspuns mai scurt şi mai puţin argumentat.
- Nu ştiu, Brad, pur şi simplu plânge. Haide, hai să mergem. Nu e politicos să te holbezi.
Adevărul e că poate mama lui Brad nu ştia de ce plânge băieţelul şi îl învaţă bune maniere când îi spune să nu se holbeze. Dar răspunsul ei simplu e mai puţin antrenant, conţine mai puţină informaţie şi nu îl recompensează pe fiul ei deloc. În mod subtil îl descurajează să se gândească prea mult la motivul pentru care plânge cineva sau la motivul pentru care ar fi declanşat lacrimile acelui copil anume. Felul în care ea a închis subiectul poate transmite de asemenea faptul că îi este incomod să vorbească despre asta - un mesaj pe care băieţii îl aud frecvent de la taţii lor atunci când aceştia sunt expeditivi când e vorba de întrebări sau observaţii despre emoţii.  

Studiile cu privire la interacţiunile dintre părinţi şi băieţi sau dintre părinţi şi fete sugerează că atunci când o fată adreseazăa o întrebare despre emoţii, mama ei îi va acorda o explicaţie mai lungă. Sunt toate şansele ca ea să speculeze cu fiica ei despre motivele care au generat emoţia, să îi valideze sau să îi amplifice emoţia. Da, draga mea, pare foarte trist. Poate s-a rănit sau şi-a pierdut jucăria...Tu ce crezi?. Mesajul pe care îl primeşte fiica este că e în regulă să te preocupe sentimentele altcuiva; se pune din nou accept pe grija şi empatia ei înnăscută.

Băieţii, însă, sun, în mod constant, victimele acestui tip de deviere emoţională.
Când Jack, 6 ani, şi familia lui s-au mutat într-o casă nouă, unul dintre cei 3 copii a trebuit să ocupe dormitorul de la primul etaj, separat de celelalte camere de la etajul al doilea. Nu a fost sora lui de 8 ani, Kate, sau sora lui de patru ani, Amy, cele care au ocupat dormitorul, ci Jack. Când Jack şi-a exprimat teama de a dormi singur la primul etaj, tatăl lui i-a spus: Ei, hai, eşti băiat mare; te descurci. Surorilor tale le e frică să doarmă singure.

Când băieţii îşi exteriorizează nivelurile obişnuite de furie sau agresivitate sau devin posaci şi tăcuţi, comportamentuzl lor este acceptat ca fiind normal. Dar dacă îşi exteriorizează niveluri normale de teamă, nelinişti sau tristeţe - emoţii văzute ca fiind preponderent feminine - adulţii din jurul lor îi tratează de obicei într-un mod care sugerează că emoţiile nu sunt normale pentru un băiat. 

Later edit: Ah, am uitat, pentru copilaşii mai mărişori, gen 6-7 ani plus cred că merită mers la cinema pentru Inside Out http://www.imdb.com/title/tt2096673/. E un film făcut de cei de la Disney care vorbeşte pe înţelesul copiilor despre emoţiile primare: bucurie, frică, furie, dezgust şi tristeţe.

Alăptatul în tandem

Am ştiut că voi alăpta ambii copii de când am rămas însărcinată. Am vrut să fac lucrul ăsta din mai multe motive: 

• ca să scap de orice canal înfundat, mastită sau alte probleme care m-au chinuit cu primul copil şi m-au băgat într-o depresie cât casa timp de 3 luni.
• pentru că mi s-a părut nedrept pentru băiatul cel mare să îi refuz un drept al lui de la mine putere, pe principiul: eu am hotărât că eşti prea mare şi de azi înainte nu mai primeşti sân.
• m-am gândit că va minimaliza gelozia dintre ei şi se va crea o legătură greu de construit altfel, un fel de cordon ombilical între ei, o legătură specială.

Cu vreo lună înainte de naştere am început să citesc despre alăptarea în tandem, ca să am temele făcute. Aşa cum se întâmplă de obicei, practica ne omoară, oricâtă teorie am băga în noi.

Lucrurile s-au întâmplat aşa:

• când am venit de la maternitate, după 3 nopți dormite fără mine şi fără sânii mei, individul a supt de a rupt. I-am explicat că un sân e al surorii lui şi altul al lui. L-am lăsat pe el să aleagă care e sânul lui. Bineînțeles că el cere constant să sugă şi din sânul ei, un pic, cât să se asigure că curge acelaşi lapte. 
• primele zile au fost ok, au supt şi amândoi în acelaşi timp dar, cel mai des separat.
• după primele zile, au început problemele. Băiatul vroia să sugă de fiecare dată când sugea fata, refuza una din mese, în special daca se nimerea să o alăptez pe fată atunci, tantrumuri că nu stă la sân cu orele. Cel mai complicat a fost când a trebuit să îi culc pe amândoi în acelaşi timp şi după ce a stat 15 minute la sân l-am dat la o parte pe băiat pentru că mă durea sânul. Sugea cu atâta putere şi mă zgâria cu dinții. Plânsete, zvârcoliri, agitaţie, nervi, după care s-a liniştit şi a acceptat oferta mea de a dormi cu capul pe pieptul meu. Deja, sunt vreo 3-4 zile de când spectacolul acesta se repetă la somnul de prânz. 
• încet, încet, după o criză de proporții am limitat mesele de lapte ale băiatului la 3: dimineața, prânz şi seară. Când mă vede în timpul zilei că o alăptez pe fată şi cere lapte, îl las să sugă, dar doar o gură şi îi explic mereu de ce bebe mănâncă numai lapte. Se conformează şi apoi pleacă-n treaba lui. Faptul că îi permit să sugă când cere, chiar dacă nu cât îşi doreşte el, e o garanție pentru el că sunt acolo necondiționat şi pentru el, că mă-sa e în continuare a lui, chit că o mai împarte cu cineva. Cel puţin aşa cred eu, care în momentul de faţă nu cred că e o idee bună să îl limitez brusc.

Recunosc că m-am simțit foarte vinovată pentru limitare, dar am analizat îndelung şi după ce am citit câteva paragrafe dintr-o carte despre alăptatul în tandem publicată de La Leche League am hotărât că e foarte important ca alăptatul să fie o experiență plăcută pentru toate părțile implicate şi că impunerea unor limite atunci când nu mai poți/suporți ceva este o lecție valoroasă de iubire şi respect față de sine. Sacrificiile nu sunt benefice pe termen lung pentru niciuna din părți.

Setting limits that take your own feelings into account is a big part of self-care, and self-care is the key to enjoying mothering!

Limits can help in other ways as well. Breastfeeding is an exchange between two hearts. A gentle "no" when nursing feels wrong creates the possibility of a clear "yes" for a session when you are truly up for it. Taking your own feelings seriously and allowing yourself to freely choose when to offer breastfeeding can maintain the openness and joy of breastfeeding for both you and your nursling.

Remember that more is not always better. Your child needs you to honor your bottom-line limits. If nursing is for comfort, the emotional quality of the exchange is of great importance. It is hard to disappoint your child, especially during a difficult family transition. But as the mother you understand something that your child does not - you are protecting your child from the mixed messages and resentment that can build up when you say "yes" but really mean "no." In this way, loving limits serve your child as much as you, even when your distress is the initial catalyst.

Mai am nevoie de ceva timp ca să mă liniştesc şi să se aşeze lucrurile ca să pot vedea mai clar ce am de făcut. Măcar să treacă perioada hormonală, că nu e deloc un moment bun să iau decizii aşa importante acum.