Ideea de ordine și curățenie la bărbați și la femei

După ce am despachetat bagajele casa noastră arata într-un mare fel. Multe haine care așteptau să fie băgate la spălat, jucării împrăștiate prin casa de ăsta mic de fericirea revederii lor, haos într-un cuvânt. Eu tot încercam să reduc entropia care pusese stăpânire pe ceea ce mi-ar fi plăcut să numesc casa noastră în timp ce fiul și tatăl nu-știu-cum reușeau să o sporească proporțional cu eforturile depuse de mine.

Femeie, nu te mai agita că fac eu curat și ordine, MÂINE, nu astăzi! Hai bucură-te de haos! 

Mda, greu de făcut una ca asta, fiindcă eu sunt omul căruia dezordinea vizuală îi strică bunadispoziție. În plus eram setată pe modul ordine și curățenie și nu prea puteam fi resetată așa ușor. Văzând că nu se poate cu mine, se așează în ușă și mă-ntreabă:

-Ia zi-mi, cu ce să te ajut și eu?

-Păi nu cred că e cazul să mă întrebi, sunt destul de evidente lucrurile care trebuiesc făcute. 

Stă, se uită din jur împrejur, își mângăie ciocul și zice: Știu, voi aranja mașinuțele din colecție, că ultimele numere nu am apucat să le pun la cutie!

Și scoate dintr-un dulap vreo 6 mașinuțe pe care le înșiră pe masa din sufragerie, mai precis pe jumătatea de masă din sufragerie care printr-un miracol nu era cucerită de niciun telefon, cablu, ochelari de soare sau încărcător de telefon. Pe principiul haosul cere și mai mult haos. Și-n timp ce-și aranja mașinuțele sună telefonul. Trebuia să plece să-și ridice motorul din service. Ne-am uitat unul la altul și ne-a bușit râsul. Era clar că nu o să plece nicăieri până nu-și termină treaba începută că altfel aș fi cedat nervos. 

Eu sincer cred că noi, femeile, avem o altă noțiune asupra a ceea ce avem de făcut atunci când facem ordine. Prioritățile sunt atât de diferite. Omul ar fi putut bine mersi să facă slalom printre jucăriile împrăștiate prin toată casa, dar nu ar fi putut să mai suporte încă un minut gândul că mașinuțele lui de colecție nu se află toate în aceeași cutie. Slavă Domnului că a conștientizat că e cazul să le vândă și că a fost o mișcare neinspirată, că altfel am fi ajuns să ne îngropăm în mașinuțe...

27 de săptămâni şi 26 de luni

Să fii gravidă şi mamă pentru un pui de 2 ani nu e uşor. E chiar greu. Mint. E al dracului de greu. Ție îți pică ochii-n chiloți, lui îi arde de țopăit. Fără să îți dai seama deja e călare pe tine, fereşti burta, dar te alegi cu un picior în gură sau în cap. Îi explici frumos, de n ori, ca mami are în burtă un bebe şi că trebuie să avem grijă de burta lu' mami. Vine mieros să o mângâie si apoi, zdrang îți cafteşte o palmă peste burtă de îți țiuie urechile.

Aleargă, țopăie, se catără ca o maimuță, e plin de energie. Tu, pe de altă parte, d-abia te cari. Iar mă doare spatele, nervul sciatic, trebuie să stau jos, am obosit, m-am balonat, am nevoie la toaletă, din nou, cam astea sunt cele mai uzuale expresii din vocabularul meu. Eu sincer, încerc să mă vait cât mai rar, că nu văd rostul, dar uneori, m-aș văita, văleeuuu. Încontinuuuu!

O fi greu, dar e și frumos, mai ales când vine și întreabă de bebe, și îl pupă pe bebe prin burtică sau îmi ridică tricoul, mângăie burta și apoi trage tricoul la loc și zice paaa și pleacă în treaba lui. Cum să ți se mai pară greu? Deci, nu mă mai vait, că nu am motiv întemeiat. Totul e așa cum trebuie să fie.

La 2 ani

Pentru că timpul trece atât de repede şi eu nu îmi mai dau seama când şi cum creşte omul cel mic sub ochii mei.

Pentru că nu am mai scris de mult despre ce face, cum face, ce vorbeşte, cât doarme, cum şi cu ce se joacă.

Pentru că nu am mai scris despre el. Pentru că nu am mai scris doar despre el. Asta este pentru tine, omule mic care ești mai mare decât cuprinde corpul tău.

La 2 ani viața e mult mai frumoasă decât mi-aş fi închipuit.

Deunăzi ne jucam de-a îmbrăcatul ursulețului (un puzzle de lemn de-a dreptul fascinant pentru copii de 2 ani) şi alege înainte de haine, chipul ursulețului - un chip fericit, cu un zâmbet până la urechi. Se uită la mine, zâmbind. Îi zic: usulețul e foarte fericit! El răspunde: Edi! Edi! Inițial am crezut că nu aud corect, dar îşi zicea numele. Adică, Edi e fericit? Zâmbet larg de la o ureche la alta. Daaaa, Edi e fericit! Nu cred că am cuvinte să descriu cum m-am simțit. În al noulea cer!

Face atât de multe lucruri că nici nu ştiu de unde să încep.

Mănâncă din ce în ce mai curat, au început să îi placă sosurile și a învățat repede să înmoaie ceva în sos și ar face doar asta în continuu, a început să descopere savoarea combinațiilor alimentare, să savureze multe mixuri care până de curând nu îl atrăgeau. A început să mănânce şi carne, până acum carnea era total neatractivă. 

Mânuieşte foarte bine cuțitul (are unul special, care nu este ascuțit), taie în continuare ciuperci cu multă dibăcie, exersează întinsul untului pe pâine, încă nu îi iese prea bine, dar perseverează.

Îi place la nebunie să mă asiste în bucătărie, să bată ouălele pentru omletă, să încorporeze ingrediente, să amestece şi evident, să guste. Să stoarcă portocale, să facem înghețată de fructe congelate, biscuiți, orice se întâmplă în bucătărie e fascinant. 

Strânge farfuriile de la masă după ce mâncăm, mi le aduce mie la bucătărie sau le trântește direct în chiuvetă. Are și multe momente în care și spală vasele, daaar doar cu multă spumă sau doar cu apă, depinde de inspirația de moment:))) După care insistă să le pun în uscător, că el nu ajunge acolo.

Azi am făcut pe grădinarii şi am plantat câteva flori pe balcon. Le-am ales împreună de la piață, le-a cărat el în remorca tricicletei şi le-am plantat împreună în ghivece colorate. Vreun sfert de oră s-a jucat cu lopețica cu nişte recipiente şi pământ de flori. La final, am împărțit frățeşte aspiratul balconului, că era pământ peste tot.

De câteva zile are tricicletă. E o adevărată senzație. Pe zi ce trece pedalează din ce în ce mai bine, singur, pe distanțe relativ mari. Prin casa merge cu trotineta cu 3 roți, din ce în ce mai bine, dar încă e prea devreme pentru mers pe afară pentru că uneori trage nişte căzături destul de urâte. În parc vânează toate bicicletele fara pedale şi le ia la test drive. Mi-ar fi plăcut să îi iau și o bicicletă fără pedale, dar din motive de burtă de 23 de săptămâni nu pot alerga după el prin tot parcul sau pe strada și poate fi periculos. 

S-ar plimba la orice oră din zi cu maşina, tramvaiul, autobuzul sau metroul, fără oprire.

Ar sta ore întregi pe motorul lu' tac-su sau în maşină (ce-i drept cu maşina a lăsat-o mai moale, timpul petrecut butonând diverse a scăzut de la 40 de minute la vreo 10 minute).

E musai să deschidă sau închidă el toate uşile. Drept urmare i-am luat o jucărie super faină, despre care o să scriu în curând, cu multe chei și ușițe de care este absolut fascinat.

Surprinzător pentru mine, a început să caute compania copiilor. Îi place la nebunie să se joace cu copii mai mărișori ca el, chiuie, aleargă, e mega fericit în preajma lor. E foarte cooperant și se joacă extrem de frumos. Eu una sunt super fericită și încântată de abilitățile lui de socializare. Singura chestie mai dificilă este manageriatul situațiilor tensionate provocate de alți copii, copii mai bâzdăcoși sau mai agresivi. Cei agresivi sunt o reală problemă, mă pun și pe mine în dificultate. 

Avem parte rareori și de tantrumuri, majoritatea în preajma orelor de masă și somn. Cu multă atenție se pot evita crizele de plâns din te miri ce, doar trebuie să fiu pe fază și foarte fresh (ceea ce sunt in aproximativ 70% din cazuri). Negociem și comunicam foarte eficient.

Sincer, mi se pare că e un om mare. Are preferințele lui, pasiunile lui, mi se pare fascinant de-a dreptul. 

În continuare spălatul pe cap e cea mai mare provocare. Mai nou, face baie într-un lighean:))) E absolut fermecat de ligheanul ăsta, îil umple cu apă și apoi se bagă în el să se bălăcească. Iese singur și intră singur în cadă cu ajutorul unui înălțător de la Ikea. Pe acest taburet îl folosim și pentru chiuvetă, atunci când se spală pe mâini.

Se încalță și se descaltă singur, se poate îmbraca parțial (are dificultăți la a-și trage pantalonii la spate peste pampers) și la tricouri uneori.

Cere să facă pipi la toaletă, nu vrea să mai poarte pampers prin casă. A făcut accidental de 2 ori și caca la toaletă, dar nu s-a mai repetat. Când vrea să facă caca cere pampers. Am luat un reductor pentru toaletă, însă e cam instabil și vreau să îi cumpăr altul mai solid sau am văzut chiar un capac de toaletă cu 2 scaune, unul pentru adulți și altul pentru copii, în genul celui de aici.

Somnul s-a consolidat, după ce 2 săptămâni am crezut că vrea să renunțe la somnul de peste zi. Au fost niște zile foarte obositoare pentru mine. Acum totul s-a stabilizat. Se culcă în jur de 9.30, maxim 10 și doarme până în jur de 7.30-8. Somnul de după-amiază ține 2-3 ore. Înainte se culca în jur de 9, se trezea la 8-8.30 și după masă dormea maxim o oră jumătate. Diferența majoră este că nu se mai trezește pentru lapte noaptea. Suptul de noapte a dispărut complet. Pe la 1 an și 10 luni avea 2-3 treziri pe noapte, apoi la 2 ani avea 1-2 și la 2 ani și o lună niciuna. Eu sunt foarte bucuroasă, extrem de bucuroasă chiar, pentru că am început să dorm mai bine și să mă odihnesc. 

LE. Am scris articolul acum trei săptămâni, nici nu mi-am dat seama cât de repede a trecut timpul. De bine ce mă bucuram că nu se mai trezeşte noaptea, na că se trezeşte, cel puţin o dată. Cauza neelucidată. Are o nouă pasiune, călcatul hainelor şi nu a fost chip să plecăm dintr-un magazin cu un fier de călcat de jucărie cu care a călcat câteva tricouri vreo 20 de minute. La fel de mult îi place să spele haine, de mână, în lighean, în cadă. Juma de oră de distracţie garantată!

Din mijlocul străzii

Săptămâna trecută am tot avut bafta să fiu abordată de tot felul de oameni și trasă în discuții care mai de care mai neinteresate (cel puțin la prima vedere neinteresante, că după am tot găsit aspecte valoroase ascunse în ele).

Joi, când mă-ntorceam cu piticul de la atelierul de pictură, în drum spre metrou, se bagă în seamă o doamnă.

- Când eram noi mici, de fapt când erau eu mică (uitându-se mai bine la mine), părinții nu ne lăsau să stăm sau să pășim pe capacele de la gurile de canalizare, ca să nu pățim ceva. (remarca a venit fiindcă cel mic stătea pe un capac, probabil de un hidrant, ca era destul de mic).
- Păi da, fiindcă multe dintre ele erau instabile. Acum nu mai e cazul, sunt foarte bine făcute sau cel puțin așa mi se pare mie.
- Oricum ar fi, mai bine să nu stea pe ele, că nu se știe ce se poate întâmpla.

Încerc să-mi văd de drum liniștită. Burta din dotare nu mă lasă să merg prea repede, iar omul cel mic avea treabă să se oprească din 3 în 3 metri la fiecare bicicletă desenată pe pista pentru biciclete, așa că nu puteam să ne luăm un avans prea mare față de doamna vorbăreață, care era cam la un pas în spatele nostru, ca o umbră, cu urechiile pâlnie.

Și cum îi tot explicam eu celui mic că fetița la care zâmbește e mai mare decât el și că o să ajungă și el mare ca ea la un moment dat, doamna începe:

- Păi da, o să crești mare și o să mergi la grădiniță, apoi la școală și o să înveți bine și o să-ți faci un rost în lume. O să vezi că o să-ți placă la școală, o să-ți placă să înveți. O să te faci doctor. Iar fetița o să se facă balerină.

Ce-mi plac mie stereotipiile astea de gen. Dar dacă el se va face balerin, iar ea doctor? Ce ciudat ar fi. Încă suntem sub mentalitatea meseriilor de femei și de bărbați. Nici nu mai zic de noile meserii, care sunt atât de greu de explicat generațiilor mai bătrâne. M-am chinuit eu la un moment dat să-i explic mamei mele cum e cu bloggingul, freelancingul și cu scrisul pe net. Nu prea i s-a părut treabă serioasă. A zis că o ard dubios și că mai bine să-mi văd de sociologia mea și să-mi caut un job serios, că nu o să stau toată viața acasă să lucrez pe net și să-mi cresc copiii. Joburile presupun se te duci la muncă, nu să lucrezi de acasă. Ce e răsfățul ăsta?! Apoi trebuie să mă asigur că o să am și eu o pensie din care trăiesc la bătrânețe, nu pot fi atât de inconștientă.

Divagez. E amuzant cum trag oamenii ăștia la mine. Probabil, copiii sunt o punte bună pentru a crea o conversație pe stradă, sunt inocenți, puri, părinții lor vor fi forțați să răspundă din cauză de bune maniere (și-n plus, trebuie să fie un exemplu pentru copil, să răspundă frumos oamenilor din jur), deci succesul e garantat. Deja am început să notez toate discuțiile, unele sunt chiar interesante și oferă o privire spre mentalul colectiv. Na, că scriu și pe blog și fac și ceva sociologie pe lângă. Stați p-aproape că mai urmează.

Cum e dom'le la un atelier pentru copiii sub 3 ani?

De foarte mult timp am vrut să ajung la un atelier pentru copiii sub 3 ani. Nu eram prea convinsă că se merită. Nu sunt nici acum după ce am fost la unul. M-am gândit totuși să împărtășesc experiența mea cu atelierul de pictură, că poate va fi de folos cuiva. 

Deci, ce am constatat post-atelier:

• la 2 ani concentrarea copiilor este mică și nu poți avea pretenția de la ei să facă diferite activități pe timpi: gen 10 minute pictăm cu bețigașe, apoi 10 minute cu pensula, 10 minute colorăm un papion și apoi încă 10 minute pictăm un soare. Nope, there is too much. Mai ales, dacă copilul este crescut pe sistemul fă în ritmul tău, dacă ai chef și îți place. Știam asta, dar nu mă așteptam ca cineva să aibă pretenția și așteptarea că acei copii vor respecta regulile. Nevoia de organizare e specifică oamenilor mari și cred că poate fi implementată cu ceva mai mult succes la copilași mai mari de 3 ani (cu toate că și aici am dubii).
• contează foarte locul în care se ține atelierul. Dacă există prea multe distracții, cum am avut noi aici, șansele ca interesul copilului pentru atelier să se mențină la măcar 50% scad dramatic. Să vă explic. Atelierul de pictură s-a ținut într-o curte a unui loc foarte drăguț, unde eu mai fusesem de câteva ori, dar cu alte treburi. În această curte, fix la 2 pași de mesele unde mogâldețele trebuiau să picteze era una bucată trambulină. Copilului meu îi place să țopăie. Așa că a pictat 2 minute, apoi s-a dus să țopăie 10 minute. Apoi a mai revenit 5 minute și s-a întors la țopăit și a renunțat definitiv la pictat. A plecat să exploreze curtea, casa, jucăriile, orice era mai interesant decât ce încerca doamna aceea să facă acolo. 
• mai contează dinamica grupului și cum rezonează copilul cu ceilalți copii. Al meu băiet, fire foarte sociabilă, de data asta nu a fost atins la coarda sensibilă de niciunul dintre copii. I-a cam ignorat cu mare clasă. 
• dacă atelierul la care mergi abordează ceva ce nu ai mai făcut cu el acasă, cred că sunt mai multe șanse să fie interesat. Eu am mai pictat cu el de câteva ori și știam că interesul lui e moderat, dar m-am gândit că fiind mai mulți artiști la un loc o să fie mai interesant. Activitatea în sine nefiind nouă pentru el, pesemne că nu a fost prea impresionat. 
• dacă mergi la ateliere care presupun activități ca pictura, modelajul sau mai știu eu ce chestie în urma căreia copilul se poate murdări, ia câteva schimburi de acasă și lasă copilul să exploreze, să se murdărească. A fost destul de aiurea să aud mămici care erau stresate că se murdărește copilul...
• locație unde se ține atelierul să fie cât mai aproape de casă. Un drum lung la dus și la întors nu vor fi deloc prielnice pentru cel mic. 
• e foarte important ca atelierul să se potrivească cu firea celui mic: dacă e o fire energică, care nu stă locului caută ceva activ, dinamic, nu pictura ca mine:)))); dacă e o fire care petrece mult timp în activități statice merită încercate atelierele de pictură, desen, cele senzoriale. 

Sincer, dacă stau bine să mă gândesc, pentru mine toată treaba asta nu-și merită banii. Mă gândeam când mă întorceam acasă că de banii pe care i-am dat aș fi putut să-i cumpăr un set nou de playdough, niște pensule, un bloc de desen de 210 mg și câteva vopseluri cu care ne-am fi putut distra mult mai mult timp. 

Nu regret că am fost, pentru că altfel nu aș fi conștientizat toate cele și-n plus piticul s-a simțit bine și a țopăit și alergat până a obosit. Îmi plus, mi-am dat seama că de cele mai multe ori atelierele vizează părinții care nu fac acasă activități cu copii, și sincer nu intru la categoria asta, pentru că sunt într-o căutare constantă de chestii noi și interesante pentru pitic sau părinții care nu au disponibilitatea să lase copii acasă să-și facă de cap cu diverse, iarăși, o categorie la care nu intru. Nici nu m-am gândit până acum la asta. 

Așadar, eu mă voi rezuma pentru perioada următoare pe mers la teatru, la muzee, la o plimbare cu autobuzul turistic supraetajat, mers la locurile de joacă unde să poată face escalandă, să țopăie și să alerge până când se plictisește. Ah, și o să iau și niște nisip kinetic, ca simt că e momentul prielnic, plastilina de la playdough dispare prea repede din peisaj pentru că o uită pe afară și nu reușesc tot timpul să fiu pe fază să o pun la loc.

Vine vremea rea

Azi am avut o zi mai proastă și am ieșit foarte târziu pe afară, așa că am decis să stăm în părculețul din spatele blocului. La nici 5 minute după ce ne-am ocupat amândoi locurile în leagăn a apărut o doamnă în vârstă, cu chef de conversație. Am așa un chef de cucoanele astea, nu știu cum mă găsesc tocmai pe mine, fix când sunt în cea mai ciufută dispoziție (cineva care mă știe bine ar zice că-s ciufută tot timpul, dar asta e altă poveste:D).

Fără să o bage cineva în seamă, nici măcar cu fața către ea nu stăteam, ni se adrează:

- Mi-a recomandat vânzătoarea de la Tip Top un pateu d-ăsta cu caise. E așa bun și e numai 1 leu. Ar trebui să luați și dvs. să îi dați copilului că e dulce și bun. Ia uite cum se uită la mine când mânânc. Ți-e poftă puiule?

Prima mea reacție, logic, a fost să ignor. M-am gândit totuși să îi răspund cucoanei că nu îi dau dulciuri din comerț că e prea mic. De obicei e suficient. Uneori se mai găsește câte cineva să îmi țină predică ca vezi tu mamă, îl ferești, dar până când? Că apoi întră în colectivitate, apoi nu e păcat să nu guste și el, îl privezi de așa bunătăți. Eh, cucoana asta era ca vrăjitoarea din Hansel și Gretel. Dulce și mieroasă și insistentă. 

- Dar de ce să nu îi dați? Ia uitați că poftește, se tot uita la mine cum mănânc. Imi dați voie să îi dau?

- Nu, doamnă. V-am zis că nu îi dau dulciuri, nu mai insitați, vă rog. 

- Dar poftește, i-o fi foame?!

- E ora prânzului, nu îi dau dulciuri înainte de masa. Vă rog nu mai insistați.

Dacă vede că nebuna nu poate fi înduplecată, îi zice copilului:

- Mami nu mă lasă să îți dau.

Mai stă puțin pe banca din spatele nostru, mai foșnește puțin ambalajul pateului ca să fie sigură că ăsta mic se mai întoarce către ea o dată.

- Ia uite, vine vremea aia rea, trebuie să mergem acasă.

Mai stă câteva minute și iar se adresează copilului. 

- De ce te uiți la mine, vrei să vorbesc cu tine?

Liniște. Săracul copil habar nu are ce-l întreabă. 

Se ridică și o ia cătinel spre una din ieșirile parcului, însă mai face o oprire în fața noastră la leagăn. 

- Stați în zonă?

- Dar de ce vreți să știți?

- Păi vine vremea rea, cu vânt și ploaie și dacă stați departe ar trebui să o luați spre casă.

- Până acum nu a murit nimeni că a fost plouat. Nu vă faceți griji pentru noi că vom fi bine.

- (către copil) Eu plec. Mai vii și mâine în parc? Ca eu vin si maine. Acum plec că vine vremea rea.

O să vină vremuri rele dacă o să tot continuăm să ne băgăm în ciorba altora și să dam sfaturi pe care nu le cere nimeni.

Da, call me a biatch, dar așa mi s-a luat să mi se spună ce să fac, cum să-mi hrănesc copilul, cum să-l cresc, cum să-l educ. Primesc sfaturi și recomandări constant, fără să le fi cerut. Eu nu mă apuc pe stradă să le spun oamenilor ce să facă. Unii țipă la mine, alții mă ceartă, foarte puțini vorbesc frumos și politicos ca doamna de mai sus, însă niciunul nu înțelege că nu e treaba lui cum aleg să îmi cresc copilul. Oi părea eu tânără, poate arăt pierdută în spațiu, dar deja mi s-a umplut paharul. 

Femeia de hârtie din mâna mea

De vreo săptămână am început să citesc Femeia de hârtie de Rabih Alameddine. Eu citesc rar literatură pentru că sunt atât de pasionată de ştiință încât mă îngrop în cărți şi articole de specialitate. O dată la câteva luni iau o pauză şi încerc să-mi recuperez neuronii răvăşiți.

Cartea asta nu prea m-a dat pe spate până nu am ajuns la pagina 114. Vă explic imediat şi de ce:

Ei bine, eu nu, non vissi d'amore (nu am trăit pentru iubire). N-am fost atât de norocoasă. De asemenea, nu pot spune că niciodată n-am făcut rău vreunui suflet. La urma urmei, am vândut cărți.

Însă da, am trăit pentru artă. N-a fost o decizie conştientă. Nu cred. Nu m-am aşezat într-o bună zi să planific o viață dedicată frumosului estetic. Nu-mi aduc reproşuri pentru asta. Am ajuns să recurg la artă ca să evadez din viață. M-am furişat afară din viață, în literatură. 

E posibil să fi fost sedusă de aspectele interzise ale acestei vieți. Nu cred că, pe când eram copil, îmi aproba cineva lecturile. Mama cu siguranță nu, iar tatăl meu vitreg nu scăpa ocazia să mă critice când băga de seamă că citesc. "Îți strică ochii. Curând o să ai nevoie de ochelari, ceea ce o să te facă mai puțin atrăgătoare". Familia mea ar fi fost, evident, ostilă artei, de-ar fi ştiut că există aşa ceva - dacă le-ai fi arătat un pian cu coadă, probabil că nu ar fi ştiut ce soi de fiară e. Am ascultat, desigur, diverse variațiuni ale predicii. "Cine o să vrea să se însoare cu tine dacă citeşti atât de mult?", însă am avut de îndurat, de asemenea, şi remarca tăioasă "Nu încerca să fii atât de diferită de oamenii normali". 

Diferită de oamenii normali? Când am auzit asta prima oară, m-am simțit extrem de jignită. Consideram că orice persoană ar trebui să trăiască pentru artă, nu doar eu, si mai mult, de ce să vreau să fiu normală? De ce să vreau să fiu proastă ca toți ceilalți?
Să recunosc că a fi diferită de oamenii obişnuiți era ceea ce aspiram cu disperare? Voiam să fiu specială. Eram deja diferită: înaltă, neatrăgătoare şi din astea. Al meu era chipul care cu greu ar fi putut pune la apă chiar şi o canoe. Ştiam că n-o să mă iubească nimeni, aşa că năzuiam să fiu respectată, să fiu admirată. Voiam ca oamenii să creadă că eram mai bună decât eu. Voiam să fiu crene de la creme a domnişoarei Jean Brodie.

Vedeți voi, nu există normalitate cand vine vorba de oameni. Nimeni nu e normal, toţi suntem speciali, deosebiți în felul nostru. Individualitatea nu include normalitatea în interiorul ei, ci o exclude. Paragrafele de mai sus arată lupta pe care fiecare dintre noi o ducem pentru a ne păstra individualitatea, esența, specificul nostru. Este atât de ciudat pentru mine să înțeleg de ce ceilalți (în special părinții, dar nu numai ei) duc o luptă atât de aprigă să distrugă individualitatea copiilor lor. Parcă ar fi o boală cruntă, irecuperabilă care te condamnă la moarte. Pe undeva m-am regăsit și eu, în lupta mea de a rămâne eu, de a fi ceea ce sunt. Perseverența de a crede în tine, necondiționat este cel mai de preț cadoul pe care cineva și-l poate face. Aalaya a crezut în ea, fără să dea doi bani pe ce cred sau zic ceilalți. Și-a urmat visul și pasiunea orbește, cu o dedicare extraordinară. S-a luptat să fie ea, să rămână ea. Pare ușor, dar nu e. Pare la îndemână, dar câți dintre noi reușesc să nu se piardă pe ei în detrimentrul celorlalți? 

Din momentul ăsta nu am putut să las cartea jos din mână. Fiecare pagină pe care am citit-o, am citit-o cu și mai multă atenție, am încercat să văd profunzimea din spatele simplității cu care este scrisă. De fapt, pare o lectură ușoară și tinzi să o tratezi cu superficialitate. Însă nu e așa, nu e superficială, e simplist de profundă. E ticluită și nici nu îți dai seama cât de adânc merge, cu câtă măiestrie zugrăvește stări, lupte, transformări, portrete, oameni, scene, războiul din Liban. Pare banală chiar, dar nu e. Mi-au luat 144 de pagini să văd asta. Puteam să o termin de citit și să nu îmi dau seama și ar fi fost o mare pierdere pentru mine. Abia aștept să o termin de citit. Sigur voi mai reveni cu ceva citate sau impresii.

Ultimele luni

Mă simt de parcă aş fi bolnavă de vreo boală gravă şi mai am doar câteva luni de trăit. Luni pe care vreau să le trăiesc la maxim, să devină memorabile pentru toți 3, pentru că, în curând, nu vom mai fi 3, ci 4.

Sunt doar gravidă. Din nou. Dar acum e altfel. El, puiul meu de om de 2 ani, a avut parte de atenția mea exclusivă necondiționat. Încerc să îmi dau seama cât îi va fi de greu când va avea parte de atenția mea exlusivă, dar condiționată. Poate de aceea şi vreau să compensez acum, bucurându-mă de fiecare clipă în 2 sau în 3. E ceva ce nu voi mai putea trăi. Puiul de om din burta mea nu va avea parte de ce a avut el, timp necondiționat cu mă-sa. Va împărți totul la 3. Dar va avea mai multă atenție, pentru că nu-l vor iubi doar două persoane, ci trei (așa sper eu).

Mi-e frică de schimbare. Niciodată nu mi-a fost atât de frică. Încerc să mă pregătesc din timp. Oare eu cum aş reacționa dacă omul mi-ar aduce acasă o altă femeie, o a doua nevastă. Mujer, îți prezint noul nostru membru al familiei, o iubesc la fel de mult ca pe tine, doar că ea e ceva mai dependentă şi lipicioasă, are nevoie de toată atenția mea, de mult sex şi contact fizic, să o culc, să o port de colo-colo. Câteva luni TU vei fi pe locul doi, căci, asta e situația. Dar te iubesc la fel de mult, poate chiar nai mult decât înainte. Când o să-mi permită sau o să doarmă o să vin să îți mai dau câte o mângâiere, o atenție, o măslină, nu prea mult totuşi căci sunt foarte obosit şi trebuie să mă odihnesc ca să fiu fresh când se trezeşte nevasta cealaltă. Ştii tu, o să treacă repede, doar primele luni va fi mai greu... dă să te pup, ce bine că eşti aşa înțelegătoare! Ți-am zis cât de mult te iubesc?!

@_@

Asemănător se vor petrece lucrurile şi în capul ăstuia mic. Şi mă-ntreb cu ce drept pot să îi cer eu lui să iubească pe cineva doar pentru că noi am simțit că avem prea multă dragoste în noi? Nu am niciun drept să-i bag pe gât un om mic, care are nevoie de toată atenția noastră şi care nu se poate descurca fără ajutor. Cum mă-mpart eu în două? Cum o să mai fiu eu mama pe care o ştia şi o iubea, când eu voi fi altă mamă? Sper măcar să fiu o mamă și mai bună.

Asta e doar o mică parte din gândurile care nu mă lasă să dorm. Omul e aşa relaxat. Îmi povesteşte cu ochii umeziți de emoție cum piticul îşi va lua sora în brațe, cum se vor iubi, dragăli si juca împreună. Sau bate, zgâria şi plânge, ca apoi să se împace. Fiecare cu regia lui:)))