Special post: Un an de blog

Pfoai! A trecut un an de blog şi eu aproape că am uitat. Anul trecut pe 29.03.2014 lansam în virtual prima mea postare pe blog. Vai ce emoţii aveam. Acum nu mai am emoții când apăs ”publicați”, mai ales că uneori apăs și de 3-4 ori într-o zi, mai ales când îmi planific din timp postările.

La șase luni de scris pe blog, făcusem un bilanț cu ce am învățat până atunci. Aveam 6 concluzii pentru 6 luni. Peste încă șase luni, doar 4 :

1. e bine să scrii când ai inspirație și atunci să o faci pentru toată săptămâna.
2. planificarea postărilor e cea mai bună invenție. Asta nu înseamnă că nu mai poți scrie spontan. Ba da o poți face de fiecare date când simți nevoia. 
3. ajută foarte mult să citești cât mai multe bloguri, de stiluri cât mai diferite. 
4. ajută și mai mult să citești. Cărți, articole de specialitate, orice. Fără oprire. 

În ceea ce privește numărul cititorilor mei, știu sigur că sunt mai mulți de unul. Adică, pe lângă cititorul meu fidel, prietena mea cea mai bună Iulia, mai sunt câțiva care mă citesc ocazional. Am mai spus și apropiaților că am blog, cu toate că nu am făcut eforturi prea mari să devin prea vizibilă. Încă sunt în modul invizibil și o să mai rămân acolo ceva timp. Momentan, singura mea modalitate de a măsura evoluţia este Zelist Blog Monitor. L-am instalat imediat ce am început să scriu. Mi se părea amuzant că scria aşa: eşti mai tare decât 0,89% bloggeri. Mă amuzam pentru că aia 0,89% bloggeri erau aia inactivi:))) Acum, la un an după, cică sunt mai tare decât 2,65% dintre bloggeri. Nu ştiu dacă e de bine sau numărul inactivilor a crescut:))) Ar mai fi și Google Analytics, dar la ce trafic am eu nu prea are săracul ce analize să facă:))))

Cu toate că mi-am propus să fiu activă în social media, nu mi-a reuşit deloc. Poate anul ăsta o să fie mai bun. Nu e tocmai uşor să generezi conţinut bun. Nici pozele reuşite nu se fac atât de simplu. E multă muncă în spate unui blog, m-am convins de una singură. Aș vrea să dedic mai mult timp scrisului, să am mai mult timp pentru poze ca să pot pune doar poze făcute de mine, aș vrea să termin o dată cu designul template-ului, dar sincer nu stau bine la capitolul timp și voi vedea ce pot face.

La mulţi ani, blogule! Să trăieşti, să înfloreşti, să creşti mare şi stufos:)))

Nostalgii

Mă uit la el cum doarme pe pieptul meu. Un ditamai copilul, de 13 kg și aproape 2 ani, stă cuibărit jumătate pe pieptul meu, cu fundul și picioarele atârnându-i într-o parte, căci de mult nu mai are loc de-a întreagul pe corpul meu. În schimb, în sufletul meu e loc mereu. Nemărginit, nelimitat, de necuprins. Loc pentru el și pentru celălalt care stă la copt la mine-n garsonieră. E loc și pentru tac-su, chiar că are în jur de 90 de kg, dar v-am zis inima mea e mare, nu are volum și nici nu poate fi cuprinsă împrejur nici de o mie de brațe, de câtă dragoste sălășuiește în ea. 

Mi-aduc aminte de când avea mai puțin de o lună și dormea doar pe pieptul meu, strivindu-mi toate organele interne, care îl îmbrățisau anevoiase și neputincioase. Până atunci în țineau în brațe pe dinăuntru, acum îl țin pe dinafară, dar tot înghesuite sunt, deci nu ar trebui să simtă vreo diferență. La fel vor face și cu următorul.  

Mă uit la el și mă minunez constant ca de cea mai mare minune a lumii. Probabil pentru că e cea mai mare minune a lumii. Îi sorb fiecare cuvânt, îi absorb fiecare zâmbet, îi șterg fiecare lacrimă, îi prind fiecare plânset. Nu las să-mi scape nimic. 

Mi-aduc aminte de viața de dinainte de el. Îmi pare fadă și fără scop. Am în cap doar prezentul continuu în care suntem noi trei. Mă gândesc că atunci când vom fi patru, viața o să mi se pară și mai frumoasă. O să fim și compleți, mai complexi, incomparabil mai buni decât am fost vreodată toți trei. Vom crește și vom spori dragostea noastră. 

Mă uit la mine și, uneori, nu mă mai recunosc. Îmi pare că timpul a înghețat și că am veșnic aceeași vârstă, a copilăriei, a inocenței, a purității. Mă simt ca un izvor de viață (poate și pentru că sunt), mă simt mai bine decât m-am simți în întreaga mea viață. Mă simt de necuprins. Și e bine. E fericire. Dragoste. Multă dragoste. E tot ce vreau și îmi doresc. Și-n part și altora din ea, căci dar din dar se face rai. Poate așa vor fi zilnic din ce în ce mai mulți oameni fericiți. Și de necuprins. 

Falsa utilitate a muncii pe brânci

Înainte să nasc eram workaholică. Nu aș fi sigură că m-am lecuit complet, că eu am o problemă cu controlul și delegatul, cu încrederea în capacitățile celorlalți de a face lucrurile la fel de bine sau chiar mai bine decât mine. Maternitatea m-a mai temperat fiindcă mi-a arătat că sunt multe lucruri mult mai importante în viață.

Eu cred că workaholismul este o boală destul de serioasă, la cap, a oamenilor care pun tot ce au la bătaie în interesul unei companii, indiferent de cât trebuie să muncească, câți bani primesc, etc. Dacă-i spui unui workaholic că exagerează, că trebuie să găsească un echilibru, o să-ți sară-n cap și o să-ți explice despre utilitatea lui în firmă, cum DOAR el știe să facă nu știu ce chestie, cum DOAR el poate să atragă cei mai cei clienți, cum DOAR el înțelege cum merg lucrurile și ca să meargă trebuie să fie acolo trup și suflet 12 ore din 24, uneori și nopțile și weekend+urile.

Deci nu te pui cu un workaholic, fiindcă întreg universul șade pe umerii lui și dacă-l deranjezi cu prea multe sfaturi despre echilibru și armonie o să-ți spună că-i strici karma și acum pică cerul peste tine. Evident el ține și cerul pe umeri. Dacă mai face și treabă bună la muncă și primește feedback pozitiv (resort mârșav de motivare pentru a boost-ui și mai mult performanța micului sclav), ego-ul ajunge până în stratosferă și nu mai coboară de acolo, naucit de lipsa de oxigen. Mai există și varianta, în care îți spune că știe despre cum e treba asta cu echilibrul între viața personală și muncă și că doar traversează acum o perioadă mai dificilă. Ăsta era cazul meu. Mereu aveam o perioadă dificilă la muncă și mereu încercam să aduc echilibrul în viața mea. Uneori îmi ieșea, alteori nu. 

Prima ruptură masivă a fost înainte să rămân însărcinată, când am plecat pentru câteva săptămâni în concediu prin Europa. Am văzut că există și altfel de viață. Mi-a luat vreo 4 zile să mă detașez de birou și toate problemele pe care le lăsasem în cârca colegilor și să mă pun pe picioare (eram atât de obosită încât nu făceam altceva decât să dorm, spre disperarea omului). Apoi mi-am reamintit ce-nseamnă să trăiești. M-am întors complet relaxată și gravidă, pe deasupra:))) Am mai limitat excesele, am început să respect programul de lucru, să nu mai fac ore suplimentare, să deleg, să negociez mai mult cu clienții, să fac tot ce pot ca să manageruiesc mult mai bine volumul de muncă supradimensionat (în orice corporație care se respectă volumul de lucru pe cap de om e cât pentru doi oameni, cel puţin). 

Pe la trei luni de sarcină am ajuns de urgență la spital, cu iminență de avort, fix în dimineața în care urma să lansăm un proiect enorm, pe care doar eu lucrasem până atunci. Am lăsat totul și am plecat. Am stat în spital vreo 2 zile, apoi acasă la pat vreo 2-3 săptămâni. Ăla a fost momentul în care mi-am dat seama că universul nu stă doar pe umerii mei, ci stă pe umerii tuturor. Și că nu-s indispensabilă și că orice s-ar întâmpla se găsesc soluții la orice situație/problemă (cu moartea pare să fie mai greu:)) ). Atunci m-am liniștit. Totuși, mi-au mai rămas niște păsărici și tot m-am încăpățânat să mai duc la capăt câteva proiecte, mai de suflet, până am intrat în prenatal. 

Acum, doi ani mai târziu, mă aflu în fața unei situații pe care nu aș fi bănuit-o nici în cele mai ciudate vise. Evident, în cei doi ani cât am lipsit eu, s-au schimbat multe. Un alt șef, 2 colegi noi, o altă conducere regională, noi programe, alți clienți etc. Mă gândeam cu groază la momentul în care va trebui să mă întorc la muncă. Cum mă voi integra într-un mediu de care nu mă mai leagă nimic. Ezitam între a lucra cele 2 luni jumătate pe care le aveam de lucrat și a-mi lua concediu fără plată până intram din nou în prenatal. Tot îmi făceam diverse scenarii. Până într-o seara de marţi când s-a rupt filmul și am primit veștile de la birou, cum că departamentul nostru se va restructura (restructurarea asta fiind de fapt o etapă intermediară până când se va desființa complet). Șoc! Nu se poate așa ceva. Încă nu-mi vine să cred cât de repede s-au întâmplat lucrurile (aveam bănuiala că se va întâmpla asta, în urma unor decizii de management regional care conduceau spre asta, dar părea ca va mai dura măcar 6 luni). 

No, am scris toată povestea asta ca un fel de lecție pentru alți ca mine, dar şi pentru că de câteva nopţi mă tot zvârcolesc în pat din cauza mulţimii de gânduri care m-au cotropit şi am zis că mi-ar prinde bine să le pun pe hârtie. Mă doare sulfetul pentru toate orele muncite, pentru toată agitația, stresul, nopțile nedormite. Recunosc că e ca și cum o parte din mine a murit. Pentru cine mai contează acum că eu am stat până la 4 dimineața, împreună cu șefa mea, ca două descreierate să verificăm o livrare? a? Sau nu știu ce raport bengos la care am lucrat 2 luni ca să arate comercial și mega atractiv? Yaa, useless now. Toate eforturile noastre au ajuns fix în pământ, îngropate adânc.

Mai trist este că te simți aruncat în stradă, ca să zic așa. Dacă înainte tu erai cel care decidea că nu mai vrea să rămână (și poate că te simțeai chiar și vinovat că vrei să pleci), acum decizia a fost luată de altcineva, mult mai ferm, irevocabil. În curând, urmează să mă întorc oficial la birou, să-mi negociez ieșirea din peisaj. Sincer, nu e un moment pe care să-l aștept cu sufletul la gură și nici cu entuziasm. Și mai sincer, mă bucur că lucrurile au luat această întorsătură fiindcă mie mi-era greu să mă rup. Mă trăgeau înapoi anii de muncă, relațiile frumoase de prietenie cu colegii și multe alte aspecte deloc de neglijat. Acum nu mă trage nimic înapoi, ci doar înainte.

Deci, da, Universul are un mod al lui de a aranja lucrurile și a le pune pe calea pe care trebuie să fie. Mai ales atunci când tu nu poți să te rupi, te rupe el. Ce-i drept, mulți dintre colegii mei ezitau să o apuce pe alte drumuri, acum nu mai au de ce să ezite. Până la urmă timpul are răbdare cu noi, dar până când? Și când vede că avem prea multe dubii, ia el frâiele în mână. Eu văd toată treaba asta ca o oportunitate, o şansă pentru noi de a ne rupe de tot ceea ce nu ni se mai potrivea, dar încă nu aveam curajul sau oportunitatea să o luăm pe alte căi. E o invitaţie şi şansă de a regândi ceea ce vrem să facem cu cariera şi viaţa noastră. Şi trebuie profitată de ea, că s-ar putea să nu se mai întoarcă.

Sursa foto: Pinterest

Poftele din sarcină, există au ba?

No, cât am fost însărcinată cu primul copil, m-am simțit excelent (excepție făcând câteva amețeli, un pic de greață și problemele generate de deficitul de factor V Leiden). Din punct de vedere alimentar, până când am intrat în prenatal nu am avut cine știe ce pofte. Da, aș fi mâncat muștar cu orice, ceea ce am și făcut, pentru că efectiv nu mă puteam abține. Când am început să stau acasă, m-am apucat de gătit. Și nu orice, ci dulciuri, fiindcă aveam pofte...multe pofte care implicau cantități incomensurabile de zahăr, care acum mi se par inimaginabile. De la poftele astea, mi-am tras vreo 6 kg în plus, fix în ultimele 2 luni de sarcină. Scurt și rapid. Înainte de sarcină eram ferm convinsă că mai mult de 12 kg nu iau, și așa, 12 kg mi se păreau enorm. Eu aveam în cap să fiu gravida aia din carte care ia 9 kg în toată sarcina. Yup, didn't happened. Am luat nici mai mult, nici mai puțin de 16 kg.

Acum, sunt din nou gravidă! Yupppy! Dar sarcina asta este atât de diferită de prima... ca încă am dificultăți de acomodare cu toate stările de rău, de diferite intensități și tipuri. Am început cu o sete nemărginită și o somnolență ieșită din comun. Așa m-am mobilizat și m-am dus la doctor, după ce testul de sarcină ieșișe negativ (a doua linie se vedea foarte slab, ai fi zis că ți se pare că e acolo pentru că ți-o dorești prea tare). Mi-era atât de sete încât și dacă beam un butoi de apă nu s-ar fi ostoit. Mbon, după analizele de sânge, ne-am dumirit că-s puțin însărcinată. Am început tratamentul (care include, printre altele, și progesteron sub forma sintetica, adică Duphaston) și m-am lăsat purtată de această nouă experiență. 

După ce am primit confirmarea oficială și am făcut și ecografie (6 săptămâni de sarcină), au început grețurile și scârbele:)))) Scârbă de aproape orice, de multe alimente care înainte îmi plăceau. Nu mă omor după carne, mănânc rar, dar acum nu pot să o văd în fața ochilor, cu toate că, paradoxal aș mânca jambon și mușchi de porc până aș crăpa. Sau pofta de cârnați sau coaste de porc la cuptor. Pe bunee??! De unde vin aceste pofte?

Am tot vorbit cu prietena mea cea mai bună și ne-am făcut scenarii: băi o fi de la progesteron sau poate de la fluctuațiile astea hormonale sau pur și simplu e o chestie culturală, norma socială a dat peste mine: gravidele trebuie să aibă pofte și cum rămân însărcinate în capul lor se ridică o barieră și își fac toate poftele, mai ales alea nesănătoase pe care încearcau până mai alaltăieri să le țină sub control. Am întors-o noi pe toate părțile, până când asnoapte am zis, i-a să încep să mă documentez.

Teoria mea cu hormonii, a picat prima, fiindcă nu prea există dovezi care să ateste că există o legătură sigură între fluctuațiile hormonale și poftele din sarcină:

There is a lack of literature examining direct links between fluctuations in hormones and craving frequency and intensity in pregnancy; however, hormones have been implicated in prenatal craving etiology in more indirect ways. Pregnancy significantly alters sensory perception, possibly due to changes in secretion of hormones (Kuga et al., 2002; Nordin et al., 2004). When consuming plant products we ingest so-called “secondary compounds” that serve to fend off the plants’ biotic enemies and, coincidentally, give them their distinctive and flavorful aroma. In small quantities these secondary compounds have little adverse – and potentially even beneficial – effects; however, consumed in large quantities they can be allergens, mutagens, carcinogens, teratogens, and abortifacients. Expectant mothers and fetuses may be especially susceptible to these harmful effects and it has been speculated that an increase in taste and olfactory sensitivity may serve to discourage consumption of potentially toxic foods in pregnancy (Nordin et al., 2004), and could also be responsible for changing food preferences and patterns of consumption.

Ceea ce mi se pare de-a dreptul extraordinar este ipoteza conform căreia (cea bolduită și subliniată) mirosul și gustul se accentuează în sarcină pentru a permite mamei să depisteze potențialele alimente nesănătoase. Chiar dacă pare logic, mi se pare de-a dreptul genial.

O altă explicație, pe care mai multe mame și femei însărcinate mi-au servit-o, este aceea conform căreia poftele sunt de fapt modalitatea prin care corpul ne atenționează că există anumite deficite nutriționale. Dar cum explicăm noi poftele de chestii nesănătoase, a?

It has been speculated that food cravings serve to prevent or alleviate nutritional deficits (or, perhaps, simply encourage the expectant mother to consume foods that provide added energy). This “nutritional deficits” hypothesis, which views craving as a mechanism to ensure adequate and balanced nutrition in pregnancy (Tierson et al., 1985), would predict that pregnant women primarily report urges for foods high in levels of micronutrients that are lacking and/or of particular importance during gestation. Such foods include dark leafy greens, which contain high levels of B vitamins, iron, magnesium and vitamin A, legumes, such as beans and lentils, which are a good source of folate, iron, and magnesium, as well as whole unrefined grains, which contain B vitamins and magnesium (Kaiser et al., 2002). Additionally, because the nutritional needs of the fetus increase as development progresses, the intensity of cravings should follow the same rising trajectory (Tierson et al., 1985).

A majority of studies found sweets, high-fat foods, and fast foods to be the predominately craved substances during pregnancy (Flaxman and Sherman, 2000; Fessler, 2002; Kaiser et al., 2002). Data from our pilot study of online posts about cravings in pregnancy suggests that while some women crave potentially beneficial proteins, fruits, or vegetables, many of the most commonly reported cravings are for high-calorie, sugary, and fatty foods  (see Table ​

Table1

1). This data is largely consistent with previous studies examining cravings in a college population that found cravings for nutrient dense foods, such as fruits and vegetables, to be rarely reported (Weingarten and Elston, 1991). Thus, as is the case with perimenstrual chocolate craving, the foods typically desired by expectant women are unlikely to be the best source of nutrients needed in pregnancy.

Deci, cam pică și teoria asta, mai ales că nu sunt dovezi care să arate o legătură semnificativă între pofte și calitatea dietei din sarcină și surprinzător, anumite alimente considerate ca fiind benefice în sarcină (cum ar fi carnea și mâncărurile super proteinice) sunt de cele mai multe ori cauza principala a grețurilor (eu una nu am putut suporta mirosul de carne în primul trimestru și mi-era scârbă doar când pronunțai cuvântul carne).

Taken together, findings therefore do not support a nutritional deficits hypothesis for food cravings in pregnancy. Similarly, food cravings are unlikely to be due to a need for a general increase in caloric intake since they tend to emerge in the first half of gestation, long before a majority of fetal growth (and thus fetal demand for nutrients) takes place (King, 2000).

 Ipoteza 3 am descoperit-o citind articolul și nu m-am gândit la ea până acum și anume: poftele sunt cauzate de ingredientele farmacologice active din mâncare. Pun mai jos întreg paragraful ca să fie mai clar la ce se referă:

Potentially pharmacologically active ingredients in chocolate have been implicated in perimenstrual craving etiology due to their hypothesized reinforcing effects or ability to alleviate physical – and perhaps psychological – symptoms associated with menstruation, such as fatigue, irritability, bloating, or cramps (Bruinsma and Taren, 1999). The methylxanthines, a group of compounds with potentially energizing effects, are one example of a hypothesized active ingredient in chocolate (Rogers and Smit, 2000; Smit et al., 2004). However, methylxanthines are not present in large enough quantities in a normal serving size of chocolate to have a noticeable effect on anyone but the most sensitive individuals (Mumford et al., 1994;Hormes, 2014): a 60 g serving of milk chocolate contains only around 12 mg of caffeine, which is far less than the amount found in a serving of coffee, and substantially below the reliable placebo-discriminable dose (Shivley and Tarka, 1984; Michener and Rozin, 1994; Mumford et al., 1994). Other potentially active ingredients are present in even smaller quantities in the amount of chocolate typically consumed in one sitting, making it highly unlikely that their effects would be causally involved in the emergence of cravings (Rogers and Smit, 2000). The study that perhaps most compellingly demonstrates that pharmacologically active ingredients do not play a key role in the satisfaction of cravings for chocolate (during the perimenstrum or otherwise) found that white chocolate (which contains none of the pharmacologically active ingredients of milk or dark chocolate, with the possible exception of the fat-soluble cannabinoid anandamide) is far more effective at alleviating cravings than capsulated cocoa powder, which contains all of the pharmacologically active ingredients of milk and dark chocolate, but in isolation of its oro-sensory properties (Michener and Rozin, 1994).

Ipoteza numărul 4, speculată de prietena mea: poftele sunt condiționate social și cultural.

Culture has long been known to be a powerful determinant of eating behaviors and our proposed model of craving etiology hypothesizes a key role of cultural norms in the emergence of food cravings (Figure ​Figure11Figure11). In the absence of strong evidence in favor of physiological and biochemical causes of perimenstrual chocolate craving, studies have consistently identified significant differences in the overall prevalence, types, and gender ratio of food cravings across various cultures. For example, while chocolate is by far the most commonly craved food in the U.S., hardly anyone in Egypt endorses strong urges for chocolate or general sweet cravings (Parker et al., 2003). Rice is the most widely craved food among women in Japan (Komatsu, 2008), a finding that highlights the strong influence of culture and culinary tradition on food-related preferences. As noted previously, American women are about twice as likely as U.S. men to crave chocolate (91 versus 59%), but men and women in Spain are almost equally likely to report strong urges for chocolate (90 and 78%, respectively; Osman and Sobal, 2006). The word “craving” does not translate into most languages outside of English, suggesting that the construct may be less important or altogether unknown in other cultures (Hormes and Rozin, 2010). Taken together these findings support the view that culture plays a central role in the emergence of perimenstrual chocolate craving and highlight the importance of studying the role of contextual and psychosocial factors in the etiology of cravings in other domains.

Conflicting attitudes toward foods like chocolate that are perceived to be simultaneously appealing and “forbidden” have recently been hypothesized to be associated with a greater likelihood of craving (Cartwright and Stritzke, 2008; Hormes and Rozin, 2011). Ambivalent feelings toward chocolate and similar foods are likely to be especially common in U.S. women who are exposed to a culture that promotes largely unrealistic ideals of female beauty (Thompson and Stice, 2001), while at the same time providing easy access to large quantities of highly palatable and calorically dense foods in what has been termed an “obesogenic” environment (Swinburn et al., 1999). Evidence suggests that efforts to avoid foods that cause these conflicting feelings may have the paradoxical effect of increasing the likelihood of craving. The result is a sort of “vicious cycle” of alternating restraint and overconsumption or binge eating. Multiple studies have demonstrated that dieting to lose weight and restricting intake of well-liked foods are associated with an increase in the salience of (internal and external) cues related to that food and, as a result, in the frequency of cravings (Placanica et al., 2002; Hill, 2007; Smeets et al., 2009; Kemps and Tiggemann, 2009; Hollitt et al., 2010; Durkin et al., 2012; Massey and Hill, 2012). A recent study found that U.S. women who experience cyclical increases in chocolate craving report significantly greater levels of dietary restraint, less flexible control over food intake, more guilt when consuming chocolate, and higher body mass indices (Hormes and Timko, 2011), supporting the notion that eating-related pathology may play a causal role in craving etiology.

 Prenatal cravings thus seem to exist outside the U.S. and prevalence appears fairly stable across the different countries surveyed to date. However, data also suggest that there are culture-specific differences in reported types, perceived meaning, and psychosocial correlates of cravings in pregnancy. An early study found that pregnant Indo-Ceylon women experience nausea, vomiting, and aversions associated with foods reflective of their traditional role as a wife and mother (e.g., time and effort spent preparing traditional foods like rice, everyday curries, tortillas from millet, and jiggery; Obeyesekere, 1963). Cravings reported by these women were categorized as childhood foods (e.g., sweets), foods expressing hostility, rare or expensive foods, festival foods, sour foods, male or phallic foods, and idiosyncratic foods (i.e., those that have personal significant meaning to the individual; Obeyesekere, 1963). Pregnant women in Nigeria proclaimed that their most craved foods (fruits, vegetables, and cereals) provide nutritional benefits, justifying their consumption with the belief that they are a good source of body building nutrients, serve as a mild laxative, and are easy to prepare (Olusanya and Ogundipe, 2009). The most common cravings reported by a sample of 545 Tanzanian pregnant women (i.e., reported by more than 25% of cravers) were meat and fish, vegetables, fruits, and grains (Patil, 2012). Provision of craved foods to pregnant women by their husband and his family is considered an expression of social support in rural Tanzania (Patil, 2012). In Indo-Ceylon cultures, the dolacannot be satisfied until the substance is consumed, and if it is not satisfied the woman is said to endure significant anxiety and stress until the compulsion is relieved (Obeyesekere, 1963). These data provide preliminary support in favor of a role of cultural associations in the types of food cravings in pregnancy, though more work is needed to systematically compare and contrast the nature, prevalence, and significance of food cravings in pregnancy across diverse cultures.

Pornind de la această ultimă ipoteză, oamenii ăştia de au scris articolul propun un model explicativ al poftelor în general, şi al poftelor în sarcină în particular. Pe scurt ei zic că poftele apar din îndoiala sau starea de tensiune dintre tendințele de apropiere si evitare față de mâncărurile savuroase. Adică lupta dintre a te răsfăța sau efortul de a abține. Eu i-aș zice chiar război, nu luptă. Cu cât luptăm mai tare să evităm, cu atât crește pofta. E bine că nu toată lumea cedează și mulți reușesc să câștige bătăliile zilnice, cu toate că uneori mai și pierd. Însă, cercetătorii mai spun că există anumite contexte determinate cultural (perioada premenstruala și sarcina) în care norma poate fi încălcată, astfel că poftele ajung să fie satisfăcute.
Teoria e foarte interesantă pentru că văd sarcina și perioada pre-menstruală sunt văzute ca un catalizator sau factor permisiv, și nu ca o cauză, cum sunt considerate în multe teorii.

The model postulates that craving results from ambivalence or a tension between approach (i.e., the desire to indulge) and avoidance (i.e., efforts to restrict consumption) tendencies toward highly palatable foods. It is assumed that most individuals – and U.S. women in particular – seek to resolve this ambivalence in favor of abstinence, thereby de facto increasing the likelihood that they will crave the avoided food due to an enhanced salience of relevant cues. The model furthermore proposes that certain culturally defined cues signal occasional permission to break restraint, resulting in episodic consumption (and, potentially, overconsumption) of craved foods. It is hypothesized that in the U.S., both the perimenstrum (“PMS”) and pregnancy act as such culturally sanctioned disinhibitors, resulting in the characteristic patterns of increased craving frequency and intensity (and, as a result, consumption) specifically at these times. In other words, contrary to previous models of craving etiology, our model does not consider the perimenstrum and pregnancy a direct cause of cravings, but instead views them as a catalyst or permissive factor, allowing women to acknowledge and give in to otherwise unacceptable desires for highly palatable foods.

Dacă aveți timp și chef, puteți citi întreg articolul aici. E destul de lung și pe alocuri devine plictisitor, dar e foarte dens și conține multă informație utilă.

În loc de încheiere, fac o notă. Am zis mai sus că în primele 2 luni am poftit la dulciuri foarte mult. Mai mult mi-era foarte rău (orice aș fi mâncat), dar dulciuri nu aș fi refuzat. Cu cât mai dulce, cu atât mai bun. Mâncam și mi se făcea rău, nu vomitam, doar aveam o stare de greață constantă, indiferent ce mâncam. Beam limonadă cu ghimbir până la refuz. Pe la 10 săptămâni m-am prins că mi-e rău doar în zilele în care mâncam dulciuri. Am făcut un experiement și am scos orice formă de zahăr, până și mierea. Și din momentul ală m-am simțit excelent. Cum mănânc chestii cu zahăr mi se face rău. Deci, până la urmă nu toate poftele sunt bune. Poftele mele m-au învățat să-mi ascult și mai bine corpul și să citesc cu mai mare atenție semnalele pe care mi le transmite. Deci, când vă e rău încercați să scoateți alternativ diverse alimente ca să vedeți care sunt cele care vă fac rău. Puteți rămâne surprinși de-a dreptul și cine știe, chiar puteți scăpa de greață, rău sau alte disconforturi digestive.

Reclama Belvita Start 2015

Ați văzut reclama asta, la Belvita??? Mi se pare funny, dar e ceva ce nu-mi place, nu m-am prins încă ce:D E făcută în afară, vocea lui Ed în british english e mai faină decât a celui care a făcut dublajul în română, dar merge.

Un început de săptămână plin de energie!

Ziua Mondială a Fericirii

Astăzi e o zi pe care ar trebui să o sărbătorim zilnic. Adică zilnic ar trebui să fim fericiți. În practică e mai greu, în teorie sună super ușor. Te uiți la soare, zâmbești. Bine azi nu te uiți la soare așa fără ochelari de soare, pentru că Eclipsă. Dar pe principiul ăsta, mai miroși o floare, mai tragi aer în piept, mai spui cuiva cât de important e în viața ta, d-astea. 

Eu azi mi-am propus să fac cât mai mulți oameni fericiți. Până la ora 16 am vreo 6 pe listă, fără mine.

Deci:

- prima oară și prima oară, piticul: l-am lăsat să se uite la pisici pâna s-a plictisit, l-am făcut să râdă, l-am gâdilat

- a doua oară 2 mame din regat, cărora le-am pus pe curier cadourile de 1 și 8 martie, plus bonus câteva haine faine (că am făcut din nou curățenie în dulap). Una din ele habar nu are că în colet va fi și un cadou pentru băiatul ei (că am uitat de

ziua lui și mi-am propus să mă revanșez).

- a treia oară, am găsit-o pe tipa căreia i-am mai dat eu haine, vindea leurdă și viorele în față la Mega Image și m-am dus acasă și i-am adus o pungă cu pulovere, aduse special de la mama pentru ea. Când m-am întors nu mai avea viorele, dar a zis că mai vine și mâine. 

- a patra oară, i-am lăsat curierului bacșiș mai mult decât era cazul (adică 5 lei) și a fost foarte fericit.

- a cincea oară, i-am cumpărat jumătății semnificative ulei de argan cu pulverizator ca să-și îngrijească barba.

- a șasea oară, am făcut schimb de dubluri de la super flizz (cartonașele alea de la Mega), care avea nevoie de ele pentru copilul ei și a fost mega fericită că va mai adăuga câteva cartoane noi la colecția copilului.

- a șaptea oară, cred ca va fi tot fii-miu că se va vedea diseară cu Alexia, fetița de care îi place.

- a opta oară, voi fi eu, când voi face baie cu spumă diseară:P

- a nouă oară, va fi mama când vom vorbi diseară, ea mereu e mega entuziasmată când ne aude și ăsta mic o strigă moonee (adică bunica) și face ham ham ( adică bunica are câini- și încă câți...)

- a zecea oară va fi o surpriză, până se termină ziua sigur mai fac eu ceva bun!

Acum să mă duc să eviscerez dorada aia afurisită de am cumpărat-o ieri și tipul de la pescărie nu a avut timp să o eviscereze el. Damn, this is not happiness at all.

LE: am mai incercat eu să fac nişte combinaţii, dar nu au mers. Nici baia cu spumă nu mi-a ieşit pentru că m-a cotropit un somn de d-abia am fost în stare să fac un duş. Şi mâine e o zi în care pot face fericiri:D

Sursa foto: Pinterest

Insane in the main brain: mania de a face totul ieri

Eu sufăr de o boală, şi anume, nu pot accepta uşor ideea de a face lucrurile în ritmul meu. Eu trebuie să fac totul atunci când cred eu că trebuie făcut, chit că asta presupune să nu dorm nopţiile, să mă sacrific sub diverse forme, punând foarte multă presiune pe mine. Multă presiune, uneori multă și nejustificată (doar că mi s-a pus mie pata). În contextul curent, însărcinată şi somnoroasă şi cu greţuri şi cu un toddler explorator de aproape 2 ani, eu vroiam de la mine să pot să mai fac şi alte 1000 de lucruri pe lângă gătit, curăţenie, plimbări cu copilul, petrecut timp în 3 (pardon, în 4), petrecut timp doar cu jumătatea semnificativă, ieşiri în oraş, scris pe blog și odihnă corespunzătoare. Problema mea e că nu vreau să accept că nu pot mai mult. Şi mereu îmi forţez ritmul. Eh, sarcina asta mi-a pus capac şi m-a pus în faţa faptului împlinit. Şi să fi vrut să mă dau peste cap să fac ce mai aveam eu de gând că nu am putut. Corpul meu este deja suprasolicitat de la sarcină, aşa că mă trimite la somn.

Nici nu am cuvinte să descriu cât de neputincioasă m-am simţit şi cum a trebuit eu să învăţ să fac lucrurile încet (am mai trecut și inainte de sarcină prin asta, dar atunci am refuzat să-mi învăț lecția, acum nu am mai avut scăpare). Să vă povestesc, că e o experienţă interesantă, iar pe mine mă ajută foarte mult să o scriu.

Mi-am propus ca de 1 şi 8 Martie să fac pentru mamele din regat un mic cadou, de început de primăvară. Pe la mijlocul lui Februarie, vorbesc cu o prietenă dragă să-mi facă nişte mărţişoare superbe. Totul era în grafic. Urma să vină mărţişoarele, iar eu să livrez cadourile în perioada 1-8 martie. Să vă zic că azi e 18 Martie şi eu d-abia am dat 3 din 18 cadouri??? Să vă zic cât de frustrată sunt pe mine? Nu are rost. 

Fiindcă începutul de martie a fost mai dificil, nu am avut parte de prea multă libertate de mişcare singură, am reuşit cu greu să fac o escapadă să cumpăr bomboanele şi cam atât. În restul cazurilor a trebuit să mă car cu ăsta mic după mine. În fiecare zi îmi setam un task: azi mergem după hârtie de împachetat (chit că afără bătea un vânt de te zbura pe sus eu am luat copilul şi am mers cu autobuzul o staţie, am luat hârtie şi ne-am întors cu tramvaiul şi apoi am ajuns acasă, ca după tornadă mă simţeam), mâine după panglici şi aşa mai departe. Bineînţeles că în ritmul ăsta a trecut şi 8 Martie. Am reuşit să deleg 2 cadouri către o prietenă bună şi aşa am reuşit să dau primele cadouri pe 10 martie:))) Apoi încă unul undeva pe 13. Şi apoi m-am oprit, că pe restul nu le împachetasem, din lipsă de timp. Am încercat să împachetez împreună cu piticul. Eşec total. Îmi lua foarfeca, eu o luam şi o puneam undeva sus să nu ajunga la ea, timp în care el îmi fura hârtia sau fundele sau lipiciul sau orice considera el interesant. După 15 minute împachetasem un cadou şi m-am hotărât să abandonez.

Apoi a venit din nou weekendul și am fost prinsă cu tot felul de activități, mai ales că omul pleca duminică într-o delegație a trebuit să înghesuim cât mai multe în programul de sâmbătă. D-abia luni,  când printr-un miracol nu am adormit la somnul de după masă al copilului, pe 16 martie am reușit să împachetez aproape tot. Însă am rămas fără panglici după primele 4 cadouri și nu le-am putut finaliza... Ce pot să mai spun? Că nu-s organizată sau că UNIVERSUL încearcă să-mi dea o lecție??? Mno, ce să mai zic... Cert e că săptămâna asta mi-am propus să expediez cadourile pentru mamele din afara Bucureștiului. Mai am de luat 3 cadouri pentru câteva aniversări care le-am scăpat din ochi și astăzi am în plan să le rezolv.

Până una alta, încerc să-mi dau seama că orice presiune pe care aș pune-o pe mine nu m-ar ajuta cu nimic, ci mi-ar crea și mai multă frustrare. Văd că trimestrul 2 de sarcină a venit cu ceva mai multă energie și sunt încrezătoare că voi reuși până la sfârșitul lunii martie să dau toate cadourile. Eu zic că e un deadline realist și am mari șanse să-l ating. La final de martie vă zic și la ce concluzii am ajuns după toată experiența asta.

Acum fug că trebuie să gătesc o ciorbă de roșii și o quiche cu brocolli, iar la 11 mă văd cu o mămică la o cafea, să-i dau cadoul. O să ajung la 4 din 18! Muhahaha!!!

Aproape 23 de luni

Mi-am dat seama că nu am mai scris despre cât este de minunat copilul meu și, mai ales, nu am scris nimic despre multitudinea de cuvinte cu care mă surprinde în fiecare zi. 

Așa că trebuie neapărat să consemnez vocabularul tânărului la aproape 23 de luni.

beca - a fost primul cuvânt mai serios după mama și tata. Adică bec.

apte - lapte. apte e un fel de middle name pentru mine. Se trezește uneori noapte și strigă tare: apttteee! Puternic și hotărât și apoi e călare pe mine în căutare de lapte. Amuzant e faptul că la zapădă spune tot apte, că o vede albă:))))

apa - chiar dacă spune apă de pe la 1 an, acum a învățat să și ceară când îi este sete. Pe modelul cu laptele, l-auzi cum strigă de o dată Apaaaaa. Când suntem acasă se duce singur și-și ia apă de la chiuvetă sau de pe măsuța unde mai mereu stă pentru el un pahar cu apă proaspătă.

pla pla - are multiple semnificații: pâine prăjită și parc fiind cele mai des înțelese de mine

vrum-vrum- evident mașină

brum-brum - motor, că deh, tac-su a avut grijă să-l învețe de mic

miau- pisică

ham - câine

biblou - tablou

peca/peperci - ciuperci. E absolut pasionat de tăiat ciupercile, are un cuțit al lui care nu este ascuțit, dar care merge de minune să taie chestii moi, cum ar fi ciupercile, bananele și brânza.

adei - ardei

tica - ceas, de la tic-tac

ticou - tricou

maieu - maieu

geaca - geacă

gone- gunoi, zice gunoi la orice mașină mare care seamănă cu mașina de gunoi:))) tot îl corectez și el nimic. 

mone - baloane?!

mane - bunica

nana - nani

caca - e evident ce-n seamnă

pepe - pipi

iaaac - spus cu intonația corespunzătoare ori când gustă chestii acre, ori când îl spăl de caca

papac - capac

Aide - haide!

Na - nas

ogli - tigru

și lista rămâne deschisă că mai sunt multe care nu îmi vin în minte acum.

Prima propoziție: Apinde beaca! Rostită într-o seară, pe la începutul lui martie, cu multă supărare la adresa lu' tac-su care a stins pe neanunțate luminile în sufragerie în efortul lui de a ne trimite la culcare:)))) Am rămas amândoi paf.

Ce știe să facă nou: 

- să se de-a peste cap, e cea mai nouă achiziție. Seara înainte de culcare face câteva rostogoliri și e mega amuzant. 

- a învățat să sară cu ambele picioare în sus. Tot în pat se exersează și săriturile. 

- anunță când face caca și pipi, însă nu vrea la oliță, doar anunță:))) ca și cum aș anunța eu vremea:)))

Ce-i place să facă cel mai mult: 

- să danseze în pielea goală:)))) 

- de altfel, îl amuză să se dezbrace la pielea goală. De câteva ori m-am trezit cu el gol-pușcă, după ce îl îmbrăcasem în pijama, M-a pufnit un râs, iar el era foarte fericit. A început să stăpânească din ce în ce mai bine dezbrăcatul și-l exersează cu fiecare ocazie. Nici la capitolul îmbrăcat nu stă prost 

- să aducă chestii din frigider

- să întindă rufe

- să dea cu măturica și fărașul

- să ducă chestii la gunoi

Pasiuni: puzzleurile și mașinile, dar nu neapărat ca jucării, ci mijloacele de transport, denumirile lor. I-am luat o carte cu sunete și cu mașini și e absolut fascinat. Țin minte că văzusem un puzzle incastru de la Mellisa&Doug cu diverse mașini, avioane și sunete. Ar trebui să pun mâna să-l caut.

Obsesii: 

- pisicile. În fiecare zi mergem să căutăm pisici, negreșit. Cel puțin 10 minute pe zi ne uităm la filmulețe amuzante cu pisici pe youtube (sunt total contra televizorului, dar m-a mâncat undeva să-i arăt într-o zi un astfel de filmuleț și acum nu mai scap...).

- mersul cu tramvaiul sau autobuzul

- să se dea în leagăn  a mai avut o perioadă pe la 11 luni, văd că un an mai târziu, obsesia a revenit)

Îi place să socializeze cu alți copii, chiar are doi prieteni de joacă: o fetiță mai mică ca el cu trei luni și un băiat mai mare cu un an. Alexia și Alex. Pe amândoi îi îndrăgește, dar cu Alexia îl leagă mai mult, chiar ceva sentimente de iubire, că pur și simplu se făstăcește când o vede și bonus, și-a frecat nasul lui de nasul ei de vreo două ori într-o zi, dovadă de afecțiune supremă <3 Cine ar fi crezut că se îndrăgostește atât de repede?!

Tot scriind îmi dau seama cât de mult a evoluat în ultimele luni. Mă uit la el în fiecare zi și mă minunez cât este de extraordinar.

Mai jos un exemplu din activitățile noastre de bucătărit. Am făcut supă cu găluști, el a tocat pătrunjelul și apoi l-a aruncat pe jos. A adăugat și sare, ca să fie totul condimentat:)))

Vineri, 13

E vineri, 13 martie 2015, ora 4.38 am. Sunt trează de la 1 am. De vreo două luni mă culc la 9 seară, mă trezesc la 1, fresh, plină de energie. Multe nopți am ales să stau în pat în speranța că adorm, ceea ce se întâmplă în 2 din 5 cazuri pe la ora 5- 6 dimineața. Astăzi m-am hotărât să deschid laptopul și să mai scriu câte una alta pe blog, să mai lucrez la o broșură/revistă de informare pe care mi-am luat angajamentul să o fac anul ăsta (nu e o glumă, nu are un termen limită:D), să mai citesc un articol, d-astea. Aș fi gătit dacă asta nu ar fi presupus să fac zgomot sau aș fi împachetat cadourile pentru mamele mele din regat, că o să treacă primăvara până le dau eu lor cadourile, dar hârtia foșnește și aș risca să trezesc cealaltă partea a casei care doarme buștean. 

Tot încercând să programez diverse prin calendar, constat că e vineri 13. Mă amuz. Mie 13 îmi poartă noroc. Sunt născută pe 13 ianuarie, băiatul meu s-a născut în 2013 și a fost botezat într-o zi de 13 iulie (na, aici ce-i drept eu am decis), m-am măritat pe 31 iulie, deci 13 e o constantă în viața mea. 

Culmea, astăzi sunt în săptămâna a 13-a de sarcina. Da, da, mă confesez, recunosc că-s gravidă! Familia noastră se mărește! Și ce moment mai bun, dacă nu ăsta, ca să anunt la 13 săptămâni, pe 13 martie? Nu puteam să ratez această ocazie:)))

Să povestesc de avalanșa de gânduri din interiorul creierului meu? Nu cred că pot scoate ceva coerent, pentru că încă nu-mi vine să cred că o voi lua în scurt timp de la capăt, cu încă un pui de om. Sunt copleșită, dar bucuroasă în același timp, încerc să mă apuc să citesc despre cum să prezint situația tânărului, cum să fac ca acomodarea să fie cât mai lină și naturală, cum să mă împart mai bine între toți cei trei copii ai mei. Da, și jumătatea semnificativă face parte din categoria copii de multe ori:))))

Sunt singura inconștientă care crede că se va descurca de minune fără niciun ajutor suplimentar, în timp ce alte cunoștiințe/prietene gravide deja se pregătesc să dea copilul mai mare la gradiniță, să ia o bonă sau femeie care să ajute la curățenie. Eu nu. Eu cred cu tărie că cineva, fie el și apropiat, mai rău mă va enerva. Așa că mai bine lipsă. Voi avea omul acasă o lună de zile, până mă pun cât de cât pe picioare. Apoi intentionez să mai apelez din când în când la bunicul ca să mai iasă cu cel mare în parc sau să facă diverse treburi în locul meu, cum ar fi cumpărăturile sau alte situații neprevăzute. Și atât. Om vedea atunci cum va fi și cum mă voi descurca. Până atunci mă bucur de timp exclusiv cu piticul. Recunosc că simt că-i fur un dar, timpul meu doar cu el, atenția mea doar pentru el, dar în același timp simt că-i ofer un alt dar, poate chiar mai frumos, un partener de joacă, un prieten pe viață. Voi mai scrie despre asta, cu altă ocazie.

Încă sunt surprinsă de cât de diferite sunt sarcinile între ele. Sarcina de acum a fost plină de grețuri și probleme cu alimentația. D-abia acum m-am prins că cel mai rău îmi făceau produsele care au zahăr. Paradoxal, după cea am aflat că sunt gravidă, m-au pocnit poftele de dulce, în condițiile în care eu nu mai consum zahăr de câteva luni bune. Și am mâncat halva (până mi s-a făcut rău și nu mai vreau să văd), nutela și ciocolată neagră. M-am prins târziu că, de fapt, mi-era rău de la ele. Acum că m-am lămurit am exclus complet orice zahăr și mi-e mai bine. Mănânc multe fructe și legume crude, apă multă (chit că mă enervează mersul la toaletă din 30 în 30 de minute) și mâncăruri gătite ușoare. Prima lună nu am rezistat fără un litru de limonadă cu ghimbir zilnic. De insomnii nici nu mai povestesc aici, că am în plan un articol separat.

So, asta fac eu în ultima vreme, mă multiplic:)))

Început de primăvară

Mă uit pe geam şi nu îmi vine a crede că ninge. Mi-aduc aminte că, pe când aveam eu vreo 5-6 ani, iarna d-abia se dădea dusă în aprilie, cu chiu cu vai. Acum, ne ofticăm că soarele refuză să ne vadă la față fix de pe 1 martie.

Nu reuşesc să găsesc deloc un ritm, o rutină pentru scris. Vremea asta mă-ncurcă rău, mă deprimă. Nu-mi place să scriu când sunt tristă. Scriu în gând zilnic pagini întregi, pe care le uit imediat ce le-am scris. Păcat, scrisul în gând nu e eliberator, dimpotrivă, e ucigător. Anihilează idei, sentimente, care altfel ar putea să trăiască întru eternitate. Sau pur şi simplu să trăiască mai mult decât câteva secunde.

E curioasă nevoia oamenilor de a scrie, de a se lăsa pe ei înseşi amintire. Ciudat cum putem uita cum suntem sau cum am fost. Oare cu ce ne ajută? Chiar trebuie să ne scrijelim povestea pe copacul vieți? Până la urmă, cineva, undeva, ține o evidență şi ştie că am trecut prin viața noastră. Aparent, nu e suficient. Avem nevoie de mai mult. De un loc al nostru, unde să ne vedem liniaritatea sau sinuozitățile existenței noastre zilnice, evoluțiile sau regresiile, să ne lăudăm că suntem acolo umde credem că trebuia să fim, să ne ponegrim când stăm pe loc sau o luăm la vale sau nu o luăm niciunde.

D-aia nu-mi place să scriu când e urât şi mohorât afară, că nu ajung nicăieri. Lamentare tristă şi patetică de muiere obosită. Mai bine lipsă.

Să vină primăvara ca să-nverzesc şi eu, că-nmuguresc pe interior şi mă scorojesc la exterior.