4 mici bucurii ale unei femei gravide

Mai mult ca sigur, fiecare dintre noi are nişte mici bucurii care îi fac viața mai frumoasă. Dar mici, cum ar fi, un pahar de apă băut pe nerăsuflate, o cafea băută în tihnă, un duş răcoros, fericiri d-astea mici care ne dau energie, care ne renasc.

Fiindcă şi "gravidele e oameni" au şi ele nişte mici bucurii care le fac viața mai uşoară, dar vă spun că dacă nu ați fost pe acolo (chiar şi fără să  fiți însărcinate) nu aveți cum să le înțelegeți fericirea regasită în aceste "nimicuri".

1. Mersul la budă pentru no. 2. Se ştie că în sarcină constipația e ceva normal. Nimic nu se poate compara cu un drum la budă încununat de succes. Viața e din nou roz, respiri mai bine, te simți mai uşoară, ba chiar devii simpatică pentru cei din jur, râzi.

2. Performanța de a merge 10 m fără oprire, gâfâieli, junghiuri in coaste. În cazul meu, performanța de a te deplasa. Punct. Dupa 34 de săptămâni am realizat cât de greu le este bătrânilor să se deplaseze. Te lasă articulațiile dn şold, te dor oasele, spatele...şi te uiți cu jind cum zburdă cei din jurul tău ca nişte căprioare, iar tu, tu te mişti ca un melc...

3. Somnul neîntrerupt, confortabil, devine utopie. UTOPIE. Dar şi când ai parte de el eşti fericită trei zile.

4. O oră în care nu te duci la budă pentru pipi. De obicei când te apuci de un lucru, apoi te apuci şi te uită Dumnezeu acolo până îl termini. O gravidă începe orice activitate printr-un drum la baie, poate chiar mai multe ca să fie sigură că are parte de o juma de oră fără drum la baie. Dacă are noroc poate rezista o oră fără să se oprească din ceea ce face. Ceea ce este o performanță.

Sigur mai sunt şi altele, dar astea patru sunt bucuriile mele neprețuite!

37 de săptămâni

Aproape 37 de săptămâni. Tocmai am ajuns acasă de la recoltat de analize şi consultul medical aferent. După ce mi-au luat tot sângele posibil şi toţi banii de pe card :)))) (am semnat contractul şi plătit avansul la maternitate), m-am dus plină de entuziasm pentru consultul ginecologic. Surprizăă! Fata mea se pregăteşte intensiv să vină, colul este moale (sau copt cum l-a descris doctorul şi eu în mintea mea mă amuzam teribil gândidu-mă la fructe coapte), deci oricând se pot rupe membranele sau să pierd lichidul amniotic. 

Ah...da, hm, uh /&(%")[!#%"#[=! Aşa mă simţeam când am ieşit din cabinet. Bulversată până peste măsură. Panică, panică! L-am sunat pe om, nu a răspuns din prima. I-am povestit. S-a panicat şi el. Suntem doi panicaţi. Mi-a luat o oră să ajung acasă, nici să merg nu mai puteam. Tot mergând am constatat că mult nu mai este pentru ca simt că a coborât şi mai mult în pelvis şi mă apăsă pe una din articulaţii şi e o senzaţie nu tocmai plăcută. 

Deci, da, sunt complet panicată şi bucuroasă în acelaşi timp şi sincer stau de 15 minute în faţa calculatorului şi nu pot să scriu nimic. Atât de multe emoţii trec prin mine.. Mă gândesc că încă nu i-am cumpărat nicio hăinuță a ei, le am pe cele de la junior, dar vreau ceva nou şi pentru ea. Omul s-a mobilizat să aducă căruțul, scoica, cădița de baie, masa de înfăşat şi ce mai era de adus din boxă. 

Hm...cred că e normal să fiu aşa bulversată, dar e surprinzător cât de nepregătită mă simt...psihic, mă refer. Amu', între noi fie vorba, şi la băiat tot la fel de nepregătită m-am simțit şi până la urmă am găsit noi calea noastră, după ce am bâjbâit bine pe diverse "drumuri".

Inimile mele

Through the blur, I wondered if I was alone or if other parents felt the same way I did - that everything involving our children was so painful in some way. The emotions, whether they were joy, sorrow, love or pride, were so deep and sharp that in the end they left you raw, exposed and yes, in pain. The human heart was not designed to beat outside the human body and yet, each child represented just that - a parent's heart bared, beating forever outside its chest.

Debra Ginsberg

Doi, trei, patru, adică toţi

De ceva vreme vocabularul piticului se îmbogăţeşte constant, lucru care nu poate decât să mă bucure. În acelaşi timp mă şi amuză, pentru că face câte o pasiune pentru câte un cuvânt. De vreo 2-3 săptămâni cuvântul suprem este toţi. 

Pitic, hai să ne îmbrăcăm să mergem la piaţă. Chiote, bucurie, alergat repede să îşi ia hainele să se îmbrace. Vine cu hainele în mână şi repetă: toţi, toţi. Da, iubire, eu şi cu tine, adică amândoi, mergem la piaţă. Adică toţi. Ogli? Tigrul rămâne acasă. Croco? şi croco rămâne acasă. Miau? şi miau rămâne acasă. Toţi rămân acasă. Supărare maximă. Se duce şi strânge toate animăluţele de pluş şi le ia în braţe, le pupă de le albeşte, îşi ia la revedere şi apoi putem pleca liniştiţi, toţi, adică amândoi. 

Când e şi tac-su acasă, toţi e cuvântul de bază. Hai la masă! Toţiiii! Mama, tata, toţiii! Uneori, mai ajunge şi câte un animăluţ de pluş la masă. Să nu vină vreunul la masă şi să nu fim toţi, că vine şi ne ia care de pe unde suntem şi ne aşează pe scaun şi ne îndeamnă: păpăm toţi.

Seara, înainte să stingem lumina, toate cele 5 orătănii: tigrul, ursul, croco, miau şi renul sunt puse tacticos la somn, la picioarele noastre. Nunu toţi. Adică toţi facem nani. Uneori, se-ndrăgosteşte de câte unul din ele şi îl ia în braţe şi adoarme aşa. Sau, pe lângă animalele de pluş, ţine strâns în mână vreun patent de jucărie, tractor, taxi, maşină sau jucărie nouă care i-a răpit inima. Important e să fim toţi, că altfel nu se poate dormi în casa asta. 

Şi până la urmă, are dreptate, trebuie să fim mereu toţi împreună, că să ne fie bine. Cum le ştiu ei, copiii ăştia mici, pe toate, mai bine ca noi, oamenii mari. Le ştiu pentru că le simt din inimă, pur şi sincer. Şi-n plus, le ştiu pentru că sunt mai oameni decât suntem noi...

Alfabetizarea emoţională a băieţilor

"Prima dată ne alfabetizăm emoţional învăţând să identificăm şi să numim emoţiile pe care le simţim; apoi, învăţăm să recunoaştem conţinutul emoţional din voce şi din expresiile feţei sau din limbajul trupului; în al treilea rând, învăţăm să înţelegem situaţiile sau reacţiile care produc stări emoţionale. Cu acestea ne referim la faptul că devenim conştienţi de legătura dintre pierdere şi tristeţe, dintre frustrare şi furie sau dintre ameninţările la adresa mândriei sau a stimei de sine şi teamă. În experienţa noastră cu familiile, am descoperit că majoritatea fetelor primesc de la o vârstă fragedă multe încurajări să fie conştiente de emoţiile lor - să reflecteze la sentimentele lor, să şi le exprime şi să răspundă la sentimentele altora. Mulţi băieţi nu primesc tipul acesta de încurajări şi analfabetismul lor emoţional se vede de la o vârstă mică, atunci când se poartă cu o nepăsare evidentă faţă de sentimentele celor de acasă, de la şcoală sau de la locul de joacă. Mamele sunt deseori şocate de ferocitatea mâniei de care dau dovadă băieţeii, fiii lor de patru sau cinci ani care le ţipă în faţă, le strigă porecle urâte sau chiar încearcă să le lovească. Una dintre cel mai des întâlnite nemulţumiri e că băieţii sunt agresivi şi par nepăsători. Am auzit aceste nemulţumiri şi de la profesori în vârstă care sunt uimiţi de intensitatea furiei băieţilor şi de agitaţia din clase. Mult prea des, adulţii scuză acest comportament punându-l pe seama unei imaturităţi nevinovate, de parcă maturitatea va sosi într-o zi - precum pubertatea - ca să-i transforme viaţa emoţională a băiatului. Dar nu le facem nicio favoare băieţilor ignorându-le absenţa fundamentală a conştienţei. Ignoranţa emoţională a băieţilor îi afectează în mod evident pe ceilalţi, dar îi costă foarte scump şi pe ei înşişi. 

De ce anume au nevoie băieţii ca să devină alfabetizaţi din punct de vedere emoţional? Noi credem că răspunsul este clar. Băieţii au nevoie de un vocabular emoţional care să le amplifice capacitatea de a se exprima în alte moduri decât prin furie şi agresivitate. Ei trebuie să experimenteze empatia atât acasă, cât şi la şcoală şi să fie încurajaţi să o folosească dacă au de gând să-şi dezvolte o conştiintă. Băieţii, la fel ca şi fetele, au nevoie să simtă conexiuni emoţionale. Pe parcursul întregii vieţi, dar mai ales în timpul adolescenţei, au nevoie de relaţii apropiate, încurajatoare, care să-i poată apăra de posibilitatea de a deveni victime ale emoţiilor lor tumultoase şi necunoscute. Şi cel mai important, un băiat are nevoie de un model masculin al unei vieţi emoţionale bogate. Are nevoie să înveţe alfabetul emoţiilor de la un tată sau de la alţi bărbaţi tot atât cât are nevoie să-l înveţe de la mamă sau de la alte femei, pentru că el trebuie să îşi creeze o viaţă şi un limbaj care să se potrivească unei identităţi masculine. Un băiat, trebuie să vadă şi să creadă că emoţiile fac parte în mod natural din viaţa unui bărbat."

Dan Kindlon si Michael Thompson, Crescându-l pe Cain, pp. 25-27.

Despre restul universului, fără chef

Da, aşa e, în ultima vreme am scris doar despre sarcină. Poate cineva se-ntreabă dacă mai există ceva în lumea asta mare care să-mi atragă atenţia, astfel încât să nu scriu doar despre sarcină? Bineînţeles că se întâmplă, dar nu am nicio tragere de inimă să scriu despre altceva în afară de sarcină, pitic şi stările mele de gravidă hormonală. Şi culmea e, că nu am scris nici măcar un sfert din câte aş vrea. Nu că nu aş vrea să scriu, doar că nu am timp. Şi când am timp, nu am inspiraţie sau chef.

Aş fi vrut să am timp să fac cursul de digital marketing care a început săptămâna trecută pe Coursera. L-am aşteptat luni de zile şi acum nu am chef de el. Mda, welcome to the my word. Mno, asta este. Poate o să-mi vină nişte chef şi o să găsesc şi nişte timp. De fapt, sigur îmi găsesc timp, dacă îmi vine cheful:)))) As simple as that. 

Aş fi vrut să termin şi cele 2 cărţi de parenting care mă aşteaptă nerăbdătoare rătăcite prin casă. Una pe birou, doar-doar dacă o văd zilnic mă apuc şi-o termin. Cum spuneam, 0 chef. 

Aş fi vrut să fac multe alte lucruri de pe lista-mea-care-nu-se-mai-termină. Dar am ales să nu mai fac nimic. Doar să stau. Ba mint. Tricotez. Oricând de amuzant ar părea, tricotatul este una dintre activităţile care relaxează neuronii şi are efecte benefice asupra proceselor din creier. Starea în care intră creierul în timp ce tricotezi este asemănătoare cu cea oferită de meditaţie. Pretty cool, no?

Hm...dacă am timp să caut articole pe ReadCube o să termin şi articolele despre depresia prenatală, insomnii şi cel despre traumă. Sunt nişte subiecte foarte prezente în ultima perioadă în sfera mea de interes. Insomniile mai ales, sunt la ordinea zilei sau mai bine zis a nopţilor.

No, până o să-mi vină cheful şi de altceva, mai suportaţi-mă încă puţin. Zău că se merită, nu vă mint:P

O să fie foarte greu!!!

Disclaimer: post de defulare :D

Nu sunt nici prima şi nici singura femeie care va creşte doi copii, cu mai mult sau mai puțin ajutor din partea familiei. Cu toate astea, există în jurul meu destul de multe persoane care simt nevoia să mă compătimească, să-mi plângă de milă şi să se întrebe îngrijorate oare cum m-oi descurca. Apreciez grija, mai ales că una din aceste persoane e chiar mama mea, dar deja devine enervant. Nu e ca şi cum sunt o inconştientă şi nu ştiu ce mă aşteaptă (de fapt, nu ştiu ce mă aşteaptă, însă de data asta plec la drum fără nicio aşteptare, voi lua lucrurile cum vor fi şi vor veni peste noi) şi vai! ce-o fi fost în capul meu de m-am multiplicat din nou, nu puteam să rămân cu un singur copil?!

Scenarii care mai de care mai sumbre. Îți spun eu, din ce am văzut la prietenii mei cu 2 copii, că până nu face ăla mic măcar 4 ani, o să fie foarte greeeu. Ai băgat la cap? FOARTE GREU! Să subliniez, să bolduiesc şi să mai pun şi trei semne de exclamație.

Auzi, dar nu-l dai pe cel mare la grădiniță, ca să mai ai şi tu timp să respiri, cu amândoi copiii pe cap, o să fie foarte greu! Again, FOARTE GREU!

Dar v-ați gândit să vă luați o bonă? Ca nah, tu singură toată ziua, cu doi copii, tre' să găteşti, speli, faci curat, nu văd cum te-ai descurca, mie mi se pare foarte greu!

Da, m-am gândit la toate lucrurile pe care mi le-aţi sugerat (şi la încă multe altele):

1. Să dai un copil de 2 ani şi jumătate la grădiniţă fix când vine soră-sa pe lume nu e cel mai inspirat lucru pentru că o să creadă că este dat la o parte şi locul lui este luat de altcineva. Ar fi trebuit să-l dau de la 2 ani ca să fie o schimbare independentă de momentul naşterii, dar la 2 ani nu am considerat că este pregătit să intre în colectivitate. În plus, colectivitatea înseamnă viroze, răceli şi multe alte boli pe care cel mare are 90% şanse să le aducă acasă şi să ne îmbolnăvească pe toţi. Şi nu, nu-mi doresc 2 copii bolnavi, unul de nicio 2-3 luni şi altul de 2 ani jumătate, între care să alerg noaptea. 

2. Bona nu este o opţiune pentru noi, familia noastră. Avem un bunic dornic să ne ajute în momentele mai dificile, ne putem baza pe el. Să aduc un om străin în casă nu mă-ncântă deloc, ba din contră, mă enervează teribil. Nu am nici nervi şi nici răbdare să caut până găsesc un om după placul inimii mele, care să mă asculte şi să fie pe aceeaşi lungime de undă.

Evident că fiecare răspuns de al meu primeşte alte 10 întrebări: dar când o să-l dai la grădiniţă, când face 3 ani? să nu-l privezi de grădiniţă, că e păcat, trebuie să meargă... dar măcar o femeie să vă ajute cu curăţenia sau să gătească? cineva să calce? etc etc etc.

No, oameni dragi, aşa o fi, FOARTE GREU! Voi care ați crescut un singur copil, pesemne că ştiți mai bine cum e să creşti 2 copii, mai bine chiar ca mine care timp de aproape nouă luni l-am crescut pe unul înlăuntrul meu şi pe celălalt aproape de mine şi m-am gândit destul de intens la ce mă aşteaptă. Ce nu ştiți voi, este că oamenii sunt diferiţi (din fericire), ca poate eu am să fac lucrurile altfel decât voi, că am o altă viziune, perspectivă, experiență. Nu mă sperie ceea ce mă aşteaptă, din simplu motiv că nu mi se pare o corvoadă să creşti copii. Din contră, eu o văd ca pe o binecuvântare, un dar, o minune. Da, va fi greu, că voi dormi pe apucate şi voi fi obosită, uneori mai iraşcibilă, alte ori mai lipsită de chef, însă mi-am asumat toate acestea de la început. În plus, nu sunt singură. Omul e şi el parte din ecuaţie şi va fi acolo cot la cot cu mine. Vom face totul împreună ca şi până acum. Va face curat, vom găti cu schimbul, vom delega ce putem delega bunicilor şi prietenilor (o cumpărătură, două), ne vom împărți între copii, dar sigur nu vom muri. Mai mult ca sigur vor fi momente tensionate când îmi va veni să arunc cu orice găsesc la îndemână după el sau invers :))), dar vom trece peste ele aşa cum am trecut şi până acum, discutând şi comunicând. Va fi mai greu să fim la fel de activi sociali, dar nu imposibil. 

Da, mă mai panichez uneori la gândul că nu ne vom descurca, că o să ne ucidem unii pe alţii şi că o să ne vină să fugim de acasă, dar mă liniştesc pentru că cel mai rău lucru pe care pot să-l fac acum este să îmi fac scenarii şi planuri despre cum va fi ceva ce nu am habar cum va fi. Iar faptul că toată lumea în jurul meu încearcă să-mi prezinte doar scenarii sumbre nu mă ajută deloc, ba mai mult mă scoate din sărite atât de tare încât încep să fiu recalcitrantă şi să răspund în doi peri.  Optimismul şi încrederea mea sunt privite cu maxim scepticism, de parcă nu aş avea voie să sper la un scenariu optimist. E clar o imprudenţa majoră faptul că sper să ne fie bine şi sunt sigură că într-un fel sau altul ne vom descurca. Tind să cred că oamenii din jur îşi doresc mai mult să ne fie greu, decât să ne fie uşor, că să se adeverească ceea ce au proroocit, adicătele că va fi foarte greu. Probabil vom muri, vom divorţa, ne vom omorî cu sadismul unul pe celălalt, vom apărea la ştirile de la ora 5. 

Încă mai am speranţa că o să prind ziua în care fiecare o să-şi vadă de oala lui de mâncare şi o să înceteze să mai amestece şi pe la alţii prin cratiţe. Ziua în care o să înţelegem că e ok să fim diferiţi şi că fiecare e liber să facă aşa cum consideră că e mai bine. Până atunci, o să ne învârtim în cerc şi, din păcate, o să auzim din ce în ce mai des vorba asta din bătrâni: câinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia. Că fix aşa stă treaba...

Iubirea necondiţionaţă. Copii vs. Părinţi

"Pentru că ceea ce am constatat, nu numai de la fiul meu, ci de la toţi copiii cu care interacţionez, este că ei ne iubesc pe noi aşa cum suntem: graşi, slabi, perfecţi, mai puţin perfecţi. Copiii îşi iubesc părinţii şi când sunt alcoolici şi când sunt pedepsiţi fizic de către aceştia. Trec foarte mulţi ani până când copiii încep să ne judece. Aceasta este o lecţie foarte importantă, pentru că noi încercăm să-i schimbăm pe ei şi nu-i acceptăm aşa cum sunt, dar ei ne iubesc aşa cum suntem."

(Urania D. Cremene, în interviul publicat în cartea Puterea parintilor - Succesul copilului tau depinde de tine, de Adriana Mitu)

34 de săptămâni

De curând am fost la ecografia de trimestrul trei. Am avut ceva emoții amândoi. Am respirat uşurați când am auzit că totul este perfect. M-am uitat cu atâta atenție la ecran, la toate măsurătorile, la inimă, la abdomen, la cap, la membre. Inima care bate ca un fluture, crosa aortică perfectă, diafragm integru, rinichi perfecți, reflex de supt prezent, plămânii pe poziții, degete minunate, gură de divă, cu buze cărnoase:P Totul perfect!

Recunosc că-s paranoică, pentru că am lucrat câțiva ani într-un departament de ecografie şi am văzut multe cazuri triste. Când nu ştii multitudinea de defecte, probleme şi anomalii care pot fi depistate ecografic, cred că stai ceva mai liniştit. Eu am încercat să îmi mențin optimismul la cote maxime. Am reuşit cu brio până acum, dar mintea mea mai fuge uneori aiurea...pentru că sunt multe sindroame şi malformații care nu se pot depista ecografic.

Nu mă simt în stare să mai ies singură cu juniorul, fiindcă obosesc foarte repede, gâfâi după 2 m ca şi când aş fi alergat 15 km, am nevoie tot timpul la baie, transpir de parcă aş fi într-un cuptor la 200 grade (de fapt, chiar sunt). Am de ceva timp şi contracții nedureroase, în special când merg sau mă agit mai mult decât e cazul. Dorm destul de prost noaptea, în sensul că pic la datorie între 9-10, înainte, în timp ce sau după ce îl culc pe piticul de 26 de luni, şi mă trezesc ca o cucuvea la 3-4-5 dimineața şi nu mai adorm. Sau şi mai rău, săptămâna trecută, adormeam la 9.30 şi în maxim 2-3 ore eram trează şi nu mai adormeam decât în spre ora 5-6 dimineața. Nici nu are rost sa descriu cum mă simțeam în timpul zilei şi cum nu eram în stare să dorm după amiază. O gravidă zombi e o adevăarată desfătare la casa omului:P

No, mult a fost, puțin a rămas până la momentul întâlnirii. Încerc să iau fiecare zi aşa cum este, fără planuri majore, fără să mă frustrez prea tare pentru mobilitatea mea redusă din această perioadă sau creierul meu de gravidă care refuză să mai gândească.  Mă bucur cât mai pot de timpul meu doar cu el, minunea mea de 26 de luni care pe zi ce trece mă surprinde cu câte ceva nou şi îmi aduce aminte constant de ce e frumoasă viața. Provocatoare, grea pe alocuri, dar frumoasă, foarte frumoasă. 

Războiul mamelor

Acum ceva timp am citit acest articol. Mi s-a părut fenomenal că fix cu o seară sau două înainte luasem parte la nişte discuţii despre creşterea copilului şi ajunsesem eu la concluzia că mamele sunt o specie aparte de oameni, gata să sară la beregata oricui nu le validează modelul de parenting. Îi dai mâncarea bucăţele la vârsta asta???? Vezi că o se-nnece copilul! Cum, nu i-ai introdus toate alimentele până acum? Copilul meu mănâncă de toate, i-am dat şi cârnaţi că a poftit şi aşa i-au plăcut. Auzi, da' nu ţi-e frică că dacă-l ţii atâta în marsupiu nu o să mai vrea decât acolo? Da' de ce-l culci aşa devreme? Cum adică, la vârsta asta încă mai alăptezi? Nu ai născut natural? Şi lista e foarte lungă, mai ales dacă le adaug şi pe cele de le-am auzit acum la a doua sarcină, mai ales referitoare la faptul că încă alăptez (nu s-a stricat laptele, mai ai lapte, ce o să te faci cu doi sugaci, o să-i alăptezi pe amândoi?).

În momentul în care încerci să explici politicos şi rezonabil alegerea ta (cu toate că nu eşti dator nimănui să dai explicaţii) apare valul de explicaţii de ce în cazul lor nu s-a putut (iarăşi, nu înţeleg de ce trebuie să ne justificăm).

Nu mi-ar fi trecut prin cap niciodată că voi fi trasă la răspundere şi asaltată de atâta lume, îndeosebi lume pe care nu o cunosc, despre un lucruri atât de personale.

Ieri căutam ceva şi am tot mers din blog în blog până am ajuns la articolul astă. Am ajuns la comentarii şi am rămas fără cuvinte. Mamele sunt mereu cu piatra-n mână gata să o arunce în prima mama care face lucrurile diferit, în prima care consideră alte lucruri ca fiind utile, în prima care nu-i validează experiența și face altfel decât a făcut ea. E aşa obositor războiul astă inutil. Până la urmă tot ce are nevoie un copil sunt părinţii lui. Sau mai corect spus atenţia părinţilor, timpul petrecut exclusiv cu copilul, fie şi 15-20 minute în care toată atenţia e acordată lui, copilului (nu intră aici statul la televizor şi aruncatul din când în când cu jucării înspre copil ca să stea liniştit, faptul că părinţi se află în aceeaşi cameră cu copilul nu-nseamnă că e timp petrecut cu copilul).

Ar trebui să nu ne mai comparăm, să nu mai exagerăm, să nu mai încercăm să dovedim celorlalte mame (de fapt, altor părinți, că și tați sunt în război) ce mame bune suntem noi şi ce mame proaste sunt ele. E o risipă inutilă de energie, un stres de care nicio mamă nu are nevoie. A tot circulat pe net la un moment dat un clip fain despre asta, îl pun mai jos că surprinde foarte bine toată esenţa spusă mai sus.

Despre cum să fii un model pentru copilul tău

„Copiii nu sunt singurii care cresc. Și părinții cresc. Tot așa cum noi ne privim copiii să vedem ce fac cu viețile lor, și ei ne privesc pe noi, să vadă ce facem noi cu ale noastre. Nu le pot spune copiilor mei să ajungă până la stele. Tot ce pot face este ca eu să mă-ntind spre ele.” (Joyce Maynard)

Sursă foto: Pinterest

Să privim mai mult înlăuntrul nostru

Duminică, după o perioadă foarte lungă, am fost la biserică. La biserica noastră „din cartier” Sacre Couer, din curtea spitalului Parhon. Cu toate că eu nu am trecut la ritul catolic, merg cu mare drag la slujbe, au ceva aparte și liniștitor, total diferit de cele de la ortodoxi. Fiindcă cel mic nu a vrut sub niciun chip să intre în biserică, am stat pe holul de la intrare, un fel de pronaos, dar închis cu ușii, în care există un difuzor și poți auzi toată slujba. Mi-a sărit în ochi pe panoul de anunțuri lista de citate din fiecare lună. Atât de mult mi-au plăcut unele dintre ele, încât le-am făcut poze și le-am transcris, pentru că sunt foarte inspiraționale. Simple, pure și adevărate. Le-am bolduit pe cele care mi-au plăcut cel mai mult și cu care rezonez în momentul ăsta, datorită tumultului de lucruri care se întâmplă-n viața mea.

1. Cunosc lume care, vai! Își pune toată voința și chiar toată bunăvoința pentru a nu voi nimic.
2. Mulți dintre cei lipsiți de voință cred că o pot înlocui cu încăpățânarea.
3. Dacă nu reușești să devii cel care ai vrea să fii, încearcă cel puțin să devii așa cum semenii tăi ar vrea să fii.
4. Fericirea e ceva ce omul caută pentru sine și nu găsește decât în celălalt.
5. Nu ajunge doar să dorim dobândirea unei virtuți pentru a o și avea, dar nici nu o dobândim dacă nu o dorim cu statornicie.
6. Cu cât o pasiune se dezlănțuie mai mult, cu atât mai mult ea înlănțuie.
7. Sufăr și sufăr că sufăr,  socotind ca n-am fost făcut pentru a suferi.
8. Puțini sunt cei ce știu să sufere. A ști să suferi este o artă care, ca orice artă adevărată, nu cunoaște rețete.
9. Nu scăpa din vedere că ești pus la încercare să faci binele când îți stă în putință, și să nu faci răul atunci când ești tentat să-l faci.
10. Vai ție, tânguire, care nu poți sau nu vrei să te transformi în rugăciune!
11. A face pe altul să sufere este poate cea mai insuportabilă suferință.
12. Fii fericit când nu ai altă mângăiere decât aceea de a-i putea consola pe ceilalți.
13. A ști să suferi înseamnă a putea iubi totul.
14. Bucură-te că ești al lui Dumnezeu, chiar și pentru a fi pedepsit.
15. Dumnezeu ne iubește într-atât încât, și atunci când ne refuză ceva, acel refuză înseamnă mai mult decât un dar. E de datoria noastră să înțelegem cum anume.
16. A-l iubi pe Dumnezeu înseamnă a găsi putința de a fi fericit până și în cele mai cumplite nenorociri.
17. Singurătatea ar fi mai suportabilă dacă n-am fi atât de jalnic însoțiți de noi înșine.
18. Înălțimile nu sunt atât de cutreierate ca piețele publice. Cu cât urci mai sus, cu atât ai mai puțini tovarăși de drum.
19. Cine iubește nu este niciodată singur.
20. Cine nu știe să iubească va fi mereu singur, suferind de propria-i singurătate.
21. Un om, dacă este un om adevărat, vorbind despre viața sufletului, n-ar trebui să aibă niciodată îndrăzneala de a spune: e peste puterile mele.
22. Într-o alegere, cel mai delicat, mai dureros și mai plin de risc nu este faptul de a alege, ci de a exclude.
23. Viața este o colecție de alegeri.
24. Cel ce vrea să servească rămâne liber, cel ce nu vrea să depindă decât de sine însuși este sclav.
25. Poate fi ceva mai groaznic decât să nu vrei ce vrea Dumnezeu?
26. Supunerea față de legile divine, chiar dacă ne face să suferim, este necesară.
27. Independența roților e cel mai sigur mijloc de a a nu înainta.
28. Poate numai ascultând învățăm cel mai bine și cel mai repede să vrem.
29. Un drum de urmat...este un ajutor oferit.
30. Cel ce comandă știe cât de mult depinde de ascultarea celui căruia îi comandă.
31. Ascultarea este mai greu de realizat față de cele permise decât față de cele impuse. 

Acum 9 ani...

...la prima oră a dimineții eram în maxi-taxi, în drum spre București, plecată de acasă sub un pretext credibil pentru a mea mamă care, dacă ar fi știut motivul real al excursiei mele, nu mi-ar fi dat bani să-mi deplasez posteriorul până la capitală. Ce-i drept nu am mințit-o, chiar am fost unde i-am zis că mă duc (mă sunaseră o agenție de recrutare pentru un contract de hostess într-un hypermarket și trebuia să mă duc să-mi facă poze, să completez niște formulare etc.), dar pentru mine adevăratul scop era altul, mai precis scopul era să-l văd pe EL, omul care era prezent constant în gândurile mele de câteva zile și nu mai vroia să plece de acolo. 

De fapt, povestea începe de pe 28 iulie, când am plecat la munte cu niște prieteni (care ulterior ne-au fost și nașii la nuntă). Acolo l-am întâlnit pe el. Prima impresie nu m-a dat pe spate, ba din contră, aș putea spune că amândoi păream destul de indiferenți. Ne-am tachinat, făceam mișto unul de altul, până când am descoperit că minunata cameră în care trebuia să dormim noi, nu avea 3 paturi separate așa cum am înțeles când am făcut rezervarea (eu cu mâna mea am sunat și m-am asigurat că vor fi paturi separate), ci avea un pat matrimonial și încă un pat de o persoană, care bonus nu avea lenejerie și nici pernă (bine, puteam să cerem gazdei, nu asta era problema). No, ne-am uitat unul la altul, ne-am scărpinat în cap și el ca un gentleman s-a oferit să doarmă pe patul de o singură persoană. Nu a mai fost cazul, pentru că nu am dormit deloc noaptea aceea, ci am stat de vorbă. Și am vorbit până dimineața devreme, când am plecat la plimbare prin Predeal. Efectiv nu ne mai săturam să vorbim, să povestim... Părea ireal să existe atâta chimie între noi, în condițiile în care cu 24 de ore înainte nu părea să existe ceva care să ne lege. A doua noapte la fel, am vorbit și am făcut planuri, trasam în linii mari o relație pe care, în adâncul inimilor noastre, ne-o doream amândoi de mult timp. Efectiv nu ne mai săturam unul de altul și deja ne gândeam cu frică la momentul în care o vom lua spre casa. Duminică ne-am întors acasa, m-a sunat când a ajuns în București și apoi, s-a făcut liniște. Niciunul dintre noi nu a mai dat niciun semn. A trecut foarte greu ziua de luni.

Marți, 1 august, la ora 9.30 îl sunam să-l scot la o cafea. Nu se aștepta. Era luat din oală, avea alte planuri, și le-a schimbat imediat și la 10.30 ne întâlneam la o cafenea pe căderea Bastiliei, lângă Ase. De aici lucrurile au evoluat foarte rapid. Aproape 2 ani de relație la distanță, apoi încă un an și ceva de relație în București, dar fără să stăm împreună pentru că nu ne permiteam, nu că nu ne-am fi dorit. În 2009, ne mutăm împreună prin aprilie, în august mă cere de soață, în 2010 ne căsătorim, ne mutăm din nou, dar de data asta la casa noastră. În 2011 suntem nași de cununie, în 2012 plecăm în final în luna de miere, aproape o lună prin Europa, în principal prin Franța. Plecăm 2 și ne-ntoarcem 3. În 2013 apare juniorul, în 2014 ne gândim să-i mai facem un frățior/surioară și iacă că în 2015, cu o zi înainte de ziua mea de naștere, care este la începutul lunii ianuarie, aflăm că-s gravidă. Pe bune că nu îmi dau seama când s-au întâmplat toate. Mi se pare că doar am închis ochii pentru câteva secunde.

Iată-ne acum, după 9 ani, la aceași cafenea de pe căderea Bastiliei, sărbătorind fericirea. Nu îmi aduc aminte să fi fost vreodată mai fericită și împlinită că acum. Simt că sunt acolo unde ar trebui să fiu. Am simțit de la început, din prima noapte când am stat de vorbă, că viața noastra din momentul ală va fi „împreună”, am simțit cu atâta certitudine și siguranță, că e greu să descriu în cuvinte. La fel simt și acum, că vom îmbătrâni împreună, că vom fi alături unul de celălalt și ne vom susține, că ne vom iubii din ce în ce mai mult și viața noastra va deveni din ce în ce mai frumoasă, cu atâtea zâmbete și râsete de copii.