Ieri am îmbătrânit 10 ani şi mi-au ieşit cel puțin 2-3 fire albe.
Să vă povestesc de ce.
Părea o zi de joi banală, mohorâtă, posacă şi prea gri pentru o zi de de 28 mai. Da, m-am înşelat amarnic, pentru că banală nu era sigură, după cum aveam să constat câteva ore mai târziu.
M-am trezit la 5 şi ceva şi pe la 6 m-am dat jos din pat determinată să îmi iau la citit teancul de cărți primit luni prin curier. Ia teancul de unde nu-i. Cum să dispară măh 4 cărți la fel de groase ca Biblia? Stau şi mă gândesc unde le-am văzut ultima oară. Umblam ca o nebună cu părul vălvoi prin casă încercând să-mi amintesc unde am pus cărțile. După câteva minute mi-aduc aminte că le-am răsfoit şi ieri, în pat. Hm...oare le-o fi aruncat ăsta mic după pătuțul lui, acolo unde de obicei aruncă tot ce îi cade în mână?! Fac puțină echlibristică să nu trezesc copilul şiiiii....iată şi cărțile mele. Le recuperez şi mă pun în pat chitită să continui cartea deja începută, Crescându-l pe Cain. Pe la pagina 70 m-am plictisit şi am deschis alta, tot de parenting, care m-a cucerit si m-a îndemnat la o produndă şi dureroasă introspecție.
Nici nu am sesizat când a trecut timpul şi s-a făcut 9. Copilul încă dormea, omul de-abia se trezise şi mânca. 2 lucuri care de obicei nu se întâmpla la ora asta. La 9 omul e deja plecat de jumătate de oră, iar copilul e la masă, treaz de cel puțin o oră, dacă nu, chiar şi cu micul dejun luat. No, se mai întâmplă şi excepții.
Se trezeste piticul, omul pleacă, pun o maşină de haine la spălat, pregătesc masa, mâncăm, întindem rufele şi mă gândesc că dacă tot s-a trezit atât de târziu să mergem la Ikea. Nu aveam chef de nimic, o plimbare până acolo îmi va face bine, şi-aşa îmi doream de mult timp formele alea de înghețată.
Ne-mbrăcăm, verific cum să ajungem acolo şi plecăm.
La trecerea de pietoni stăm ceva că era intersecția blocată şi o ambulanță cu sirenele pornite, nu se hotăra dacă să o ia sau nu pe linia de tramvai. În ultimul moment optează pentru linia de tramvai şi se aude o şuierătură groaznică. Făcuse pană, cauciucul se perforase într-o şină ruptă... 5 minute am filosofat în gând despre întâmplarea asta având în minte ambulanța grăbită mergând pe jantă cu viteză maximă. Oare omului care agonizează i s-au împuținat şansele de viață? Ceva m-a impresionat atât de tare în evenimentul ăstă că am uitat să cobor la stația unde trebuia să schimbăm și să luam autobuzul.
Boon, ajung la un chioșc RATB, întreb ce opțiuni am și apoi dă-i cu google maps să vedem cât mai am pâna la stația de unde trebuia să luăm autobuzul cu pricina. 10 minute mai târziu ajungem acolo. După încă vreo 10 minute apare și primul autobuz plliiin. Shit, eu nu mă urc în așa ceva nici dacă mă plătești. Copilul meu deja se plictisise. Ce-i drept nici eu nu mai aveam stare. Spre bucuria noastră în spatele autobuzului cu sardine mai era un alt autobuz aproape gol, care mergea spre complexul Băneasa. Yupppy! Ne urcăm, ăsta mic găsește și loc, toată lumea fericită. 6-7 stații mai tâziu ajungem la Ikea. Pfoai, ce drum lung! O luăm pe iarbă, țopăim nițel, facem slalom printre mașinile din parcare, ajungem la scara rulantă (mega hitul vârstei de 2 ani) și mergem direct la secțiunea cu camere și jucării pentru copii, de unde nu am mai putut să-l dezlipesc pe ăsta mic vreo 40 de minute. A găsit o jucărie pe care nu a vrut să o mai lase deloc, spre disperarea mea care aș fi vrut să mă mai uit la una alta. Nu aveam cu cine, așa că ne-am jucat pe acolo, apoi pe la bucătăriile de jucărie unde i-a plăcut iarăși foarte mult.
Nimic în neregulă până acum. Întreb: ți-e foame? Vrei să mergem să mâncăm? Yum-yum-yum aud și văd o gură zâmbitoare. Ok, hai să mâncăm. Fericire maximă, luăm un suport de pus tava, ajungem, comandăm, constat că nu am luat tacămuri, deranjez jumătate din lumea de la coadă să iau furculițe, mergem la casă să plătim și mă uit cu ochi galeși la un desert cu căpșuni. Mda. Nici pahare nu am fost în stare să iau și eu mă uit la un desert. Ăsta mic consideră de bunăcuviință să se așeze confortabil pe jos, pe spate, spre amuzamentul oamenilor din jur. Râde și chicotește. Se ridică într-un final. Eu zâmbesc, așa printre dinți. Când mai era o persoană în fața noastră, o tulește la fugă în sala de mese. Până să-l ajung eu cu burta mea de gravidă, copilul dispare de tot din raza mea vizuală. Panică. Dar panică, de nu mai știam de mine. Mă uit în față, în stânga, în dreapta, nici urmă de copil. Mă-nvârt ca un titirez disperat și fără direcție. Văd o doamnă de strânge vesela și o rog să mă ajute să-l găsesc pe mucosul cel mic care mi-a scăpat din vedere. Un domn care stătea la o masă și până atunci se uitase la mine cum mă agit, îmi face semn că copilul e la ușa aia de acolo. Nu mai zic nimic de tonul pe care mi-a spus-o, important era că am găsit copilul. Copil care era așa fericit că găsise o ușă de care tot trăgea. Atunci am înviat, după ce sigur am murit de 2 ori în 30 de secunde. Iau copilul în brațe, îi explic pe cel mai serios ton posibil să nu mai plece de lângă mine că se poate pierde și mergem să plătim.
Ne așezăm să mâncăm. Ce bine că pot să îmi trag și eu puțin sufletul. Eram palidă și verde, albastră în același timp. Nu începem bine masă că vine jumătatea semnificativă să ia cardul de la mine că avea nevoie urgentă de o sumă mai mare de bani. Logic, copilul văzându-și tatăl uită de masă și după ce omul pleacă, nu mai vrea să mănânce și începe să alerge haotic prin toată sala de mese și eu după el. Îl recuperez, plânsete, țipete, urlete, tăvălit pe jos. Repetă scenariul de vreo două ori, până mă hotărăsc să schimbăm locul unde stăteam cu unul mai aproape de geam, căci acolo vroia să examineze ceva. Iau copilul în brațe, îmi pun ghiozdanul pe umăr, iau tava cu cele două farfurii pe ea și fac puțină echilibristică printre mese până găsesc un loc ok. Îl pun din nou la masă, nici nu vrea să audă de mâncare. Fuge, dar e sub ochii mei, într-un perimetru mai mic și îl conving să vină să mai ia câte o îmbucătură din când în când. Poate reușesc și eu să mănânc. Vise tată! Cred că 2 minute am stat pe scaun, că apoi iar a început să fugă. Nu se poate așa ceva. Deja obosisem psihic și fizic. Recuperez copilul, care se zbate și îi explic că mami vrea să mănânce ca să putem pleca. Mănânc ce mai pot cu el în brațe și mergem la lift să coborăm să cumpărăm ce aveam de luat și să plecăm o dată acasă, până nu mai mor încă o dată. Jos, îl pun în coș și respir răsuflată. Oau, ce zi! Acum sigur voi putea să am 10 minute de liniște. Nu stă mult în căruț că vrea jos. Îl dau jos și începe să se ascundă prin toate locurile posibile, se pune pe burtă să se bage sub un raft, îmi bagă niște chestii de nu le vreau în coș. Nervi mei erau la limita răbdări. Explic, cât pot de calmă ce avem de luat, îl pun la loc în coș direct, și nu în spațiul ală special unde stau de obicei copii și încerc să merg cu viteza a 6-a, aia de nu o mai am deloc:))) Copilul s-a plictisit crunt și începe să calce în picioare tot ce e în coș. Exlus să-l iau în brațe că nu mai pot. Ajungem la casă. Plânsete, țipete. Câteva doamne îmi cedează locul lor. Le mulțumesc și aștept până când ne vine rândul, vreo 5 minute. Grele rău alea 5 minute. Nici nu vreau să-mi amintesc. Plătim și plecăm acasă.
Îmi calc pe inimă și luăm un taxi. Copilul în extaz că mergem cu taxiul, îi plac taxiurile la nebunie. Eu epuizată, cu creieri muci, d-abia mă mai pot mișca. Îi explic șoferului că e prima data când merg cu copilul cu taxi și-l rog să aibă grijă cum conduce, să nu facă ilegalități, teribilisme și alte manevre bruște sau periculoase, că nu ne grăbim nicăieri. Se uită amuzat la mine ca la o nebună. Pe drum, șoferul începe să-mi povestească cum fi-su de 5 ani vrea să stea numai la el în brațe, când conduce, că a făcut greșeala să-l ia de vreo 2-3 ori pe la bunică-sa pe stradă și apoi s-a învățat. Că nici vorbă să stea în scaunul auto special pentru copii. Eu mă abțin să nu țin o prelegere despre siguranță. Mă abțin pentru că nu-și avea rostul. Ajungem acasă, sleiți amândoi, ne dezbrăcăm și ne băgăm la somn. El cade lat în vreo 10 minute, eu nu pot să dorm din cauza tuturor celor care s-au întâmplat astăzi.
Mă doare fiecare mușchi și fiecare sinapsă. Simt că am îmbătrânit cel puțin 10 ani astăzi. De obicei, când ieșim în oraș, în vreun centru comercial sau restaurant, lucrurile merg foarte ok. Astăzi a fost ceva atipic. M-am și încăpățânat să fac un drum atât de lung, într-un loc extrem de obositor. Era normal să se întâmple ce s-a întâmplat, mai puțin faza cu pierdutul copilului, fază care m-a doborât. Am stat și am zăcut în pat, privind în gol și remomorând fiecare părticică din evenimentele de până atunci în speranța că le voi găsi semnificații ascunse. Concluzia a fost că trebuie să-mi accept limitele, că nu mai pot pleca așa singură de nebună pe distanțe atât de mari, gravidă, mișcându-mă ca un melc pe lângă micul roadrunner. M-am epuizat singură cu bunăștiință.
Dacă ați avut răbdare să citiți ditamai povestea, nu tocmai foarte captivantă, eu zic că meritați pe deplin o porție de înghețată de fructe. Acum că am și forme de la Ikea, o să-mi amintesc ziua asta de fiecare dată când fac înghețată...
