miercuri, 30 septembrie 2015

Când nu mai poți

Oricât de minunată ar fi maternitatea, are o parte nu la fel de frumoasă care scoate ce e mai rău din tine. Partea aia despre care nimeni nu vrea să vorbească fiindcă ar pierde statutul de mamă perfectă din ochii celorlalți.

După o noapte nedormită, cu treziri din două în două ore, cu doi copii minunați  care se susțin reciproc şi plâng la unison fix când toți neuronii tăi refuză să mai ființeze, se întâmplă să cedezi. Te duci la baie şi pe fundal de plânsete pe două tonalități izbucneşti în plâns. E bun plânsul, te ajută să te descarci, dar când ajungi să plângi în fața copiilor parcă nu te mai ajută deloc. Te frustrează. Cum am ajuns aici?

La un moment dat, când hohoteşti mai tare, copilul mai mare începe să râdă. Ai zice că face mişto de tine, dar de fapt râsul e o reacție normală când nu ştii cum să reacționezi.

Reuşeşti printr-un miracol să îi linişteşti şi să culci un copil. Rămâne una bucată de 3,6 kg care în continuare țipă. Te relochezi în bucătărie şi te scufunzi în borcanul cu miere şi punga cu nuci (dacă aş fi avut ciocolată sau înghețată, aş fi dat iama în ele) până când te calmezi, timp în care ochii mici te privesc curioşi. Măcar e linişte. Te bagi în wrap, iei copila în brațe şi începi să patrulezi fără scop prin casă până adoarme.

Acum e linişte. Doar tu şi gândurile tale, soarele care luminează camera, tramaveiele care trec în ritm alert şi un porumbel care se plimbă pe pervazul balconului. Ştii sigur că va fi mai uşor la un moment dat, doar ai mai trecut o dată prin asta. Te-ntrebi oare de ce ai crezut cu atâta seninătate că la al doilea copil nu o să mai existe toate momentele alea tensionante, puseurile de creştere, durerile de burtă. Hm...poate din naivitate?! Sau cumva faptul că ai experiență te face invincibilă? Orice ar fi, nu mai contează, mai ales când te uiți la ei cât sunt de frumoşi şi cât cresc de repede...

marți, 15 septembrie 2015

Înapoi, acasă

E drept că am intenționat să scriu articolul ăsta la vreo 2-3 zile după întoarcerea din maternitate. I-am pus titlu şi am scris 2-3 cuvinte, apoi a intervenit ceva şi mi-au trebuit vreo 10 zile ca sa revin la el.
Astăzi se fac 2 săptămâni de când m-am externat. 14 zile intense, frumoase, destul de epuizante şi obositoare.

Primele 2 zile au fost ca din poveşti. Linişte, armonie, zâmbete, puține plânsete (din partea băiatului), bebe minunat (a se citi mănâncă-doarme). Îmi ziceam în sinea mea: iote, mah, ce frumos este şi parcă nu e nici atât de greu.

Mno, mi-am înghițit vorbele în zilele următoare când cel mare a făcut nişte tantrumuri de toată frumusețea, când trebuia culcat unul şi se trezea celalalt, când am constatat că alaptatul în tandem nu te scapă de mastita, când durerile de la operație sunt suficient de puternice încât fiecare ridicat sau aplecat să ți se pară un calvar.

Ca să nu intru în depresie am refulat în înghețată (eu care toata sarcina am mâncat cu greu dulciuri fiindcă îmi făceau foarte rău) şi tot felul de dulciuri din comerț, pe care nu mai pusesem gura de mai bine de un an. Mi-am luat o centură ca să îmi țină burta şi să nu se mai bălăngăne toate cele prin mine şi, surprinzător, durerile au fost mult mai suportabile, ba chiar am şi exagerat cu efortul pentru că mi se părea extraordinar cât de uşor a devenit totul. Am început tratamentul cu antibiotic pentru mastită şi după prima zi, deja îmi trecuseră durerile.

Prima săptămână a trecut. Mi s-a părut atât de lungă...

Luni, pe 21 septembrie, am fost cu pişcoata la control la o săptămână de la externare. A crescut cu 2,5 cm şi a luat vreo 300 g, recuperând foarte bine pierderea fiziologică de greutate.

A doua săptămână a fost mai calmă. Am renunțat la centură pentru că durerile se estompaseră foarte mult, am ieşit mult, m-am plimbat, am început să îmi intru în ritm cât de cât.

Vineri, mi-am luat inima-n dinți şi am ieşit singură cu amândoi. A luat tramvaiul şi am mers la piață după flori, că aveam o jardinieră care trebuia populată cu ceva verde şi îmi stătea în cap. Când mă bucuram mai tare că vai ce minunat şi bine ne este şi că iote, mă descurc şi parcă nu este aşa greu, băiatul cel mare o ia la fugă de lângă mine şi eu după el, cu fata în wrap, să-l prind să nu iasă în stradă. Nu ştiu exact cum, dar, reuşesc să mă împiedic şi să cad...prin nu ştiu ce miracol am căzut astfel încât copila să nu pățească ceva. Şocul a fost maxim. Băiatul meu s-a speriat foarte tare, ambii copii plângeau, s-au strâns oameni în jurul meu, m-au ajutat să mă ridic. Mi-am revenit cât de cât şi am luat-o spre casă. Nici acum nu am trecut peste şoc. Am purtat ambii copii, dar niciodată nu mi s-a întâmplat să cad. Am încercat să trec peste acest eveniment, dar julitura din palmă şi cea din cot îmi reamintesc constant de eveniment. Başca o durere în genunghi şi o întindere de muşchi la antebrațe.

E clar că în loc să o iau încet, cu paşi mici, eu am luat-o la fugă, cu paşi de uriaş, tânjind după vremurile când făceam o mie de lucruri într-o zi. M-am grăbit să fac cât mai multe, cât mai repede, de parcă m-ar premia cineva. Probabil că m-am grăbit şi pentru că omul s-a întors la muncă mai repede decât stabilisem inițial şi am pus presiune pe mine să fac lucruri pentru care nu eram pregătită fizic, în special.

Într-adevăr, nu am stare, vreau să fac zece mii de chestii, însă sper că de data asta să-mi învățat lecția şi să o iau încet. Timpul are răbdare cu mine, din păcate eu nu mai am răbdare cu mine...

miercuri, 9 septembrie 2015

Am (re)născut pentru a doua oară

Nu mai stă nimeni în mine. Sunt doar eu, singură, renăscută pentru a doua oară, mai plină decât am fost vreodată de viață şi iubire.

Copleşitoare stările prin care am trecut în ultimele 48 de ore, nici acum nu le-am conştientizat pe toate. Bucurie, frică, griji, nerăbdare, linişte interioară dar şi zbucium interior, împlinire, fericire fără margini, dor, mult dor, lacrimi, durere, neputință. Un mix generos. Mi-e foarte dor de puiul meu cel mare, de care până acum nu am stat nicio noapte despărțită. Un dor nemărginit. În acelaşi timp țin în brațe o mogâldeață mică, de 3 kg, pufoasă şi dulce, de care nu m-aş mai dezlipi. E şi normal, doar a stat în mine 9 luni. Acum că e în afara mea, vreau sa o țin lipită de mine non-stop. Pe amândoi vreau să îi țin în brațe şi să nu le mai dau drumul niciodată.

Am multe gânduri despre cum va fi când vom ajunge acasă şi voi fi toți patru. Cum va reacționa el, fratele mai mare, la vederea surioarei sale mici. O va pupa, o va iubi, o va ignora? Dar pe mine? Pe mine care am lipsit de lângă el, mă va mai primi înapoi?

Înainte să nasc mă frământa gândul că va fi greu să iubesc 2 copii, mai ales ca până acum în sufletul meu a fost doar unul, oare pe al doilea nu o să-l iubesc mai puțin. Nici vorbă, de cum am ținut minunea în brațe, mi-am dat seama că iubirea pentru copii este nemărginită. Nu există te iubesc prea mult, mai mult, mai puțin. Te iubesc. Punct. Te iubesc infinit. Vă iubesc infinit. 

Mi se pare absolut fascinant tot ce mi se întâmplă, de la felul în care se recuperează corpul până la cum se conectează mama cu noul născut într-o manieră simplă, subtilă şi naturală, asta dacă e lăsat totul să vină natural. La primul copil eram debusolată, nu ştiam ce am de făcut, nu mi-am ascultat instinctele. A fost mai greu totul. Acum, am ştiut tot ce trebuia să ştiu: că trebuie să fiu acolo, că nu trebuie să las pe nimeni să intervină în diada noastră sacră şi să am încredere în mine şi instinctele mele.

sâmbătă, 5 septembrie 2015

De bine, despre oameni minunați

Ce face o gravidă cu o săptămână înainte să nască? Primeşte donații, sortează, împachetează, trimite colete prin toată țara mămicilor sigure cu diverse nevoi, organizează seminarii, se agită, într-un cuvànt nu are stare de niciun fel. Da, despre mine e vorba:D

Nu am mai scris de mult despre regatul meu cu oameni minunați şi mămici singure. A crescut între timp cum nici nu aş fi visat, crezut, sperat. În noiembrie se face un an de la înființare. Un an în care am încercat să ajutăm şi să redăm speranța unor oameni care nu mai credeau că există speranță. 

40 de mame singure şi vreo 50 de copii sunt ajutați de 250 de oameni cu suflet mare. Într-adevăr, nevoile lor sunt diferite: unele au nevoie doar de sprijin emoțional sau juridic, altele doar de nişte persoane care să fi trecut prin aceaşi situație ca să poată împărtăşi experiențele prin care trec. Din păcate, sunt şi cazuri unde este nevoie de mai mult: de bani, de haine, de încălțări, jucării, mâncare, medicamente, loc de muncă, casă nouă etc. Am reuşit să ajutăm mai mult decât aş fi visat, cu de toate. Am ridicat oameni de jos, probabil, în cele mai grele momente ale lor. Şi ei au înflorit apoi, şi-au luat armele şi au plecat din nou la drum.

Nici nu pot exprima în cuvinte cât de mult mă bucur pentru câteva dintre mamele care au reuşit să aibă viața la care nici nu visau. Se-ntreabă mereu ce au făcut de merită toate astea, de merită fericire. Obişnuite fiind cu tristețea, supărările, grijile, lipsurile, li se pare foarte ciudat să aibe parte acum de dragoste, să descopere că îşi pot reface viața sentimentală, că există şi bărbați care să le iubească (cu tot cu copii), că au un loc de muncă din care îşi pot permite să se bucure de luxul de a cumpăra ceva ce îți place, nu doar strictul necesar.

Să vă spun cât de împlinită mă simt ajutându-le? Simt că pentru asta am venit pe lume, să ajut oameni. Îmi doresc să duc proiectul ăsta mult mai departe, să pot ajuta şi mai multe mame să aibă parte de o viață mai bună, senină şi implinită. Până atunci voi continua, alături de toți spiriduşi mei, să facem minuni!