De dragul tău

De dragul tău

De dragul tău am coborât din lună
Şi pământean am devenit, murdar

Lunatec am rămas fără cunună,
Priveşte-mă, zâmbeşte-mi aşadar.

De dragul tău m-am făurit din Soare
Să strălucesc pe bolta dimineţii
Să-mi spună cineva, dar cine oare
Când mi-a scăpat esenţa vieţii?

De dragul tău m-am îmbrăcat în dor
Şi-am aşteptat o iarnă înstelată,
Să încolţească grăul în ogor
Să-ţi pun în palmă viaţa-mi toată

De dragul tău m-arunc în primavară
Să-mi crească ramurile pe sprâncene
Să îţi clipesc complice, bunăoară
Şi-apoi ne scuturăm de lene.

De dragul tău m-aş face şi albastru
Şi mic şi bun şi-oricum ar trebui.
Coboară tu, lumină ca un astru
Ca inima-mi bătândă să o ţii.

Unknown Author

O melodie pentru o toamnă nostalgică

O fi de la astenia de toamnă sau de la oboseala acumulată, nu ştiu exact, dar toamna asta mă face mai sensibilă decât orice toamnă de până acum. În mod sigur toate schimbările prin care am trecut în ultimele două luni contribuie la starea mea melancolico-depresivă. Fiindcă mă tratez cu muzică (şi ciocolată, dar asta nu trebuie să mai ştie nimeni :))) tot caut melodii care să-mi trasmită o stare de bine, de linişte, de hai ca va fi bine, o să treacă şi perioada asta. Melodia de mai jos este una din cele care sunt ca un pansament pentru sufletul meu. 

2 luni în 4

Mă uit la ea şi mă minunez cât e de mică şi frumoasă. E calmă, caldă şi senină. Îi place să doarmă în sufletul meu ca să îmi audă bătăile inimii.

Mă uit la el, cuibărit în dreapta mea, cu capul pe pieptul meu, stând cap în cap cu soru-sa care doarme pe mine.  O mângâie din când în când sau o ține de mână. Se minunează cât e de mică şi cât e el de mare.

Mă uit la om şi, chiar dacă uneori îmi vine să arunc cu diverse după el prin casă, îmi dau seama că după 9 ani împreună şi doi copii, trăim cea mai faină poveste. O poveste despre noi şi familia noastră minunată, de care avem grijă cum ştim mai bine.

Mă uit la mine şi mă întreb când a trecut timpul... am câteva fire de păr alb, ceva cearcăne de care nu mai scap, câteva riduri şi o inimă mare, plină de iubirea lor. Simt atâta iubire cum nu am simțit niciodată. Şi-n fiecare zi parcă e din ce în mai multă. Şi nu mai contează nici ridurile, nici firele de păr albe, nici nopţile nedormite.

O zi de miercuri

Miercuri, 7 octombrie 2015

Disclaimer: urmează un post lung, în care povestesc despre cum arată o zi din viața în 4 la aproape o lună de la naşterea celui de-al doilea copil. Articolul e pentru mine ca să nu mă mai hăituiesc că nu fac suficiente lucruri şi să nu uit mai târziu cum a fost la început.

După o noapte mai agitată mă trezesc la 7 cu ochii cârpiți de somn. M-am culcat foarte târziu şi nu ştiu dacă am dormit mai mult de 5 ore în 2-3 reprize.

Mă chinui să mă mobilizez să mă dau jos din pat pentru că la 9 trebuie să plecăm de acasă. Hrănesc mai întâi puiul mic de om, care spre uimirea şi bucuria mea se culcă la loc foarte repede. Probabil noaptea agitată trebuie recuperată. Dau fuga repede la calculator să public articolul pentru blogul unde mai scriu. Nici nu mă apuc bine de treabă că se trezeşte puiul cel mare. Somnoros, împleticindu-se, se aşează lângă mine şi începe mieros să îmi ceară să îi pun miau, adică filmulețe amuzante pe youtube cu miau. Fac un compromis, pun un miau şi cu un ochi la articolul meu şi cu altul la ecranul lui cu miau, încerc să îi povestesc ce se întâmplă în filmuleț. Apare şi tac-su prin peisaj şi stă el să îi povestească ca să pot termina mai repede. Nu mai vrea miau, vrea muzică - AC DC. Mă conformez şi mă grăbesc să termin. După mă ridic să pregătesc micul dejun.

La 9 mâncăm, apoi ne mobilizăm să ne îmbrăcăm să plecăm. Se pune şi omul la masă şi dă drumul la televizor (are obiceiul de a mânca la tv, obicei pe care.îl detest şi de care mă îndoiesc că va scăpa vreodată...), însă tânărul se duce rapid şi îi închide televizorul. Omul îl deschide din nou, piticul îl închide. Omul se enervează, țipă, copilul începe să plângă. Unul țipă, ăstalaltul plânge că nu înțelege de ce tac-su mănâncă cu tv-ul deschis, aia mică urlă şi ea de foame, cel mai probabil. Minunat. Calmez nervii, şterg lacrimile şi consolez copilul, îi dau fetii să mănânce, o schimb, încep să îl îmbrac şi pe pitic, mă duc să fac duş rapid.

Reuşim să ieşim din casă pe la 9.30-40. Avem de făcut un tur de forță prin Bucureşti ca să ridic nişte cadouri cumpărate de nişte oameni cu sufletul mare pentru un băiețel al unei mame singure. Mâine e ziua lui şi trebuie să adun toate cadourile ca să le pot da mamei lui. La 10 ajungem în prima locație, la 10.30 în a doua, la 11 în a treia. La 11.30 o luăm spre casă. La 12 ajungem în fața blocului.

Băiatul meu nu vrea să urce în casă. Tac-su urcă cu cea mică în casă, eu rămân cu el afară vreo 10 minute. Îmi dau seama că după atâta timp în maşină, unde a stat super cuminte, are nevoie să facă şi el ceva ce îi place. Problema e ca mi-e foame, pentru că, în inteligența mea mare am sărit peste masa de dimineață fiindcă a trebuit să triez o lădiță de roşii cherry culeasă de la maică-mea din grădină sâmbătă. Reuşesc să îl conving să mergem în casă. Îl ridic în brațe pentru prima oară după operație. Are aprox. 14 kg.

12 şi un pic. Omul pleacă la muncă, eu pun fata în wrap să pregătesc rapid prânzul. Mi-e foame de mor, aş mânca şi pietre. I-am promis tânărului că facem omletă. Bate el ouălele, asta mică plânge de nu mai auzi nimic. Constat că plânge pentru că mi-a curs lapte dintr-un sân, atât de mult că s-a udat juma de wrap. Minunat. Termin omleta. Pun nişte legume alături şi pun băiatul la masă. Iau şi eu o înghițitură şi plec să.schimb fata şi să pun wrapul la spălat. Mă oftic că s-a udat pentru că d-abia îl spălasem şi va trebui sa folosesc marsupiul, de la care mă doare spatele. Mno, asta e. Hrănesc şi copila, ca să pot mânca în linişte. Canci linişte. Individul mic a terminat de mâncat şi mi-a lăsat şi mie juma de omletă. Acum vrea şi el lapte şi fuge repede în dormitor să tragă draperiile, zicând nunu (adică nani). Mă uit la ceas, aproape 1. E cam devreme pentru nani, dar nah, o fi obosit. Ne băgăm toți trei în pat şi mă gândesc în sinea mea ce bine ar fi dacă ar adormi amândoi. Apoi îmi dau seamă că sună utopic. Nici unul nu adoarme. Piticul după ce şi-a luat porția de lapte începe să se joace cu animăluțele lui de pluş de-a mersul cu maşina la magnoninum şi bididin (magazin şi benzinărie). Fata urlă că o doare burta şi face caca.

Mental break. Vorbesc vreo 2-3 min la telefon cu o prietenă care a născut în acelaşi timp cu mine, tot 2 copii şi ea. Apoi trec pe whatsapp. Aparent toată lumea are o perioadă mai dificilă, nu doar eu. 

Spăl copila de caca şi o pun în marsupii şi încep să mă plimb prin casă. Mănânc şi eu ce mi-a lăsat fi-miu. Strâng masa şi trântesc vasele în chiuvetă, o să le spele omul diseară. Îmi iau un iaurt din frigider şi constat ca recipientul e crăpat. Îl arunc şi iau altul. Aceeaşi poveste. @_@ Le scot pe toate din ambalaj şi iau altul care părea ok. Iau două linguri şi--mi pare că are un gust dubios. Verific cu atenție şi constat că şi ăsta era crăpat. Yey! De fapt toate 8 erau crăpate...Double yey! Le arunc şi mă orientez către borcanul cu nutella (cumpărat la nervi, acum vreo două seri). Iau douălinguri şi-l bag la loc. Fata a adormit. Hai să-l culcăm şi pe micul şofer. 

Dau să scot fata din marsupiu, o pun în pătuțul ei, mă bag în pat, lângă băiat. Dupa 10 secunde, fata se trezeşte. O iau şi o pun pe piept, în timp ce băiatul adoarme la sân. Stau cu ei îmbrățişați vreo 40 de minute, timp în care vorbesc cu prietena mea pe whatsapp, de fapt  un vorbesc, mă vait, apoi mai vorbesc cu câteva persoane pe Facebook şi gagica mea începe să plângă. E aproape 3 şi îi e foame. Mno. Schimbat, alăptat, pus în marsupiu, plimbat, adormit. Mă gândesc să mănânc şi eu ceva până nu se trezeşte piticul cel mare. Mănânc, scot fata din marsupiu, o pun în pătuțul ei şi mă apuc să aranjez cadoul pentru băiețelul de care povesteam mai sus. Haine, jucării şi nişte bani. Nu trec 10 minute că se trezeşte puştiul. Mă duc la el, cere lapte, ia o guriță-două, se trezeşte şi soru-sa. Îl rog să se culce la loc, iar eu o schimb pe individă că făcuse caca şi o pun din nou în marsupi. Mă doare spatele şi mi-e somn. Aş zace undeva fără niciun copil atârnat de mine. Nicio şansă. Băiatul adoarme la loc, se linişteşte şi individa după ce vreo 10 minute a plâns şi urlat. Termin de aranjat cadourile, deschid calculatorul, plătesc rapid factura la Enel, modific linkurile din articolul publicat pe celălalt blog unde mai scriu, pun nişte poze cu cadourile pe grup, ca să vadă şi oamenii care s-au implicat cum arată situația finală.

Boon. Ora 4. Băiatul doarme. Fata doarme în marsupi. Eu zac pe un scaun. Ce să fac în continuare? Mi-aduc aminte de cartea Ioanei (prințesa urbană), pe care am ridicat-o astăzi. Încep să o citesc. Aduc şi Nutella. Mă îndulcesc pentru că începutul e foarte trist. Îmi dă o lacrimă. Fac câteva poze la nişte pagini şi i le trimit prietenei mele cele mai bune care trece prin ceva asemănător. Până la 5 citesc. Se trezeşte băiatul. Cum o fi reuşit să doarmă atât, nu ştiu. De obicei doarme 1-2 ore maxiiiim. Mai contează?! Ne îmbrățişăm şi răsfățăm şi apoi mâncam nuci. Pun din nou fata în pătuț, în speranța că poate doarme şi în pătuț.

Mă duc în camera cu jucării şi îl chem pe pitic să ne jucăm cu lego. După 5 minute se trezeşte fata. O iau în braţe, încerc să o liniştesc fără să o mai pun în marsupiu. Slabe şanse. O pun în wrap şi o culc şi apoi revin la joacă cu cel mare.

Din momentul ăsta nu mai ţin minte ce am mai făcut. Cert e că am pregătit ceva de mâncare, am întins o maşină de rufe şi am spălat ambii copii, căci omul a ajuns târziu acasă. I-am culcat şi o dată cu ei am căzut şi eu răpusă. Cred că am adormit instant.


Asta se întâmpla acum 2 săptămâni. Am scris articolul chiar în ziua respectivă, dar apoi nu am mai avut timp de nimic. Iar săptămâna asta mi se pare cea mai groaznică de până acum, pentru că celui mare îi mai iese un colţ de măsea şi e foarte indispus pentru că de câteva zile nu mai am timp să am timpul meu cu el deoarece fata în timpul zilei doarme doar în marsupiu (are un reflux afurisit şi dacă nu stă la verticală se trezeşte imediat ce ai pus-o în pat), iar eu am obosit.

Dacă şi după ce

Ştiu, nu e cel mai inspirat titlu, dar la cât prăjiţi sunt creierii mi se pare perfect. 

Astăzi a fost o zi din aceea în care te tărăşti să supravieţuieşti şi te simţi de parcă tot universul complotează împotriva ta. Mai precis, copilul cel mare refuză să doarmă, cea mică plânge cum încerci să o pui jos, îţi ia o oră jumătate să faci un fel simplu de mâncare, îţi cad toate din mână, ţi-e rău, d-astea. Şi cum mă chinuiam eu să supravieţuiesc am conştientizat pe propia-mi piele un articol de al Otiliei Mantelers despre impactul cuvintelor asupra copiilor. 

Undeva la limita răbdări, ţipam din dormitor la fi-miu să strângă toate jucăriile pe care le-a aruncat dacă vrea să mai primească lapte (da, nu-mi plac deloc condiţionările, însă de când a apărut şi cea mică încă nu mi-am găsit ritmul şi nici nu mai am răbdare cu nimeni, nici cu mine, şi uneori recurg la astfel de abordări). Pauză. Copilul aruncă şi mai multe pe jos şi mă priveşte sfidător. Adevărul este că de când a apărut soru-sa îmi testează zilnic limitele, mai ales atunci când nu primeşte suficientă atenţie. Ceea ce este normal, dar când hormonii o iau razna, te aştepţi ca el să coopereze, nu să facă totul pe dos.

Să revenim. Conştientizez ceea ce i-am spus, stau şi procesez şi de data aceasta îi spun: după ce strângi jucăriile, te aştept în dormitor să bei lăpticul. No, mobilizare maximă. Se apucă şi strânge jucăriile instant, pe toate, le pune în cutie şi apoi vine alergând în dormitor. Rămân uimită. Chiar aşa mare să fie impactul cuvintelor? Am tot căutat articolul sau postarea de pe facebook în care am citit despre impactul lui dacă şi după ce, dar nu am reuşit să o găsesc. Motivul principal pentru copilul nu va răspunde la dacă este legat de condiţionarea pe care o impune această conjuncţie. Un copil de 2 ani şi jumătate crescut fără recompense şi pedepse, iubit necondiţionat, nu va răspunde la o cerinţă care începe cu dacă. Mai mult, el nu înţelege de ce trebuie să facă ceva pentru a primi altceva în schimb. În schimb, prepoziţia după e mult mai uşor de înţeles, pentru că arătă desfărurarea evenimentelor într-o secvenţă de timp şi nu presupune nicio condiţionare. As simple as that.

Dacă nu te îmbraci, nu mai ieşim afară. 

După ce te îmbraci vom ieşi afară.

Da, partea cea mai grea e pusul în practică, însă cu puţina perseverenţă şi exerciţiu cred că într-un interval de timp rezonabil putem înlocui dacă cu după ce.

Luna octombrie, luna copiilor nenăscuţi

Am dat întâmplător peste articolul acesta, pe pagina de facebook a lui Janet Lansbury:

http://www.phillyvoice.com/in-honor-of-pregnancy-and-infant-loss-awareness/

Mâine, pe 15 octombrie, părinții, mamele şi femeile din lumea întreagă îşi plâng copiii nenăscuți.

În urmă cu câteva decenii avortul era interzis, dar în lipsa altor metode de contracepție era făcut frecvent "pe naşpa" în cele mai periculoase condiții. Din păcate, astăzi când există multiple metode contraceptive, multe femei recurg în continuare la avort. Asta spre disperarea femeilor care îşi doresc un copil şi lucrurile nu merg aşa cum trebuie, iar avortul intervine în peisaj fără ca cineva să şi-l dorească.

Nu aş fi scris despre subiectul acesta dacă nu aş fi pierdut şi eu la rându-mi o sarcină şi nu aş fi trecut prin experiența dezumanizantă a unui avort. Atunci mă condamnam pe mine, corpul meu şi universul. Nu puteam înțelege nimic din ce tocmai mi se întâmplase. Am plâns câteva zile, apoi durerea a rămas în sufletul meu ca o rană vie. Cum vedeam câte-o gravidă mă gândeam că şi eu am fost şi calculam câte săptămâni de sarcină aş fi avut. Mă simțeam goală şi corpul meu îl consideram inutil. Am plâns, dar nu atât de mult pe cât aş fi putut şi simţit. Cu timpul, suferinţa s-a mai diminuat, dar a rămas acolo o cicatrice urâtă care nu se va vindeca niciodată. 

La următoarea sarcină am aflat că am o problemă de coagulare a sângelui, asta după ce m-am internat într-o zi de joi cu iminenţă de avort la 13 săptămâni de sarcină. Am plâns atunci pentru copilul meu nenăscut, pe care îl pierdusem în urmă cu câteva luni tot într-o joi... Şi tot într-o joi am plâns de fericire când s-a născut primul meu copil, un an mai târziu de la avort. 

Acum ţin în braţe doi copii minunaţi, perfecţi şi mă gândesc că totul s-a întâmplat cu un motiv. Avem nevoie de o zi în care să ne plângem durerea că ne eliberăm de tot ce s-a adunat. Mi-a plăcut cum se încheie articolul de mai sus:

All she needed was a moment

to breathe in the pain

and breathe out her joy

on her darkest day.

This October, we remind ourselves to acknowledge “the darkest day” and make room for the stories, sadness, fears and dreams of bereaved parents.

We remind ourselves to hold space for breathing and grief.

Tu îi vorbeşti copilului tău despre emoţii?

Se ştie deja că americanii fac tot timpul câte un studiu ca să mai demonstreze câte ceva.

Am găsit recent un articol pe Science Daily Helping toddlers understand emotion key to development. (După câteva căutări am găsit şi articolul original în care este detaliat studiul, îl puteţi citi aici )

Ideea e simplă: copiii ai căror părinţi le traduc pe înţelesul celor mici emoţiile şi le vorbesc despre stările prin care trec în diverse situaţii au mai puţine probleme comportamentale. 

Pe larg: 89 de toddleri (18 luni - 2 ani) din familii cu venituri mici au fost incluşi în studiu. Mamele au fost rugate să se uite împreună cu cei mici pe nişte cărţi cu imagini, cărţi care includeau ilustraţii cu diverse situaţii de tipul o fetiţă a pierdut şi a găsit animalul său de companie. Cercetătorii s-au concentrat pe felul în care mamele au reuşit  să denumească emoţiile (ex. tristeţe) şi să se pună într-un context (Fetiţa este tristă pentru că şi-a pierdut pasărea), şi mai ales să facă apel la experienţele din viaţa propriului copil (Ţi-aduci aminte când ai pierdut ursuleţul şi erai trist?). La 7 luni după acest experiment a urmat o vizită de follow up şi s-a constatat că acei copii cu risc ridicat, au manifestat mai puţine probleme comportamentale.

În articolul orginal publicat pe site-ul Journal of Developmental & Behavioral Pediatrics este detaliată analiza statistică şi câteva detalii demografice importante despre eşantion şi metoda de culegere a datelor. Surprinzător, 63% din eşantion este reprezentat de mame necăsătorite şi sincer, m-ar fi interesat care este procentul celor care sunt mame singure, pentru că am impresia că în cazul părinţilor singuri sunt şanse multe mai mari ca toddleri să aibă comportamente mai greu de gestionat şi să fie catalogaţi ca având probleme comportamentale.

Ca o paranteză, eşantionul este destul de mic, ar trebui replicat la un nivel mult mai mare, care să cuprindă toate clasele de venituri. Şi mai mult, ar trebui definit ce înseamnă probleme de comportament, pentru că eu pot trăi liniştită cu un copil care îşi manifestă personalitatea la 2 ani şi jumătate, în timp ce un alt părinte se poate plânge că copilul este neastâmpărat şi face numai prostii, nu este cuminte şi reprezintă o problemă majoră felul în care acesta se comportă. 

Fără să vreau, articolul m-a dus cu gândul la un studiu citat de Thompson în Crescându-l pe Cain. Mno, sper că încă mă toleraţi cu citările din Thompson, dar mi se pare o carte extraordinară şi-n plus, nu am apucat să o termin de citit. O să redau mai multe paragrafe căci mie mi se pare fooarte revelatoare în ceea ce priveşte impactul pe care îl are felul în care discutăm despre emoţii cu cei mici şi raportarea diferită a părinţilor visavis de fete şi băieţi. 

Concluziile le trage fiecare;)

pp. 39 - 42 Dan Kindlon, Michael Thompson - Crescându-l pe Cain

Cultura populară e un element distructiv în vieţile băieţilor noştri, dar educarea emoţională improprie a băieţilor începe mult mai devreme şi mult mai aproape de casă. Majoritatea părinţilor, a rudelor, a cadrelor didactice şi altor persoane care lucrează sau locuiesc cu băieţii îi învaţă cum să se descurce în lume şi cum să se poarte unii cu alţii.
Stereotipiile tradiţionale legate de sexe sunt încorporate în felul în care le răspundem băieţilor şi în felul în care îi învăţăm să răspundă unul altuia. Chiar dacă e intenţionat sau nu, avem tendinţa de a descuraja conştienţa emoţională a băieţilor. Oamenii de ştiinţă care studiază modul în care părinţii modelează răspunsurile emoţionale ale copiilor lor au descoperit că părinţii au tendinţa să aibă păreri preconcepute despre diferenţa dintre sexe chiar la sugari. Din cauza asta, părinţii le oferă băieţilor o educaţie emoţională diferită de cea a fetelor. 

Acest lucru este dovedit într-o varietate de contexte. Mamele vorbesc mai mult cu fetele lor despre tristeţe şi nefericire şi cu băieţii mai mult despre furie. Şi asta se vede. Un studiu care urmărea limbajul copiilor de grădiniţă a descoperit că fetele foloseau cuvântul dragoste de şase ori mai mult, cuvântul trist de două ori mai mult, iar cuvântul furios în aceeaşi cantitate ca şi băieţii. Ştim că mamele care îşi explică reacţiile emoţionale preşcolarilor lor şi care nu reacţionează negativ la manifesterea evidentă a tristeţii, a fricii sau a mâniei vor avea copii care vor manifesta o înţelegere mai profundă a emoţiilor. Cercetările indică faptul că taţii par să fie şi mai rigizi decât mamele în orientarea fiilor lor pe coordonata tradiţională. Chiar şi copiii mai mari din aceeaşi familie îşi vor imita părinţii şi vor vorbi mai des despre sentimente cu surorile lor de doi ani decât cu fraţii lor de doi ani. 

Iată cum arată această discriminare în forma ei cea mai banală şi mai blândă: Brad are patru ani şi pune întrebări despre orice. Mama lui îi răspunde la cele mai multe dintre ele pentru că stă cu el mai des decât tatăl lor şi chiar atunci când toată familia e la un loc, tot ea e cea care îi răspunde mai des dintre cei doi. Ea încearcă să acorde aceeaşi atenţie tuturor întrebărilor, dar ceea ce nu realizează e că, la fel ca oricare alt părinte, îi modelează copilului genul de întrebări pe care le adresează. 

- Mami, de ce trebuie să stau în scaunul de maşină dacă tu nu stai? întreabă el. Ea îi răspunde cu un discurs despre siguranţă şi îi povesteşte că e ilegal pentru un copil să meargă cu maşină fără scaun special. Datorită răspunsului ei atent, Brad se simte recompensat că a întrebat cum funcţionează lucrurile şi, prin urmare, e încurajat să mai întrebe şi altă dată. 

Dar când Brad arată spre un băieţel care plânge în parc şi o întreabă pe mama lui de ce, ea îi dă un răspuns mai scurt şi mai puţin argumentat.
- Nu ştiu, Brad, pur şi simplu plânge. Haide, hai să mergem. Nu e politicos să te holbezi.
Adevărul e că poate mama lui Brad nu ştia de ce plânge băieţelul şi îl învaţă bune maniere când îi spune să nu se holbeze. Dar răspunsul ei simplu e mai puţin antrenant, conţine mai puţină informaţie şi nu îl recompensează pe fiul ei deloc. În mod subtil îl descurajează să se gândească prea mult la motivul pentru care plânge cineva sau la motivul pentru care ar fi declanşat lacrimile acelui copil anume. Felul în care ea a închis subiectul poate transmite de asemenea faptul că îi este incomod să vorbească despre asta - un mesaj pe care băieţii îl aud frecvent de la taţii lor atunci când aceştia sunt expeditivi când e vorba de întrebări sau observaţii despre emoţii.  

Studiile cu privire la interacţiunile dintre părinţi şi băieţi sau dintre părinţi şi fete sugerează că atunci când o fată adreseazăa o întrebare despre emoţii, mama ei îi va acorda o explicaţie mai lungă. Sunt toate şansele ca ea să speculeze cu fiica ei despre motivele care au generat emoţia, să îi valideze sau să îi amplifice emoţia. Da, draga mea, pare foarte trist. Poate s-a rănit sau şi-a pierdut jucăria...Tu ce crezi?. Mesajul pe care îl primeşte fiica este că e în regulă să te preocupe sentimentele altcuiva; se pune din nou accept pe grija şi empatia ei înnăscută.

Băieţii, însă, sun, în mod constant, victimele acestui tip de deviere emoţională.
Când Jack, 6 ani, şi familia lui s-au mutat într-o casă nouă, unul dintre cei 3 copii a trebuit să ocupe dormitorul de la primul etaj, separat de celelalte camere de la etajul al doilea. Nu a fost sora lui de 8 ani, Kate, sau sora lui de patru ani, Amy, cele care au ocupat dormitorul, ci Jack. Când Jack şi-a exprimat teama de a dormi singur la primul etaj, tatăl lui i-a spus: Ei, hai, eşti băiat mare; te descurci. Surorilor tale le e frică să doarmă singure.

Când băieţii îşi exteriorizează nivelurile obişnuite de furie sau agresivitate sau devin posaci şi tăcuţi, comportamentuzl lor este acceptat ca fiind normal. Dar dacă îşi exteriorizează niveluri normale de teamă, nelinişti sau tristeţe - emoţii văzute ca fiind preponderent feminine - adulţii din jurul lor îi tratează de obicei într-un mod care sugerează că emoţiile nu sunt normale pentru un băiat. 

Later edit: Ah, am uitat, pentru copilaşii mai mărişori, gen 6-7 ani plus cred că merită mers la cinema pentru Inside Out http://www.imdb.com/title/tt2096673/. E un film făcut de cei de la Disney care vorbeşte pe înţelesul copiilor despre emoţiile primare: bucurie, frică, furie, dezgust şi tristeţe.

Alăptatul în tandem

Am ştiut că voi alăpta ambii copii de când am rămas însărcinată. Am vrut să fac lucrul ăsta din mai multe motive: 

• ca să scap de orice canal înfundat, mastită sau alte probleme care m-au chinuit cu primul copil şi m-au băgat într-o depresie cât casa timp de 3 luni.
• pentru că mi s-a părut nedrept pentru băiatul cel mare să îi refuz un drept al lui de la mine putere, pe principiul: eu am hotărât că eşti prea mare şi de azi înainte nu mai primeşti sân.
• m-am gândit că va minimaliza gelozia dintre ei şi se va crea o legătură greu de construit altfel, un fel de cordon ombilical între ei, o legătură specială.

Cu vreo lună înainte de naştere am început să citesc despre alăptarea în tandem, ca să am temele făcute. Aşa cum se întâmplă de obicei, practica ne omoară, oricâtă teorie am băga în noi.

Lucrurile s-au întâmplat aşa:

• când am venit de la maternitate, după 3 nopți dormite fără mine şi fără sânii mei, individul a supt de a rupt. I-am explicat că un sân e al surorii lui şi altul al lui. L-am lăsat pe el să aleagă care e sânul lui. Bineînțeles că el cere constant să sugă şi din sânul ei, un pic, cât să se asigure că curge acelaşi lapte. 
• primele zile au fost ok, au supt şi amândoi în acelaşi timp dar, cel mai des separat.
• după primele zile, au început problemele. Băiatul vroia să sugă de fiecare dată când sugea fata, refuza una din mese, în special daca se nimerea să o alăptez pe fată atunci, tantrumuri că nu stă la sân cu orele. Cel mai complicat a fost când a trebuit să îi culc pe amândoi în acelaşi timp şi după ce a stat 15 minute la sân l-am dat la o parte pe băiat pentru că mă durea sânul. Sugea cu atâta putere şi mă zgâria cu dinții. Plânsete, zvârcoliri, agitaţie, nervi, după care s-a liniştit şi a acceptat oferta mea de a dormi cu capul pe pieptul meu. Deja, sunt vreo 3-4 zile de când spectacolul acesta se repetă la somnul de prânz. 
• încet, încet, după o criză de proporții am limitat mesele de lapte ale băiatului la 3: dimineața, prânz şi seară. Când mă vede în timpul zilei că o alăptez pe fată şi cere lapte, îl las să sugă, dar doar o gură şi îi explic mereu de ce bebe mănâncă numai lapte. Se conformează şi apoi pleacă-n treaba lui. Faptul că îi permit să sugă când cere, chiar dacă nu cât îşi doreşte el, e o garanție pentru el că sunt acolo necondiționat şi pentru el, că mă-sa e în continuare a lui, chit că o mai împarte cu cineva. Cel puţin aşa cred eu, care în momentul de faţă nu cred că e o idee bună să îl limitez brusc.

Recunosc că m-am simțit foarte vinovată pentru limitare, dar am analizat îndelung şi după ce am citit câteva paragrafe dintr-o carte despre alăptatul în tandem publicată de La Leche League am hotărât că e foarte important ca alăptatul să fie o experiență plăcută pentru toate părțile implicate şi că impunerea unor limite atunci când nu mai poți/suporți ceva este o lecție valoroasă de iubire şi respect față de sine. Sacrificiile nu sunt benefice pe termen lung pentru niciuna din părți.

Setting limits that take your own feelings into account is a big part of self-care, and self-care is the key to enjoying mothering!

Limits can help in other ways as well. Breastfeeding is an exchange between two hearts. A gentle "no" when nursing feels wrong creates the possibility of a clear "yes" for a session when you are truly up for it. Taking your own feelings seriously and allowing yourself to freely choose when to offer breastfeeding can maintain the openness and joy of breastfeeding for both you and your nursling.

Remember that more is not always better. Your child needs you to honor your bottom-line limits. If nursing is for comfort, the emotional quality of the exchange is of great importance. It is hard to disappoint your child, especially during a difficult family transition. But as the mother you understand something that your child does not - you are protecting your child from the mixed messages and resentment that can build up when you say "yes" but really mean "no." In this way, loving limits serve your child as much as you, even when your distress is the initial catalyst.

Mai am nevoie de ceva timp ca să mă liniştesc şi să se aşeze lucrurile ca să pot vedea mai clar ce am de făcut. Măcar să treacă perioada hormonală, că nu e deloc un moment bun să iau decizii aşa importante acum.

Când nu mai poți

Oricât de minunată ar fi maternitatea, are o parte nu la fel de frumoasă care scoate ce e mai rău din tine. Partea aia despre care nimeni nu vrea să vorbească fiindcă ar pierde statutul de mamă perfectă din ochii celorlalți.

După o noapte nedormită, cu treziri din două în două ore, cu doi copii minunați  care se susțin reciproc şi plâng la unison fix când toți neuronii tăi refuză să mai ființeze, se întâmplă să cedezi. Te duci la baie şi pe fundal de plânsete pe două tonalități izbucneşti în plâns. E bun plânsul, te ajută să te descarci, dar când ajungi să plângi în fața copiilor parcă nu te mai ajută deloc. Te frustrează. Cum am ajuns aici?

La un moment dat, când hohoteşti mai tare, copilul mai mare începe să râdă. Ai zice că face mişto de tine, dar de fapt râsul e o reacție normală când nu ştii cum să reacționezi.

Reuşeşti printr-un miracol să îi linişteşti şi să culci un copil. Rămâne una bucată de 3,6 kg care în continuare țipă. Te relochezi în bucătărie şi te scufunzi în borcanul cu miere şi punga cu nuci (dacă aş fi avut ciocolată sau înghețată, aş fi dat iama în ele) până când te calmezi, timp în care ochii mici te privesc curioşi. Măcar e linişte. Te bagi în wrap, iei copila în brațe şi începi să patrulezi fără scop prin casă până adoarme.

Acum e linişte. Doar tu şi gândurile tale, soarele care luminează camera, tramaveiele care trec în ritm alert şi un porumbel care se plimbă pe pervazul balconului. Ştii sigur că va fi mai uşor la un moment dat, doar ai mai trecut o dată prin asta. Te-ntrebi oare de ce ai crezut cu atâta seninătate că la al doilea copil nu o să mai existe toate momentele alea tensionante, puseurile de creştere, durerile de burtă. Hm...poate din naivitate?! Sau cumva faptul că ai experiență te face invincibilă? Orice ar fi, nu mai contează, mai ales când te uiți la ei cât sunt de frumoşi şi cât cresc de repede...

Înapoi, acasă

E drept că am intenționat să scriu articolul ăsta la vreo 2-3 zile după întoarcerea din maternitate. I-am pus titlu şi am scris 2-3 cuvinte, apoi a intervenit ceva şi mi-au trebuit vreo 10 zile ca sa revin la el.

Astăzi se fac 2 săptămâni de când m-am externat. 14 zile intense, frumoase, destul de epuizante şi obositoare.

Primele 2 zile au fost ca din poveşti. Linişte, armonie, zâmbete, puține plânsete (din partea băiatului), bebe minunat (a se citi mănâncă-doarme). Îmi ziceam în sinea mea: iote, mah, ce frumos este şi parcă nu e nici atât de greu.

Mno, mi-am înghițit vorbele în zilele următoare când cel mare a făcut nişte tantrumuri de toată frumusețea, când trebuia culcat unul şi se trezea celalalt, când am constatat că alaptatul în tandem nu te scapă de mastita, când durerile de la operație sunt suficient de puternice încât fiecare ridicat sau aplecat să ți se pară un calvar.

Ca să nu intru în depresie am refulat în înghețată (eu care toata sarcina am mâncat cu greu dulciuri fiindcă îmi făceau foarte rău) şi tot felul de dulciuri din comerț, pe care nu mai pusesem gura de mai bine de un an. Mi-am luat o centură ca să îmi țină burta şi să nu se mai bălăngăne toate cele prin mine şi, surprinzător, durerile au fost mult mai suportabile, ba chiar am şi exagerat cu efortul pentru că mi se părea extraordinar cât de uşor a devenit totul. Am început tratamentul cu antibiotic pentru mastită şi după prima zi, deja îmi trecuseră durerile.

Prima săptămână a trecut. Mi s-a părut atât de lungă...

Luni, pe 21 septembrie, am fost cu pişcoata la control la o săptămână de la externare. A crescut cu 2,5 cm şi a luat vreo 300 g, recuperând foarte bine pierderea fiziologică de greutate.

A doua săptămână a fost mai calmă. Am renunțat la centură pentru că durerile se estompaseră foarte mult, am ieşit mult, m-am plimbat, am început să îmi intru în ritm cât de cât.

Vineri, mi-am luat inima-n dinți şi am ieşit singură cu amândoi. A luat tramvaiul şi am mers la piață după flori, că aveam o jardinieră care trebuia populată cu ceva verde şi îmi stătea în cap. Când mă bucuram mai tare că vai ce minunat şi bine ne este şi că iote, mă descurc şi parcă nu este aşa greu, băiatul cel mare o ia la fugă de lângă mine şi eu după el, cu fata în wrap, să-l prind să nu iasă în stradă. Nu ştiu exact cum, dar, reuşesc să mă împiedic şi să cad...prin nu ştiu ce miracol am căzut astfel încât copila să nu pățească ceva. Şocul a fost maxim. Băiatul meu s-a speriat foarte tare, ambii copii plângeau, s-au strâns oameni în jurul meu, m-au ajutat să mă ridic. Mi-am revenit cât de cât şi am luat-o spre casă. Nici acum nu am trecut peste şoc. Am purtat ambii copii, dar niciodată nu mi s-a întâmplat să cad. Am încercat să trec peste acest eveniment, dar julitura din palmă şi cea din cot îmi reamintesc constant de eveniment. Başca o durere în genunghi şi o întindere de muşchi la antebrațe.

E clar că în loc să o iau încet, cu paşi mici, eu am luat-o la fugă, cu paşi de uriaş, tânjind după vremurile când făceam o mie de lucruri într-o zi. M-am grăbit să fac cât mai multe, cât mai repede, de parcă m-ar premia cineva. Probabil că m-am grăbit şi pentru că omul s-a întors la muncă mai repede decât stabilisem inițial şi am pus presiune pe mine să fac lucruri pentru care nu eram pregătită fizic, în special.

Într-adevăr, nu am stare, vreau să fac zece mii de chestii, însă sper că de data asta să-mi învățat lecția şi să o iau încet. Timpul are răbdare cu mine, din păcate eu nu mai am răbdare cu mine...

Am (re)născut pentru a doua oară

Nu mai stă nimeni în mine. Sunt doar eu, singură, renăscută pentru a doua oară, mai plină decât am fost vreodată de viață şi iubire.

Copleşitoare stările prin care am trecut în ultimele 48 de ore, nici acum nu le-am conştientizat pe toate. Bucurie, frică, griji, nerăbdare, linişte interioară dar şi zbucium interior, împlinire, fericire fără margini, dor, mult dor, lacrimi, durere, neputință. Un mix generos. Mi-e foarte dor de puiul meu cel mare, de care până acum nu am stat nicio noapte despărțită. Un dor nemărginit. În acelaşi timp țin în brațe o mogâldeață mică, de 3 kg, pufoasă şi dulce, de care nu m-aş mai dezlipi. E şi normal, doar a stat în mine 9 luni. Acum că e în afara mea, vreau sa o țin lipită de mine non-stop. Pe amândoi vreau să îi țin în brațe şi să nu le mai dau drumul niciodată.

Am multe gânduri despre cum va fi când vom ajunge acasă şi voi fi toți patru. Cum va reacționa el, fratele mai mare, la vederea surioarei sale mici. O va pupa, o va iubi, o va ignora? Dar pe mine? Pe mine care am lipsit de lângă el, mă va mai primi înapoi?

Înainte să nasc mă frământa gândul că va fi greu să iubesc 2 copii, mai ales ca până acum în sufletul meu a fost doar unul, oare pe al doilea nu o să-l iubesc mai puțin. Nici vorbă, de cum am ținut minunea în brațe, mi-am dat seama că iubirea pentru copii este nemărginită. Nu există te iubesc prea mult, mai mult, mai puțin. Te iubesc. Punct. Te iubesc infinit. Vă iubesc infinit. 

Mi se pare absolut fascinant tot ce mi se întâmplă, de la felul în care se recuperează corpul până la cum se conectează mama cu noul născut într-o manieră simplă, subtilă şi naturală, asta dacă e lăsat totul să vină natural. La primul copil eram debusolată, nu ştiam ce am de făcut, nu mi-am ascultat instinctele. A fost mai greu totul. Acum, am ştiut tot ce trebuia să ştiu: că trebuie să fiu acolo, că nu trebuie să las pe nimeni să intervină în diada noastră sacră şi să am încredere în mine şi instinctele mele.

De bine, despre oameni minunați

Ce face o gravidă cu o săptămână înainte să nască? Primeşte donații, sortează, împachetează, trimite colete prin toată țara mămicilor sigure cu diverse nevoi, organizează seminarii, se agită, într-un cuvànt nu are stare de niciun fel. Da, despre mine e vorba:D

Nu am mai scris de mult despre regatul meu cu oameni minunați şi mămici singure. A crescut între timp cum nici nu aş fi visat, crezut, sperat. În noiembrie se face un an de la înființare. Un an în care am încercat să ajutăm şi să redăm speranța unor oameni care nu mai credeau că există speranță. 

40 de mame singure şi vreo 50 de copii sunt ajutați de 250 de oameni cu suflet mare. Într-adevăr, nevoile lor sunt diferite: unele au nevoie doar de sprijin emoțional sau juridic, altele doar de nişte persoane care să fi trecut prin aceaşi situație ca să poată împărtăşi experiențele prin care trec. Din păcate, sunt şi cazuri unde este nevoie de mai mult: de bani, de haine, de încălțări, jucării, mâncare, medicamente, loc de muncă, casă nouă etc. Am reuşit să ajutăm mai mult decât aş fi visat, cu de toate. Am ridicat oameni de jos, probabil, în cele mai grele momente ale lor. Şi ei au înflorit apoi, şi-au luat armele şi au plecat din nou la drum.

Nici nu pot exprima în cuvinte cât de mult mă bucur pentru câteva dintre mamele care au reuşit să aibă viața la care nici nu visau. Se-ntreabă mereu ce au făcut de merită toate astea, de merită fericire. Obişnuite fiind cu tristețea, supărările, grijile, lipsurile, li se pare foarte ciudat să aibe parte acum de dragoste, să descopere că îşi pot reface viața sentimentală, că există şi bărbați care să le iubească (cu tot cu copii), că au un loc de muncă din care îşi pot permite să se bucure de luxul de a cumpăra ceva ce îți place, nu doar strictul necesar.

Să vă spun cât de împlinită mă simt ajutându-le? Simt că pentru asta am venit pe lume, să ajut oameni. Îmi doresc să duc proiectul ăsta mult mai departe, să pot ajuta şi mai multe mame să aibă parte de o viață mai bună, senină şi implinită. Până atunci voi continua, alături de toți spiriduşi mei, să facem minuni!

4 mici bucurii ale unei femei gravide

Mai mult ca sigur, fiecare dintre noi are nişte mici bucurii care îi fac viața mai frumoasă. Dar mici, cum ar fi, un pahar de apă băut pe nerăsuflate, o cafea băută în tihnă, un duş răcoros, fericiri d-astea mici care ne dau energie, care ne renasc.

Fiindcă şi "gravidele e oameni" au şi ele nişte mici bucurii care le fac viața mai uşoară, dar vă spun că dacă nu ați fost pe acolo (chiar şi fără să  fiți însărcinate) nu aveți cum să le înțelegeți fericirea regasită în aceste "nimicuri".

1. Mersul la budă pentru no. 2. Se ştie că în sarcină constipația e ceva normal. Nimic nu se poate compara cu un drum la budă încununat de succes. Viața e din nou roz, respiri mai bine, te simți mai uşoară, ba chiar devii simpatică pentru cei din jur, râzi.

2. Performanța de a merge 10 m fără oprire, gâfâieli, junghiuri in coaste. În cazul meu, performanța de a te deplasa. Punct. Dupa 34 de săptămâni am realizat cât de greu le este bătrânilor să se deplaseze. Te lasă articulațiile dn şold, te dor oasele, spatele...şi te uiți cu jind cum zburdă cei din jurul tău ca nişte căprioare, iar tu, tu te mişti ca un melc...

3. Somnul neîntrerupt, confortabil, devine utopie. UTOPIE. Dar şi când ai parte de el eşti fericită trei zile.

4. O oră în care nu te duci la budă pentru pipi. De obicei când te apuci de un lucru, apoi te apuci şi te uită Dumnezeu acolo până îl termini. O gravidă începe orice activitate printr-un drum la baie, poate chiar mai multe ca să fie sigură că are parte de o juma de oră fără drum la baie. Dacă are noroc poate rezista o oră fără să se oprească din ceea ce face. Ceea ce este o performanță.

Sigur mai sunt şi altele, dar astea patru sunt bucuriile mele neprețuite!

37 de săptămâni

Aproape 37 de săptămâni. Tocmai am ajuns acasă de la recoltat de analize şi consultul medical aferent. După ce mi-au luat tot sângele posibil şi toţi banii de pe card :)))) (am semnat contractul şi plătit avansul la maternitate), m-am dus plină de entuziasm pentru consultul ginecologic. Surprizăă! Fata mea se pregăteşte intensiv să vină, colul este moale (sau copt cum l-a descris doctorul şi eu în mintea mea mă amuzam teribil gândidu-mă la fructe coapte), deci oricând se pot rupe membranele sau să pierd lichidul amniotic. 

Ah...da, hm, uh /&(%")[!#%"#[=! Aşa mă simţeam când am ieşit din cabinet. Bulversată până peste măsură. Panică, panică! L-am sunat pe om, nu a răspuns din prima. I-am povestit. S-a panicat şi el. Suntem doi panicaţi. Mi-a luat o oră să ajung acasă, nici să merg nu mai puteam. Tot mergând am constatat că mult nu mai este pentru ca simt că a coborât şi mai mult în pelvis şi mă apăsă pe una din articulaţii şi e o senzaţie nu tocmai plăcută. 

Deci, da, sunt complet panicată şi bucuroasă în acelaşi timp şi sincer stau de 15 minute în faţa calculatorului şi nu pot să scriu nimic. Atât de multe emoţii trec prin mine.. Mă gândesc că încă nu i-am cumpărat nicio hăinuță a ei, le am pe cele de la junior, dar vreau ceva nou şi pentru ea. Omul s-a mobilizat să aducă căruțul, scoica, cădița de baie, masa de înfăşat şi ce mai era de adus din boxă. 

Hm...cred că e normal să fiu aşa bulversată, dar e surprinzător cât de nepregătită mă simt...psihic, mă refer. Amu', între noi fie vorba, şi la băiat tot la fel de nepregătită m-am simțit şi până la urmă am găsit noi calea noastră, după ce am bâjbâit bine pe diverse "drumuri".

Inimile mele

Through the blur, I wondered if I was alone or if other parents felt the same way I did - that everything involving our children was so painful in some way. The emotions, whether they were joy, sorrow, love or pride, were so deep and sharp that in the end they left you raw, exposed and yes, in pain. The human heart was not designed to beat outside the human body and yet, each child represented just that - a parent's heart bared, beating forever outside its chest.

Debra Ginsberg

Doi, trei, patru, adică toţi

De ceva vreme vocabularul piticului se îmbogăţeşte constant, lucru care nu poate decât să mă bucure. În acelaşi timp mă şi amuză, pentru că face câte o pasiune pentru câte un cuvânt. De vreo 2-3 săptămâni cuvântul suprem este toţi. 

Pitic, hai să ne îmbrăcăm să mergem la piaţă. Chiote, bucurie, alergat repede să îşi ia hainele să se îmbrace. Vine cu hainele în mână şi repetă: toţi, toţi. Da, iubire, eu şi cu tine, adică amândoi, mergem la piaţă. Adică toţi. Ogli? Tigrul rămâne acasă. Croco? şi croco rămâne acasă. Miau? şi miau rămâne acasă. Toţi rămân acasă. Supărare maximă. Se duce şi strânge toate animăluţele de pluş şi le ia în braţe, le pupă de le albeşte, îşi ia la revedere şi apoi putem pleca liniştiţi, toţi, adică amândoi. 

Când e şi tac-su acasă, toţi e cuvântul de bază. Hai la masă! Toţiiii! Mama, tata, toţiii! Uneori, mai ajunge şi câte un animăluţ de pluş la masă. Să nu vină vreunul la masă şi să nu fim toţi, că vine şi ne ia care de pe unde suntem şi ne aşează pe scaun şi ne îndeamnă: păpăm toţi.

Seara, înainte să stingem lumina, toate cele 5 orătănii: tigrul, ursul, croco, miau şi renul sunt puse tacticos la somn, la picioarele noastre. Nunu toţi. Adică toţi facem nani. Uneori, se-ndrăgosteşte de câte unul din ele şi îl ia în braţe şi adoarme aşa. Sau, pe lângă animalele de pluş, ţine strâns în mână vreun patent de jucărie, tractor, taxi, maşină sau jucărie nouă care i-a răpit inima. Important e să fim toţi, că altfel nu se poate dormi în casa asta. 

Şi până la urmă, are dreptate, trebuie să fim mereu toţi împreună, că să ne fie bine. Cum le ştiu ei, copiii ăştia mici, pe toate, mai bine ca noi, oamenii mari. Le ştiu pentru că le simt din inimă, pur şi sincer. Şi-n plus, le ştiu pentru că sunt mai oameni decât suntem noi...

Alfabetizarea emoţională a băieţilor

"Prima dată ne alfabetizăm emoţional învăţând să identificăm şi să numim emoţiile pe care le simţim; apoi, învăţăm să recunoaştem conţinutul emoţional din voce şi din expresiile feţei sau din limbajul trupului; în al treilea rând, învăţăm să înţelegem situaţiile sau reacţiile care produc stări emoţionale. Cu acestea ne referim la faptul că devenim conştienţi de legătura dintre pierdere şi tristeţe, dintre frustrare şi furie sau dintre ameninţările la adresa mândriei sau a stimei de sine şi teamă. În experienţa noastră cu familiile, am descoperit că majoritatea fetelor primesc de la o vârstă fragedă multe încurajări să fie conştiente de emoţiile lor - să reflecteze la sentimentele lor, să şi le exprime şi să răspundă la sentimentele altora. Mulţi băieţi nu primesc tipul acesta de încurajări şi analfabetismul lor emoţional se vede de la o vârstă mică, atunci când se poartă cu o nepăsare evidentă faţă de sentimentele celor de acasă, de la şcoală sau de la locul de joacă. Mamele sunt deseori şocate de ferocitatea mâniei de care dau dovadă băieţeii, fiii lor de patru sau cinci ani care le ţipă în faţă, le strigă porecle urâte sau chiar încearcă să le lovească. Una dintre cel mai des întâlnite nemulţumiri e că băieţii sunt agresivi şi par nepăsători. Am auzit aceste nemulţumiri şi de la profesori în vârstă care sunt uimiţi de intensitatea furiei băieţilor şi de agitaţia din clase. Mult prea des, adulţii scuză acest comportament punându-l pe seama unei imaturităţi nevinovate, de parcă maturitatea va sosi într-o zi - precum pubertatea - ca să-i transforme viaţa emoţională a băiatului. Dar nu le facem nicio favoare băieţilor ignorându-le absenţa fundamentală a conştienţei. Ignoranţa emoţională a băieţilor îi afectează în mod evident pe ceilalţi, dar îi costă foarte scump şi pe ei înşişi. 

De ce anume au nevoie băieţii ca să devină alfabetizaţi din punct de vedere emoţional? Noi credem că răspunsul este clar. Băieţii au nevoie de un vocabular emoţional care să le amplifice capacitatea de a se exprima în alte moduri decât prin furie şi agresivitate. Ei trebuie să experimenteze empatia atât acasă, cât şi la şcoală şi să fie încurajaţi să o folosească dacă au de gând să-şi dezvolte o conştiintă. Băieţii, la fel ca şi fetele, au nevoie să simtă conexiuni emoţionale. Pe parcursul întregii vieţi, dar mai ales în timpul adolescenţei, au nevoie de relaţii apropiate, încurajatoare, care să-i poată apăra de posibilitatea de a deveni victime ale emoţiilor lor tumultoase şi necunoscute. Şi cel mai important, un băiat are nevoie de un model masculin al unei vieţi emoţionale bogate. Are nevoie să înveţe alfabetul emoţiilor de la un tată sau de la alţi bărbaţi tot atât cât are nevoie să-l înveţe de la mamă sau de la alte femei, pentru că el trebuie să îşi creeze o viaţă şi un limbaj care să se potrivească unei identităţi masculine. Un băiat, trebuie să vadă şi să creadă că emoţiile fac parte în mod natural din viaţa unui bărbat."

Dan Kindlon si Michael Thompson, Crescându-l pe Cain, pp. 25-27.

Despre restul universului, fără chef

Da, aşa e, în ultima vreme am scris doar despre sarcină. Poate cineva se-ntreabă dacă mai există ceva în lumea asta mare care să-mi atragă atenţia, astfel încât să nu scriu doar despre sarcină? Bineînţeles că se întâmplă, dar nu am nicio tragere de inimă să scriu despre altceva în afară de sarcină, pitic şi stările mele de gravidă hormonală. Şi culmea e, că nu am scris nici măcar un sfert din câte aş vrea. Nu că nu aş vrea să scriu, doar că nu am timp. Şi când am timp, nu am inspiraţie sau chef.

Aş fi vrut să am timp să fac cursul de digital marketing care a început săptămâna trecută pe Coursera. L-am aşteptat luni de zile şi acum nu am chef de el. Mda, welcome to the my word. Mno, asta este. Poate o să-mi vină nişte chef şi o să găsesc şi nişte timp. De fapt, sigur îmi găsesc timp, dacă îmi vine cheful:)))) As simple as that. 

Aş fi vrut să termin şi cele 2 cărţi de parenting care mă aşteaptă nerăbdătoare rătăcite prin casă. Una pe birou, doar-doar dacă o văd zilnic mă apuc şi-o termin. Cum spuneam, 0 chef. 

Aş fi vrut să fac multe alte lucruri de pe lista-mea-care-nu-se-mai-termină. Dar am ales să nu mai fac nimic. Doar să stau. Ba mint. Tricotez. Oricând de amuzant ar părea, tricotatul este una dintre activităţile care relaxează neuronii şi are efecte benefice asupra proceselor din creier. Starea în care intră creierul în timp ce tricotezi este asemănătoare cu cea oferită de meditaţie. Pretty cool, no?

Hm...dacă am timp să caut articole pe ReadCube o să termin şi articolele despre depresia prenatală, insomnii şi cel despre traumă. Sunt nişte subiecte foarte prezente în ultima perioadă în sfera mea de interes. Insomniile mai ales, sunt la ordinea zilei sau mai bine zis a nopţilor.

No, până o să-mi vină cheful şi de altceva, mai suportaţi-mă încă puţin. Zău că se merită, nu vă mint:P

O să fie foarte greu!!!

Disclaimer: post de defulare :D

Nu sunt nici prima şi nici singura femeie care va creşte doi copii, cu mai mult sau mai puțin ajutor din partea familiei. Cu toate astea, există în jurul meu destul de multe persoane care simt nevoia să mă compătimească, să-mi plângă de milă şi să se întrebe îngrijorate oare cum m-oi descurca. Apreciez grija, mai ales că una din aceste persoane e chiar mama mea, dar deja devine enervant. Nu e ca şi cum sunt o inconştientă şi nu ştiu ce mă aşteaptă (de fapt, nu ştiu ce mă aşteaptă, însă de data asta plec la drum fără nicio aşteptare, voi lua lucrurile cum vor fi şi vor veni peste noi) şi vai! ce-o fi fost în capul meu de m-am multiplicat din nou, nu puteam să rămân cu un singur copil?!

Scenarii care mai de care mai sumbre. Îți spun eu, din ce am văzut la prietenii mei cu 2 copii, că până nu face ăla mic măcar 4 ani, o să fie foarte greeeu. Ai băgat la cap? FOARTE GREU! Să subliniez, să bolduiesc şi să mai pun şi trei semne de exclamație.

Auzi, dar nu-l dai pe cel mare la grădiniță, ca să mai ai şi tu timp să respiri, cu amândoi copiii pe cap, o să fie foarte greu! Again, FOARTE GREU!

Dar v-ați gândit să vă luați o bonă? Ca nah, tu singură toată ziua, cu doi copii, tre' să găteşti, speli, faci curat, nu văd cum te-ai descurca, mie mi se pare foarte greu!

Da, m-am gândit la toate lucrurile pe care mi le-aţi sugerat (şi la încă multe altele):

1. Să dai un copil de 2 ani şi jumătate la grădiniţă fix când vine soră-sa pe lume nu e cel mai inspirat lucru pentru că o să creadă că este dat la o parte şi locul lui este luat de altcineva. Ar fi trebuit să-l dau de la 2 ani ca să fie o schimbare independentă de momentul naşterii, dar la 2 ani nu am considerat că este pregătit să intre în colectivitate. În plus, colectivitatea înseamnă viroze, răceli şi multe alte boli pe care cel mare are 90% şanse să le aducă acasă şi să ne îmbolnăvească pe toţi. Şi nu, nu-mi doresc 2 copii bolnavi, unul de nicio 2-3 luni şi altul de 2 ani jumătate, între care să alerg noaptea. 

2. Bona nu este o opţiune pentru noi, familia noastră. Avem un bunic dornic să ne ajute în momentele mai dificile, ne putem baza pe el. Să aduc un om străin în casă nu mă-ncântă deloc, ba din contră, mă enervează teribil. Nu am nici nervi şi nici răbdare să caut până găsesc un om după placul inimii mele, care să mă asculte şi să fie pe aceeaşi lungime de undă.

Evident că fiecare răspuns de al meu primeşte alte 10 întrebări: dar când o să-l dai la grădiniţă, când face 3 ani? să nu-l privezi de grădiniţă, că e păcat, trebuie să meargă... dar măcar o femeie să vă ajute cu curăţenia sau să gătească? cineva să calce? etc etc etc.

No, oameni dragi, aşa o fi, FOARTE GREU! Voi care ați crescut un singur copil, pesemne că ştiți mai bine cum e să creşti 2 copii, mai bine chiar ca mine care timp de aproape nouă luni l-am crescut pe unul înlăuntrul meu şi pe celălalt aproape de mine şi m-am gândit destul de intens la ce mă aşteaptă. Ce nu ştiți voi, este că oamenii sunt diferiţi (din fericire), ca poate eu am să fac lucrurile altfel decât voi, că am o altă viziune, perspectivă, experiență. Nu mă sperie ceea ce mă aşteaptă, din simplu motiv că nu mi se pare o corvoadă să creşti copii. Din contră, eu o văd ca pe o binecuvântare, un dar, o minune. Da, va fi greu, că voi dormi pe apucate şi voi fi obosită, uneori mai iraşcibilă, alte ori mai lipsită de chef, însă mi-am asumat toate acestea de la început. În plus, nu sunt singură. Omul e şi el parte din ecuaţie şi va fi acolo cot la cot cu mine. Vom face totul împreună ca şi până acum. Va face curat, vom găti cu schimbul, vom delega ce putem delega bunicilor şi prietenilor (o cumpărătură, două), ne vom împărți între copii, dar sigur nu vom muri. Mai mult ca sigur vor fi momente tensionate când îmi va veni să arunc cu orice găsesc la îndemână după el sau invers :))), dar vom trece peste ele aşa cum am trecut şi până acum, discutând şi comunicând. Va fi mai greu să fim la fel de activi sociali, dar nu imposibil. 

Da, mă mai panichez uneori la gândul că nu ne vom descurca, că o să ne ucidem unii pe alţii şi că o să ne vină să fugim de acasă, dar mă liniştesc pentru că cel mai rău lucru pe care pot să-l fac acum este să îmi fac scenarii şi planuri despre cum va fi ceva ce nu am habar cum va fi. Iar faptul că toată lumea în jurul meu încearcă să-mi prezinte doar scenarii sumbre nu mă ajută deloc, ba mai mult mă scoate din sărite atât de tare încât încep să fiu recalcitrantă şi să răspund în doi peri.  Optimismul şi încrederea mea sunt privite cu maxim scepticism, de parcă nu aş avea voie să sper la un scenariu optimist. E clar o imprudenţa majoră faptul că sper să ne fie bine şi sunt sigură că într-un fel sau altul ne vom descurca. Tind să cred că oamenii din jur îşi doresc mai mult să ne fie greu, decât să ne fie uşor, că să se adeverească ceea ce au proroocit, adicătele că va fi foarte greu. Probabil vom muri, vom divorţa, ne vom omorî cu sadismul unul pe celălalt, vom apărea la ştirile de la ora 5. 

Încă mai am speranţa că o să prind ziua în care fiecare o să-şi vadă de oala lui de mâncare şi o să înceteze să mai amestece şi pe la alţii prin cratiţe. Ziua în care o să înţelegem că e ok să fim diferiţi şi că fiecare e liber să facă aşa cum consideră că e mai bine. Până atunci, o să ne învârtim în cerc şi, din păcate, o să auzim din ce în ce mai des vorba asta din bătrâni: câinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia. Că fix aşa stă treaba...

Iubirea necondiţionaţă. Copii vs. Părinţi

"Pentru că ceea ce am constatat, nu numai de la fiul meu, ci de la toţi copiii cu care interacţionez, este că ei ne iubesc pe noi aşa cum suntem: graşi, slabi, perfecţi, mai puţin perfecţi. Copiii îşi iubesc părinţii şi când sunt alcoolici şi când sunt pedepsiţi fizic de către aceştia. Trec foarte mulţi ani până când copiii încep să ne judece. Aceasta este o lecţie foarte importantă, pentru că noi încercăm să-i schimbăm pe ei şi nu-i acceptăm aşa cum sunt, dar ei ne iubesc aşa cum suntem."

(Urania D. Cremene, în interviul publicat în cartea Puterea parintilor - Succesul copilului tau depinde de tine, de Adriana Mitu)

34 de săptămâni

De curând am fost la ecografia de trimestrul trei. Am avut ceva emoții amândoi. Am respirat uşurați când am auzit că totul este perfect. M-am uitat cu atâta atenție la ecran, la toate măsurătorile, la inimă, la abdomen, la cap, la membre. Inima care bate ca un fluture, crosa aortică perfectă, diafragm integru, rinichi perfecți, reflex de supt prezent, plămânii pe poziții, degete minunate, gură de divă, cu buze cărnoase:P Totul perfect!

Recunosc că-s paranoică, pentru că am lucrat câțiva ani într-un departament de ecografie şi am văzut multe cazuri triste. Când nu ştii multitudinea de defecte, probleme şi anomalii care pot fi depistate ecografic, cred că stai ceva mai liniştit. Eu am încercat să îmi mențin optimismul la cote maxime. Am reuşit cu brio până acum, dar mintea mea mai fuge uneori aiurea...pentru că sunt multe sindroame şi malformații care nu se pot depista ecografic.

Nu mă simt în stare să mai ies singură cu juniorul, fiindcă obosesc foarte repede, gâfâi după 2 m ca şi când aş fi alergat 15 km, am nevoie tot timpul la baie, transpir de parcă aş fi într-un cuptor la 200 grade (de fapt, chiar sunt). Am de ceva timp şi contracții nedureroase, în special când merg sau mă agit mai mult decât e cazul. Dorm destul de prost noaptea, în sensul că pic la datorie între 9-10, înainte, în timp ce sau după ce îl culc pe piticul de 26 de luni, şi mă trezesc ca o cucuvea la 3-4-5 dimineața şi nu mai adorm. Sau şi mai rău, săptămâna trecută, adormeam la 9.30 şi în maxim 2-3 ore eram trează şi nu mai adormeam decât în spre ora 5-6 dimineața. Nici nu are rost sa descriu cum mă simțeam în timpul zilei şi cum nu eram în stare să dorm după amiază. O gravidă zombi e o adevăarată desfătare la casa omului:P

No, mult a fost, puțin a rămas până la momentul întâlnirii. Încerc să iau fiecare zi aşa cum este, fără planuri majore, fără să mă frustrez prea tare pentru mobilitatea mea redusă din această perioadă sau creierul meu de gravidă care refuză să mai gândească.  Mă bucur cât mai pot de timpul meu doar cu el, minunea mea de 26 de luni care pe zi ce trece mă surprinde cu câte ceva nou şi îmi aduce aminte constant de ce e frumoasă viața. Provocatoare, grea pe alocuri, dar frumoasă, foarte frumoasă. 

Războiul mamelor

Acum ceva timp am citit acest articol. Mi s-a părut fenomenal că fix cu o seară sau două înainte luasem parte la nişte discuţii despre creşterea copilului şi ajunsesem eu la concluzia că mamele sunt o specie aparte de oameni, gata să sară la beregata oricui nu le validează modelul de parenting. Îi dai mâncarea bucăţele la vârsta asta???? Vezi că o se-nnece copilul! Cum, nu i-ai introdus toate alimentele până acum? Copilul meu mănâncă de toate, i-am dat şi cârnaţi că a poftit şi aşa i-au plăcut. Auzi, da' nu ţi-e frică că dacă-l ţii atâta în marsupiu nu o să mai vrea decât acolo? Da' de ce-l culci aşa devreme? Cum adică, la vârsta asta încă mai alăptezi? Nu ai născut natural? Şi lista e foarte lungă, mai ales dacă le adaug şi pe cele de le-am auzit acum la a doua sarcină, mai ales referitoare la faptul că încă alăptez (nu s-a stricat laptele, mai ai lapte, ce o să te faci cu doi sugaci, o să-i alăptezi pe amândoi?).

În momentul în care încerci să explici politicos şi rezonabil alegerea ta (cu toate că nu eşti dator nimănui să dai explicaţii) apare valul de explicaţii de ce în cazul lor nu s-a putut (iarăşi, nu înţeleg de ce trebuie să ne justificăm).

Nu mi-ar fi trecut prin cap niciodată că voi fi trasă la răspundere şi asaltată de atâta lume, îndeosebi lume pe care nu o cunosc, despre un lucruri atât de personale.

Ieri căutam ceva şi am tot mers din blog în blog până am ajuns la articolul astă. Am ajuns la comentarii şi am rămas fără cuvinte. Mamele sunt mereu cu piatra-n mână gata să o arunce în prima mama care face lucrurile diferit, în prima care consideră alte lucruri ca fiind utile, în prima care nu-i validează experiența și face altfel decât a făcut ea. E aşa obositor războiul astă inutil. Până la urmă tot ce are nevoie un copil sunt părinţii lui. Sau mai corect spus atenţia părinţilor, timpul petrecut exclusiv cu copilul, fie şi 15-20 minute în care toată atenţia e acordată lui, copilului (nu intră aici statul la televizor şi aruncatul din când în când cu jucării înspre copil ca să stea liniştit, faptul că părinţi se află în aceeaşi cameră cu copilul nu-nseamnă că e timp petrecut cu copilul).

Ar trebui să nu ne mai comparăm, să nu mai exagerăm, să nu mai încercăm să dovedim celorlalte mame (de fapt, altor părinți, că și tați sunt în război) ce mame bune suntem noi şi ce mame proaste sunt ele. E o risipă inutilă de energie, un stres de care nicio mamă nu are nevoie. A tot circulat pe net la un moment dat un clip fain despre asta, îl pun mai jos că surprinde foarte bine toată esenţa spusă mai sus.

Despre cum să fii un model pentru copilul tău

„Copiii nu sunt singurii care cresc. Și părinții cresc. Tot așa cum noi ne privim copiii să vedem ce fac cu viețile lor, și ei ne privesc pe noi, să vadă ce facem noi cu ale noastre. Nu le pot spune copiilor mei să ajungă până la stele. Tot ce pot face este ca eu să mă-ntind spre ele.” (Joyce Maynard)

Sursă foto: Pinterest

Să privim mai mult înlăuntrul nostru

Duminică, după o perioadă foarte lungă, am fost la biserică. La biserica noastră „din cartier” Sacre Couer, din curtea spitalului Parhon. Cu toate că eu nu am trecut la ritul catolic, merg cu mare drag la slujbe, au ceva aparte și liniștitor, total diferit de cele de la ortodoxi. Fiindcă cel mic nu a vrut sub niciun chip să intre în biserică, am stat pe holul de la intrare, un fel de pronaos, dar închis cu ușii, în care există un difuzor și poți auzi toată slujba. Mi-a sărit în ochi pe panoul de anunțuri lista de citate din fiecare lună. Atât de mult mi-au plăcut unele dintre ele, încât le-am făcut poze și le-am transcris, pentru că sunt foarte inspiraționale. Simple, pure și adevărate. Le-am bolduit pe cele care mi-au plăcut cel mai mult și cu care rezonez în momentul ăsta, datorită tumultului de lucruri care se întâmplă-n viața mea.

1. Cunosc lume care, vai! Își pune toată voința și chiar toată bunăvoința pentru a nu voi nimic.
2. Mulți dintre cei lipsiți de voință cred că o pot înlocui cu încăpățânarea.
3. Dacă nu reușești să devii cel care ai vrea să fii, încearcă cel puțin să devii așa cum semenii tăi ar vrea să fii.
4. Fericirea e ceva ce omul caută pentru sine și nu găsește decât în celălalt.
5. Nu ajunge doar să dorim dobândirea unei virtuți pentru a o și avea, dar nici nu o dobândim dacă nu o dorim cu statornicie.
6. Cu cât o pasiune se dezlănțuie mai mult, cu atât mai mult ea înlănțuie.
7. Sufăr și sufăr că sufăr,  socotind ca n-am fost făcut pentru a suferi.
8. Puțini sunt cei ce știu să sufere. A ști să suferi este o artă care, ca orice artă adevărată, nu cunoaște rețete.
9. Nu scăpa din vedere că ești pus la încercare să faci binele când îți stă în putință, și să nu faci răul atunci când ești tentat să-l faci.
10. Vai ție, tânguire, care nu poți sau nu vrei să te transformi în rugăciune!
11. A face pe altul să sufere este poate cea mai insuportabilă suferință.
12. Fii fericit când nu ai altă mângăiere decât aceea de a-i putea consola pe ceilalți.
13. A ști să suferi înseamnă a putea iubi totul.
14. Bucură-te că ești al lui Dumnezeu, chiar și pentru a fi pedepsit.
15. Dumnezeu ne iubește într-atât încât, și atunci când ne refuză ceva, acel refuză înseamnă mai mult decât un dar. E de datoria noastră să înțelegem cum anume.
16. A-l iubi pe Dumnezeu înseamnă a găsi putința de a fi fericit până și în cele mai cumplite nenorociri.
17. Singurătatea ar fi mai suportabilă dacă n-am fi atât de jalnic însoțiți de noi înșine.
18. Înălțimile nu sunt atât de cutreierate ca piețele publice. Cu cât urci mai sus, cu atât ai mai puțini tovarăși de drum.
19. Cine iubește nu este niciodată singur.
20. Cine nu știe să iubească va fi mereu singur, suferind de propria-i singurătate.
21. Un om, dacă este un om adevărat, vorbind despre viața sufletului, n-ar trebui să aibă niciodată îndrăzneala de a spune: e peste puterile mele.
22. Într-o alegere, cel mai delicat, mai dureros și mai plin de risc nu este faptul de a alege, ci de a exclude.
23. Viața este o colecție de alegeri.
24. Cel ce vrea să servească rămâne liber, cel ce nu vrea să depindă decât de sine însuși este sclav.
25. Poate fi ceva mai groaznic decât să nu vrei ce vrea Dumnezeu?
26. Supunerea față de legile divine, chiar dacă ne face să suferim, este necesară.
27. Independența roților e cel mai sigur mijloc de a a nu înainta.
28. Poate numai ascultând învățăm cel mai bine și cel mai repede să vrem.
29. Un drum de urmat...este un ajutor oferit.
30. Cel ce comandă știe cât de mult depinde de ascultarea celui căruia îi comandă.
31. Ascultarea este mai greu de realizat față de cele permise decât față de cele impuse. 

Acum 9 ani...

...la prima oră a dimineții eram în maxi-taxi, în drum spre București, plecată de acasă sub un pretext credibil pentru a mea mamă care, dacă ar fi știut motivul real al excursiei mele, nu mi-ar fi dat bani să-mi deplasez posteriorul până la capitală. Ce-i drept nu am mințit-o, chiar am fost unde i-am zis că mă duc (mă sunaseră o agenție de recrutare pentru un contract de hostess într-un hypermarket și trebuia să mă duc să-mi facă poze, să completez niște formulare etc.), dar pentru mine adevăratul scop era altul, mai precis scopul era să-l văd pe EL, omul care era prezent constant în gândurile mele de câteva zile și nu mai vroia să plece de acolo. 

De fapt, povestea începe de pe 28 iulie, când am plecat la munte cu niște prieteni (care ulterior ne-au fost și nașii la nuntă). Acolo l-am întâlnit pe el. Prima impresie nu m-a dat pe spate, ba din contră, aș putea spune că amândoi păream destul de indiferenți. Ne-am tachinat, făceam mișto unul de altul, până când am descoperit că minunata cameră în care trebuia să dormim noi, nu avea 3 paturi separate așa cum am înțeles când am făcut rezervarea (eu cu mâna mea am sunat și m-am asigurat că vor fi paturi separate), ci avea un pat matrimonial și încă un pat de o persoană, care bonus nu avea lenejerie și nici pernă (bine, puteam să cerem gazdei, nu asta era problema). No, ne-am uitat unul la altul, ne-am scărpinat în cap și el ca un gentleman s-a oferit să doarmă pe patul de o singură persoană. Nu a mai fost cazul, pentru că nu am dormit deloc noaptea aceea, ci am stat de vorbă. Și am vorbit până dimineața devreme, când am plecat la plimbare prin Predeal. Efectiv nu ne mai săturam să vorbim, să povestim... Părea ireal să existe atâta chimie între noi, în condițiile în care cu 24 de ore înainte nu părea să existe ceva care să ne lege. A doua noapte la fel, am vorbit și am făcut planuri, trasam în linii mari o relație pe care, în adâncul inimilor noastre, ne-o doream amândoi de mult timp. Efectiv nu ne mai săturam unul de altul și deja ne gândeam cu frică la momentul în care o vom lua spre casa. Duminică ne-am întors acasa, m-a sunat când a ajuns în București și apoi, s-a făcut liniște. Niciunul dintre noi nu a mai dat niciun semn. A trecut foarte greu ziua de luni.

Marți, 1 august, la ora 9.30 îl sunam să-l scot la o cafea. Nu se aștepta. Era luat din oală, avea alte planuri, și le-a schimbat imediat și la 10.30 ne întâlneam la o cafenea pe căderea Bastiliei, lângă Ase. De aici lucrurile au evoluat foarte rapid. Aproape 2 ani de relație la distanță, apoi încă un an și ceva de relație în București, dar fără să stăm împreună pentru că nu ne permiteam, nu că nu ne-am fi dorit. În 2009, ne mutăm împreună prin aprilie, în august mă cere de soață, în 2010 ne căsătorim, ne mutăm din nou, dar de data asta la casa noastră. În 2011 suntem nași de cununie, în 2012 plecăm în final în luna de miere, aproape o lună prin Europa, în principal prin Franța. Plecăm 2 și ne-ntoarcem 3. În 2013 apare juniorul, în 2014 ne gândim să-i mai facem un frățior/surioară și iacă că în 2015, cu o zi înainte de ziua mea de naștere, care este la începutul lunii ianuarie, aflăm că-s gravidă. Pe bune că nu îmi dau seama când s-au întâmplat toate. Mi se pare că doar am închis ochii pentru câteva secunde.

Iată-ne acum, după 9 ani, la aceași cafenea de pe căderea Bastiliei, sărbătorind fericirea. Nu îmi aduc aminte să fi fost vreodată mai fericită și împlinită că acum. Simt că sunt acolo unde ar trebui să fiu. Am simțit de la început, din prima noapte când am stat de vorbă, că viața noastra din momentul ală va fi „împreună”, am simțit cu atâta certitudine și siguranță, că e greu să descriu în cuvinte. La fel simt și acum, că vom îmbătrâni împreună, că vom fi alături unul de celălalt și ne vom susține, că ne vom iubii din ce în ce mai mult și viața noastra va deveni din ce în ce mai frumoasă, cu atâtea zâmbete și râsete de copii. 

Parentaj sensibil şi inteligent

De foarte mult timp citesc cartea lui Siegel și Hartzell, Parentaj sensibil şi inteligent. O citesc pe îndelete pentru că e despre tot ceea ce mă interesează pe mine să aflu în momentul ăsta. Mai mult, a venit la timpul potrivit, atunci când mă frământau foarte multe lucruri despre propria copilărie și mi-a oferit răspunsuri la întrebări pe care de mult încercam să le aflu. Totul în cartea asta mi se pare că are sens. Atât de tare m-am îndrăgostit de ea că am zis să transcriu capitolul care m-a marcat cel mai mult până acum, în speranța ca cineva îl va găsi la fel de util și revelator cum l-am găsit eu. 

Capitolul IV: Cum comunicăm. Stabilirea conexiunilor

Introducere

A învăţa să comunici şi să asculţi într-o manieră empatică este o parte esenţială a parentajului. Comunicarea plină de grijă încurajează dezvoltarea unui ataşament sănătos care este foarte important în construirea unei relaţii părinte-copil bazate pe încredere. Studiile efectuate în mai multe culturi umane sugerează că un element comun în relaţiile sănătoase de ataşament este capacitatea părintelui şi a copilului de a avea un schimb reciproc de semnale. Asta se numeşte comunicare conjugată şi înseamnă că semnalele trimise de copil sunt direct percepute, înţelese şi primesc un răspuns din partea părintelui, într-un dans al comunicării care presupune o colaborare reciprocă. Părinţii se simt bine şi copiii lor se simt de asemenea bine, în clipa când interacţiunile sunt respectuoase şi cordiale față de fiecare individ. Această comunicare conjugată permite apariţia unei legături vii, ceea ce poate constitui pivotul central al cultivării relaţiilor pe toată durata vieţii.

Comunicarea conjugată sau concertată ne permite să ne lărgim perspectiva mentală, prin preluarea punctului de vedere al celorlalţi şi prin observarea modului în care punctul nostru de vedere este reflectat în răspunsurile lor. Pentru a se dezvolta optim, nou-născutul are nevoie de o comunicare conjugată din primele zile de viață. Când un bebeluș zâmbește și scoate niște sunete dulci și nearticulate, un răspuns adecvat din partea părintelui este de a zâmbi la rându-i și de a imita unele sunete, făcând apoi o pauză și așteptând ca bebelușul  să răspundă. Se inițiază astfel un dialog care îi spune bebelușului: „Te văd și te ascult și-ți voi oferi o reflexie a ta care este plină de prețuire, astfel ca și tu să te poți vedea și prețui pe tine însuți/însăți.  Îmi place de tine așa cum ești.” Așadar, prin intermediul acestui dialog simplu se stabilește o conectare, un schimb reciproc de semnale care creează sentimentul conectării. Bunăstarea emoțională a copilului nostru se clădește pe baza acestui dans intim al comunicării. 

În comunicarea conjugată cel/cea care receptează mesajul ascultă cu o minte deschisă și cu toate simțurile lui/ei. Reacția ei depinde de ceea ce s-a comunicat efectiv și nu de modelul mental predeterminat și rigid reprezentând așteptările noastre în cadrul comunicării. Schimbul are loc în prezent, fără a fi interesat de evenimentele lăuntrice din trecut. Comunicarea conjugată oferă atâtea posibilități de conectare deoarece, în loc de a răspunde într-o manieră mecanică, părintele răspunde semnalelor efectiv transmise de copil. În comunicarea conjugată, părintele acordă respectul cuvenit actului ascultării. Deseori, părinții nu ascultă mesajul pe care propriul copil îl exprimă deoarece sunt preocupați de propriile lor gânduri și sentimente. Mesajul unui copil nu este întotdeauna evident din primul moment, iar un părinte poate fi nevoit să îl „decodeze” pentru a-l înțelege. Este important să vă amintiți că, chiar dacă nu înțelegeți imediat mesajele copiilor voștri, ei încearcă să atragă atenția asupra nevoilor lor așa cum se pricep mai bine în acel moment. 

Să luăm de exemplu situația unei mame care, întorcându-se acasă de la serviciu, este întâmpinată de fiul ei în vârstă de aproape 2 ani, ce aleargă entuziast să o salute de cum o vede că intră pe ușă. El dorește să refacă legătura cu ea după o zi de despărțire. Cu toate acestea, mama are un alt program; ea dorește să iasă din rolul legat de profesie, intrând în cel de mamă, așă că îl îmbrățișează grăbită și distrasă, apoi se îndreaptă spre dormitor pentru a-și schimba hainele, spunând: „Mă întorc imediat”. Această scurtă legătură, urmată de o despărțire, nu este reconfortantă pentru copil, care o urmează plângând și cerându-i să-l ia în brațe.

Mama încearcă să îndepărteze copilul, pentru a-și putea vedea de treburile ei înainte de a ase ocupa de copil. Acesta devine și mai furios, țipă cu putere, se trântește pe podea și începe să dea cu picioarele în perete, ceea ce o enervează pe mama deja obosită, care nu vrea să audă bufniturile sau să șteargă urmele picioarelor de pe perete. Ea spune sever: „N-o să mă joc cu tine dacă nu încetezi imediat!”. Auzind asta, copilul se simte încă și mai neînțeles datorită faptului că mama este furioasă pe el. Desigur, mama nu dorește să-i ofere fiului ei atenția pozitivă, deoarece, în concepția ei, acesta nu se comportă cum se cuvine, iar mama nu vrea să dea apă la moară „obrăzniciei”. Mesajul copilului despre cât de importantă este reluarea legăturii cu mama sa după o lungă zi de despărțire nu a fost recepționat și el a început să-și arate frustrarea de a nu fi înțeles. Apoi, el a continuat să caute conectarea, chiar dacă în modalități negative.

Dacă mama ar fi înțeles semnalul inițial, ar fi putut opta să se așeze pe canapea pentru câteva minute pentru a vorbi și a-ldezmierda sau a-i citi o carte înainte de a merge să-și schimbe hainele. Știind că reluarea legăturii după despărțire este foarte importantă pentru un copil mic, mama poate ajunge să aibă așteptări mai realiste, evitând apariția unor frustrări inutile, atât la ea, cât și la copilul ei. Comunicarea conjugată ar fi putut schimba interacțiunea părinte-copil, făcând ca atât părintele, cât și copilul să se simtă conectați, și ar fi putut modifica cursul evenimentelor din acea seară. Când un copil nu se simte înțeles, lucrurile mici se pot transforma în probleme mari. 

Conjugare și coerență

De ce este atât de importantă comunicarea conjugată și concertată?

Din perspectivă biologică, modalitatea în care comunicarea interpersonală modelează structurile neuronale care creează sentimentul de sine poate fi descrisă după cum urmează: când transmitem un mesaj în exterior, creierul nostru este receptiv față de răspunsurile celorlalți la acel smenal. Răspunsurile pe care le primim sunt încrustate în hărțile neuronale care formează nucleul sentimentului nostru de sine. 

În creierul nostru este creată o reprezentare neuronală a sinelui-așa-cum-este-modificat-de-altul, care devine un aspect central al sentimentului nostru de identitate. Dacă răspunsurile pe care ni le oferă ceilalți sunt conjugate, mecanismul nostru neuronal creează o percepție lăuntrică de coerență în conectarea dintre sinele nostru și cealaltă persoană. Există o relație corerentă între sinele dinaintea transmiterii semnalului ți sinele de după primirea răspunsului la semnal. 

Cum se întâmplă acest lucru?

Răspunsul este conjugat când calitatea, intensitatea și sincronizarea semnalelor celuilalt reflectă clar semnalele pe care le-am trimis. Prin interacțiuni interpersonale conjugate, creăm la nivel neuronal percepția unei înrădăcinări și prindem puteri într-o lume socială a conexiunilor. Acest tip de conexiuni creează o puternică coerență lăuntrică a sinelui. 

Când comunicarea conjugată este prezentă în interacțiunile nostre, sentimentul nostru de sine cu acea persoană este adecvat. Este o senzație de bine. Ne simțim înțeleși. Avem sentimentul că nu suntem singuri pe lume, deoarece sinele nostru este în legătură cu ceva ce depășește limitele propriei nostre pielii. Cu timpul, tiparele repetate de comunicare conjugată ne permit să dezvoltăm și un sine autobiografic coerent, care conectează trecutul, prezentul și viitorul anticipat. Atât situația prezentă aici și acum, cât și formele de conțiință autobiografică refelxivă dau formă modului în car ene percepem pe noi înșine în lume. 

Comunicarea conjugată sau concertată ne permite să ne dezvoltăm sentimentul de sine. Pe măsură ce ne simțim conectați cu proprii copii, putem deveni mai receptivi față de ei. Aceasta este esența comunicaării concertate. Răspunsurile celorlalți nu sunt simple refelxii ale propriilor noastre semnale, ci ele încorporază esența punctului de vedere al celeilalte persoane, ceea ce dă sens comunicării noastre. În acest fel, coopiii ajung să se simtă simțiți: ajungă să simtă ca și cum mintea lor există în mintea părinșilor. 

Procesul de învățare survine într-un context social. Prin această convergență, copiii dezvoltă atât cunoașterea socială, cât și înțelegerea sinelui, ceea ce nu s-ar fi putut întâmpla în izolare. Acest proces este numit co-construcție. Cunoașterea de sine este parțial un proces co-constructiv, pe măsură ce copiii învață despre ei înșiși prin comunicarea și conexiunile pe care le au cu părinții lor și cu alții.

Să examinăm ce fel de experiență poate fi împărtăși cu părintele său un bebeluș care plânge deoarece are scutecele ud. Într-o situație ideală, părintele aude copilul plângând și, într-un răstimp rezonabil, înțelege semnalul de disconfort și răspunde schimbând scutecele copilului. Copilul experimentează (1) disconfort din cauza scutecelor ude și semnalizează plângând; (2) are parte de un părinte care îl mângâie în disconfortul lui; și (3) sentimentul de sine modificat de interacțiuni cu un părinte care este coerent. Iată cum conjugarea interpersonală creează coerență lăuntrică.

O situație diferită apare dacă părintele nu percepe semnalul bebelușului sau nu poate să-l înțeleagă. Este posibil ca părintele să nu dea răspunsul adecvat. De exemplu, părintele poate încerca să distreze bebelușul, jucându-se cu el, oferindu-i mâncare sau încercând să-l legene pentru a adormi. Copilul poate experimenta (1) disconfort și plâns (2) răspunsuri neconjugate și neadecvate, ce îl fac să rămână într-o stare de disconfort și deconectare față de părinte și (3) nu are un sentiment coerent al „sinelui modificat de interacțiunea cu părintele”. Bebelușul este lăsat într-o stare de izolare. Lumea exterioară nu oferă confort, iar sentimentul de sine al bebelușului  ajunge să fie construit pe baza acestei forme de comunicare lipsită de conectare. În astfel de experiențe lipsite de consistență, copilul nu știe la ce să se aștepte și pe ce să se bazeze. Apoi, copilul își formulează în timp un „sentiment de sine modificat prin interacțiunea cu părintele” nesigur și iluzoriu. Uneori, comunicarea conjugată creează un sentiment coerent de sine; alteori ea lasă copilul într-o stare de izolare lipsită de coerență. Ca urmare, copilul simte că lumea este un loc nesigur, iar sentimentul de sine poate deveni plin de anxietate și nesiguranță.

Pentru a se dezvolîn condiții optime, un copil (și probabil fiecare dintre noi la orice vârstă) are nevoie de comunicare conjugată cu alte persoane semnificative pentru el. Un copil are nevoie în special de un părinte „suficient de bun”: niciun părinte nu poate oferi comunicare conjugată tot timpul, dar experimentarea frecventă a sentimentului de a fi conectat este vitală în construirea relațiilor. Înțelegerea semnalelor venite de la copiii noștri reprezintă deseori o provocare, iar unii copii pot fi extrem de greu de ânțeles și de reconfortat. Când apar acele rupturi și înțelegeri inevitabile, le putem remedia, astfel încât copilul să învețe că este posibilă reconectarea vindecătoare. Acumulând experiențe pozitive de conectare cu noi prin intermediul comunicării conjugate și al momentelor esențiale de vindecare interactivă, copiii noștri pot construi un sentiment coerent de sine pe măsură ce se dezvoltă.

Pentru a fi deschis la procesele complexe ale comunicării conjugate, trebuie să avem disponibilitatea de a fi o parte din ceva mult mai mare decât un sine care este definit de limitele fizice ale corpului.

O asemenea colaborare intimă poate fi dificilă când părinții nu au avut experiența conectării în propria lor copilărie. Este o veritabilă provocare să rămâi deschis față de procesele fundamentale pe care le presupun perceperea, înțelegerea și oferirea unui răspuns la semnalele transmise de copiii noștri. Experiența unei comunicări inadecvate, neconjugate poate crea la coppil disconfort emoțional și îi poate limita deschidere necesară pentru a face noi tentative de conectare. Este derutant pentru copii dacă realitatea experienței lor este negată sau răstălmăcită de către părinte sau de către un alt adult important, deoarece aceștia sunt tocmai oamenii cu care au cea mai multă nevoie să intre în legătură.

Negarea realității

În fiecare zi ratăm prilejul de a stabili conexiuni autentice, deoarece, în loc să ascultăm și să răspundem adecvat copiilor noștri, noi răspundem exclusiv din punctul nostru de vedere, nereușind să intrăm în legătură cu experiența lor. Când copiii noștri ne spun ce cred sau ce simt, este important să le respectăm experiența, fie că este sau nu similară cu a noastră. Părinții ar face bine să asculte și să înțeleagă experiența copiilor lor, în loc să le spună că ceea ce cred și simt nu este valid.

Exemplele care urmează pot fi utile în ilustrarea acestor idei. Imaginați-vă cum copilul dvs., care merge pe tricicletă cade. Din punctul dvs. de vedere, e vorba mai mult de o sperietură decât de vreo accidentare, dar el începe să plângă, la care răspundeți: „Nu te-ai lovit. N-ar trebui să plângi. Ești băiat mare”. Copilul se simte rănit, indiferent dacă fizic sau în mândrie și, cu toate acestea, dvs. îi spuneți că experiența lui nu este validă. Acum, imaginați-vă cum s-ar putea simți dacă i-ați oferi un răspuns conjugat: „Te-a luat pe nepregătite când ai trecut de hârtopul ală și ai căzut în iarbă. Te-ai lovit?”

Sau să ne imaginăm că copilul tău își exprimă entuziasmat dorința pentru o anumită jucărie pe care a văzut-o în reclame, iar tu îi răspunzi cu: „O, nu, tu nu vrei cu adevărat așa ceva - este o porcărie”. Copilul tău ți-a spus deja că o dorește, ceea ce nu înseamnă că trebuie să i-o și cumperi; în schimb, tu poți recunoaște dorința lui. „Jucăria aia pare într-adevăr distractivă. Spune-mi ce-ți place la ea”. Dacă el insistă că trebuie să aibă jucăria imediat, tu poți spune: „Văd că ți-e foarte greu să aștepți ceva care-ți place atât de mult. Vrei, poate, ca eu să-mi notez undeva, așa ca, atunci când va veni vremea să-ți fac un cadou, să știu ce și-ar plăcea să primești?”. Când părinții vor înțelege că-și pot lăsa copiii să aibă și să-și exprime dorințele fără a fi nevoiți să le îndeplinească, vor fi liberi să se conecteze la experiența copilului fără a trebui să le nege sentimentele.

Iată un exemplu mai radical de comunicare neconjugată, pe care Mary l-a constatat în timp ce vizita o grupă de copiii de grădiniță. Educatoarea lucra cu un mic grup de copii, în timp ce restul lucrau la mesele lor, separat. Un băiețel întâmpina dificultăți cu proiectul său individual. După ce s-a străduit un timp de unul singur, și-a luat hârtia și a mers să cearăă ajutor educatoarei. Nedorind să o întrerupă, a stat liniștit câteva clipe, sperând să fie băgat în seamă. Educatoarea l-a ignorat, căci le spusese copiiilor să lucreze la mesele lor, iar el nu era la a lui. Apoi, copilul i-a vorbit pentru a-i atrage atenția și a-i pune întrebarea care-l preocupa.

Fără a-și întoarce capul pentru a-l privi, educatoarea a spus: Andi, tu nu ești aici.

Andi a rămas perplex. După ce a așteptat o clipă, i-a atins umărul și a repetat întrebarea. Atunci, ea a întors capul și s-a uitat drept la el, spunând: Andi, ... tu nu ești aici!

Ea punea mai degrabă accentul pe propriile reguli decât pe ceea ce avea el sa-i comunice.
Andi s-a întors încet la locului lui, cu ochii în pământ și capul plecat. S-a așezat și, fără tragere de inimă, a început să facă niște semne pe hârtia sa.

Andi fusese frustrat cu lucrul pe care-l avea de făcut și căuta conectare și ajutor. Cum s-a reflectat în interiorul său experiența acelei interacțiuni cu educatoarea? Pentru oricare dintre noi, lipsa contactului când avem nevoie de el poate să inducă emoții puternice. Respectiva emoție este rușinea. Pentru un copil de 5 ani, cuvintele „Tu nu ești aici” trebuie să fi fost extrem de derutante, oricât ar fi încercat să le înțeleagă. El nu doar că a fost ppus în fața unei comunnicări neconjugate, dar răspunsul educatoarei este șocant - cuvintele ei neagă atât realitatea lui, cât și propriul ei comportament! Dacă el „nu este acolo”, de ce catadicsea să vorbească cu el? Acesta ets un prim exemplu de inadvertență între, pe de-o parte, cuvintele și comportamentul ei și, pe de altă parte, nevoia lui de conectare.

Când există o inadvertență între nevoia unui copil de conectare și răspunsurile indiferente ale unui adult important, copilul se poate simți izolat și singur. Când emoțiile unui copil intră în acțiune, deseori el are nevoie de conectare. În acele momente de lipsă acută, copiii sunt extrem de vulnerabili la insensibilitate.

Comunicarea între emisferele cerebrale.

Comunicarea include atât componentele limbajului verbal, cât și cele ale limbajului nonverbal. Componenta nonverbală ne ajută să ne simțim conectați și înrădăcinați. Cuvintele nu sunt de ajuns pentru a ne face să ne simțim înțeleși. Adesea, mesajele nonverbale sunt percepute inconștient, iar acele semnale au un efect profund și semnificativ asupra modului în care simțim. Putem înțelege această stare de fapt amintidu-ne că emisfera cerebrală dreaptă este structurată pentru a transmite și primi semnale nonverbale, având de asemenea un rol preponderent în controlul stărilor noastre emoționale. Modul în care semnalele nonverbale sunt împărtășite în mod conjugat poate avea un impact profund asupra modului în care mințile noastre creează o stare de echilibru. Emisfera cerebrală stângă este specializată în transmiterea și primirea informațiilor verbale. Asta înseamnă că putem avea gânduri bazate pe cuvinte, care sunt net diferite de senzațiile noastre interioare de natură nonverbală. Semnalele trimise din emisfera dreaptă a unei persoane modelează direct activitatea din emisfera dreaptă a celuilalt. Același lucru este valabil și pentru emisfera stângă: cuvinte din emisferele stângi ale celorlalți activează propria noastră emisferă stângă. Dacă semnalele verbale și nonverbale transmise de cealaltă persoană sunt congruente, comunicarea poate avea sens.

Dacă semnalele verbale și nonverbale comunică mesaje diferite - nu sunt congruente - mesajul total va fi neclar și derutant. Primim două mesaje diferite și contradictorii simultan. Să presupunem că o mamă este tristă, iar fiica ei, sesizând semnalele nonverbale, întreabă:
- Mami, ce te supără? Am făcut ceva rău care te-a întristat?
Cu un zâmbet forțat, mama răspunde:
- O, nu, dragă, nu sunt tristă, totul este în regulă.

Copilul se va simți derutat din cauza dublului mesaj. Experiența ei îi spune ceva, în vreme ce cuvintele mamei sale dau un mesaj contradictoriu. Dacă există vreo neconcordanță între mesajele verbale și nonverbale, poate fi foarte derutant pentru un copil care încearcă să elucideze confuzia și incoerența comunicării.

Este posibil să fi învățat în copilăria noastră că emoțiile sunt „rele” și, prin urmare, emoțiile copiilor noștri, ca și ale noastre, pot fi inconfortabile pentru noi. Copiii noștri au de câștigat când noi ne exprimăm sentimentele într-o manieră directă, simplă și neamenințătoare. Un copil nu vrea să știe doar ce anume cred părinții lui, dar și ceea ce simt. Noi le putem permite copiilor noștri să știe când suntem indispuși, furioși sau dezamăgiți, entuziasmați, mândri sau încântați. Copiii trebuie să știe că și noi avem simțământe. Când ne exprimăm sentimentele, copiii noștri află ce este important pentru noi, fiind de asemenea martorii unui model pentru exprimarea viabilă a emoției. Copiii învață să fie empatici văzând modalitățile în care răspundem emoțional, nu doar în cuvintele pe care le spunem. Putem fi autentici și pasionali, respectând, în același timp, atât experiențele copiilor noștri, cât și pe cele proprii.

Sentimentul nostru de sine se definește prin modalitățile conjugate în care ne conectăm cu ceilalți. Creierii noștri sunt structurați pentru a fi conectați cu alți creieri. Comunicarea concertată presupune conectare spontană a fiecărei emisfere cerebrale cu cea a celeilalte persoane, pe măsură ce împărtășim semnale, atât din domeniul verbal (emisfera stângă), cât și cel nonverbal (emisfera dreaptă). Acest dans al comunicării ne permite nu doar să ne simțim aproape și conectați cu ceilalți, dar de asemenea, îngăduie minților noastre să se simtă coerente și echilibrate. Sentimentulu nostru de a fi „eu” este profund influențat de modul în care luăm parte la un „noi”.

Deschiderea canalelor de comunicare


Cum devenim mai deschiși la comunicarea concertată? Pentru a comunica în mod clar cu proprii copii este necesar să primim, să procesăm și să răspundem la mesajul care a fost trimis.

Primirea unui mesaj, atât în formele sale verbale, cât și în cele nonverbale, reprezintă prima parte a procesului de comunicare. Semnalele verbale includ cuvinte care descriu ideile, gândurile, sentimentele și orice altceva ce poate fi tradus în cuvinte. Acestea vin din emisfera stângă a creierului nostru. Semnalele nonverbale includ contactul vizual, expresia facială, tonul vocii, gesturile, poziția corporală și sincronizarea și intensitatea răspunsului. Acestea sunt transmise și receptate de emisfera dreaptă a creierului nostru. Adesea, aspectele emoționale, care dau semnificație comunicării, vin în principal din emisfera dreaptă. Î toate procesele de comunicare, este vital să acordăm mare etenție componentei nonverbale. Prin împărtășirea acestor semnale nonverbale se creează legături profunde între doi indivizi.

Procesarea ne permite să înțelegem semnalele pe care le percepem și să alegem un răspuns conjugat. Procesarea implică filtrarea unor straturi complexe de evaluări realizate prin lentilele modelelor noastre mentale, care au fost modelate de experințele noastre din trecut. Aceste procese lăuntrice influențează modul în care interpretăm semnalele primite, ca și modul în care anticipăm viitorul. Răspunsurile nostre vor fi modelate de modul cum am perceput și procesat semnalele și semnificația pe care o atașăm mesajului, ca și modul în care a fost comunicat.

Când ascultăm semnalele copilului nostru putem învăța mai multe despre starea lui sufletească și despre punctul său de vedere. Faptul de a ne înțelege copilul este de primă importanță în clipă când procesăm lăuntrinc semnalele pe care le-am primit. Această activitate lăuntrică de procesare implică de asemenea modalitățile în care evaluăm noi respectiva experință. O concertare veritabilă presupune îngemănarea ambelor minți, ceea ce oferă respectul cuvenit atât înțelegerii experienței proprii, cât și celei a copilului nostru. Dacă părinții înțeleg numai propria lor experiență și nu se conectează la experiența copilului lor, vor întâmpina probabil mari dificultăți în dezvoltarea unei relații apropiate și semnificative cu copilul lor. Pe de altă parte, dacă părinții iau în seamă numai punctul de vedere al copilului lor și neglijează propria lor experiență lăuntrică, probabill că le va fi foarte greu să stabilească limite în relația cu acesta. Părinții pot începe să aibă resentimente față de copilul lor, considerând că-l solicită prea mult. Dacă părinții uită să ia în seamă propria lor stare lăuntrică și au în vedere doar nevoile și dorințele copilului lor, în cele din urmă se vor simți furioși și epuizați, iar lipsa limielor îl va face pe copil să se simtă nesigur.

Pentru a avea o relație benefică, este necesar să facem acele alegeri de viață care vin în întâmpinarea nevoii de dragoste a copilului nostru, cultivând și creaând experiențe care structurează dinamica complexă a relației părinte-copil. De exemplu, o mamă se pregătea să gătească cina pentru musafiric, când fiica ei în vârstă de cinci ani a venit în bucătărie, dorind să picteze cu niște acuarele chiar pe masa din bucătărie. Desigur, chiar dacă mama aprecia experiența creatoare a fiicei ei, ca și capacitatea micuței de a lua inițiative, momentul acestei activități era cât se poate de nepotrivit, tocmai când se străduia să pregătească masa pentru musafiri. Dacă mama ar fi lăsat copilul să picteze la masa din bucătărie, probabil că, în cele din urmă, s-ar fi enervat pe ea. Un „nu” lipsit de menajamente ar fi creat frustrare fiicei ei, aducând o ruptură și o posibilă ceartă ce ar fi consumat inutil timp și energie. Un răspun conjugat ar putea să sune cam așa: „Știu că îți place să pictezi, dar acum sunt ocupată să pregătesc cine pentru musafiri și mă tem că aș deveni irașcibilă, dacă ai picta aici în bucătărie”. Un răspun conjugat ar îngădui mamei să se conecteze la copilul ei într-un proces de comunicare concertată pentru a crea un rezultat satisfăcător atât pentru mamă, cât și pentru fiică.

Un răspuns conjugat nu este doar o oglindă care reflectă înapoi celeilalte persoane o imagine exactă a semnalelor trimise. O asemenea oglindire poate fi extrem de frustrantă. „Sunt atât de furios că nu pot să merg în parc!”, i-a spus un băiat mamei sale. Răspunsul ei în oglindă „Ești furios pentru că nu poți merge în parc”, l-a făcut să-și acopere urechile și să plece supărat în cameră. În schimb, un răspuns conjugat ar fi sunat cam așa: „Știu cât de mult ăți dorești să mergi în parc azi. Și eu aș vrea să poți merge. Uneori, este foarte dezamăgitor și frustrant când suntem nevoiți să ne schimbăm planurile”. Acest tip de răspuns dă de înțeles că mama a primit semnalele, le-a procesat într-un mod ce demonstrează că îi înțelege starea sufletească, împărtășindu-le astfel încât ele reflectă nu doar ceea ce a spus el, ci și întreaga lui experiență emoțională.

În comunicarea neconjugată, adesea, noi interogăm, judecăm și încercăm să remediem o situație. Interogarea presupune chestionarea agresivă a celuilalt, cu supoziții despre ceea ce experimentează celălalt și folosindu-se de motive ulterioare în căutarea unor răspunsuri punctuale. Dacă, de exemplu, fiicei dvs. în vârstă de zece ani îi este greu să își facă prieteni la școala cea nouă, dvs. vă puteți îngrijora în privința relațiilor ei sociale. Când vine acasă de la școală, este posibil să o întâmpinați cu întrebări despre prieteniile pe care le are, precum: „Te-ai jucat cu cineva astăzi?” sau „Ai vorbit cu fetele la prânz?”. Chiar dacă intenția dvs. este poate de a vă ajuta fiica, asemenea întrebări insistente adresate cuiva care se simte deja nesigur în privința vieții sale sociale îl pot face să se simtă și mai stingher.

Judecata face supoziții despre aspectele „corecte sau greșite” ale experienței avute de cealaltă persoană. Putem fi critici la adresa abordării diferite a celuilalt chiar ăn timp ce ăncercăm să-i receptăm semnalele. Uneori, aceste judecăți provin din modelele mentale rigide pe care le avem în noi. Deseori, nu suntem conștienți de modelele lăuntrice și prejudecățile pe care le creează. De exemplu, deoarece ați dori ca fiica dvs. să poată fi mai extrovertită, vă puteți arăta dezamăgirea legată de ea prin întrebările și comportamentul dvs. Puteți transmite mesajul indirect, prin semnale nonverbale de dezaprobare, sau direct, prin cuvintele pe care le alegeți, amintindu-i lipsurile sale. „Dacă ași fi drăguță cu prietenele tale, sunt sigur că ar vrea să se joace cu tine mai des”. Sau „De ce nu te porți ca verișoara ta, Susie? Ea este întotdeauna prietenoasă”. Aceste afirmații acuzatoare nu-l ajută pe copil să se simtă înțeles sau încurajat și nici nu-i sporesc încrederea în sine.

Dacă răspunsurile noastre au intenția de a remedia rapid o situație, pierdem prilejul de a intra într-o comunicare concertată cu copiii noștri. De asemenea, încercarea de a remedia problemele copilului nostru nu acordă respectul cuvenit propriei lui capacități de a concepe și imagina soluții pentru propriile dificultăți. Desigur, părinșii reprezintă un sprijin important, putându-i ajuta pe copii să deprindă abilităși pentru rezolvarea de probleme. Însă a încerca automat să remediem lucrurile înainte de ane conecta l experiența copiilor noștri poate fi inoportun și lipsit de respect. În exemplul de mai sus, invitarea câtorva fete acasă, fără a o implica pe fiica dvs., poate fi inoportun, iar rezultatele ar putea să nu fie cele așteptate. În schimb, a fi deschiși șa modul în care fiica dvs. experimentează relațiile cu ceilalți vă poate da noi sugestii despre cum puteți să-i înțelegeți dificultățile și s-o ajutați pentru a deprinde noi abilități sociale care i-ar aduce mai multă satisfacție în relațiile cu cei de aceeași vârstă. Cunoscându-i și acceptându-i temperamentul, îi veți putea oferi sprijin, cultivându-i, în același timp, capacitatea de a-și dezvolta treptat curajul și a iniția contacte. Avâdn parte de rezonanță și de înțelegerea dvs., ea poate să înfrunte lumea cu mai multă putere și dorință de a încerca lucruri noi. În loc să încercați să corectați, gândiți-vă să încercați să intrați în contact. Asigurați-vă că vă mențineți o minte deschisă atunci când încercați să înțelegeți perspectivele copiilor voștri.

Proces și conținut

Conștientizarea procesului și conținutului comunicării noastre interpersonale este o parte fundamentală a unei cunoașteri de sine coerente. Adesea, ne concentrăm asupra a ceea ce este spus și pierdem din vedere procesul conectării. Cu toate acestea, semnificația interacțiunilor noastre se găsește adesea în acest proces, nu doar în conținut. Ce înseamnă asta? Comunicarea reprezintă modul în care ne agrenăm cu alții în procesul de conectare, nu doar împărtășirea unui anumit conținut de informații. Fluxul dinamic de informații, modalitatea în care reflectăm și trimitem propriile noastre mesaje, ne conectează unul cu altul. Pe măsură ce ne angrenăm în procesul comunicării - schimbul de energie și informații care reprezintă esența minșilor noastre- intrăm în legătură unul cu altul.

Când părinții au chestiuni care trenează sau nerezolvate, adesea ei proiectează acest bagaj psihic asupra interacțiunilor cu proprii copii. Astfel, semnalele copilului sunt filtrate prin lentilele rigide ale modelului pe care îl are părintele despre lume, distorsiunile minții sale închise și nereceptive. Când părinții sunt prizonieri ai propriului lor punct de vedere, ei închid canalele pentru o comunicare deschisă concertată.

Dacă în relația părinte-copil colaborarea este compromisă, mintea copilui poate să închidă canalele de comunicare și să nu mai fie receptivă la învățare. Când nu suntem în legătură cu copilul nostru, este foarte improbabil că va putea avea loc o comunicare autentică și este foarte probabil ca atât părintele, cât și copilul să ajungă frustrați și furioși, simțindu-se încă și mai izolați unui de celălalt.

Viețile noastre reflectă  atât procesul de conectare, cât și conținutul a ceea ce ni s-a întâmplat în trecut. Familia din care venim a modelat nu doar ceea ce ne amintim despre copilăria noastră, dar și modul în care ajungem să ne amintim viața noastră și în care ne creăm o minte coerentă. Schimbul reciproc de semnale specific comunicării conjugate și concertate poate să nu ni se pară natural, deoarece nu a făcut parte din propria noastră copilărie. Totuși, din fericire, putem învăța să ne ascultăm copilul și să devenim conștienți atât de perspectiva lui, cât și de a noastră. Tiparele de comunicare ale părinților modelează coerența minții copilului lor. A conștientiza atât procesul, cât și conținutul comunicării noastre interpersonale reprezintă o parte fundamentală a unei cunoașteri de sine coerente.