Înainte să nasc eram workaholică. Nu aș fi sigură că m-am lecuit complet, că eu am o problemă cu controlul și delegatul, cu încrederea în capacitățile celorlalți de a face lucrurile la fel de bine sau chiar mai bine decât mine. Maternitatea m-a mai temperat fiindcă mi-a arătat că sunt multe lucruri mult mai importante în viață.
Eu cred că workaholismul este o boală destul de serioasă, la cap, a oamenilor care pun tot ce au la bătaie în interesul unei companii, indiferent de cât trebuie să muncească, câți bani primesc, etc. Dacă-i spui unui workaholic că exagerează, că trebuie să găsească un echilibru, o să-ți sară-n cap și o să-ți explice despre utilitatea lui în firmă, cum DOAR el știe să facă nu știu ce chestie, cum DOAR el poate să atragă cei mai cei clienți, cum DOAR el înțelege cum merg lucrurile și ca să meargă trebuie să fie acolo trup și suflet 12 ore din 24, uneori și nopțile și weekend+urile.
Deci nu te pui cu un workaholic, fiindcă întreg universul șade pe umerii lui și dacă-l deranjezi cu prea multe sfaturi despre echilibru și armonie o să-ți spună că-i strici karma și acum pică cerul peste tine. Evident el ține și cerul pe umeri. Dacă mai face și treabă bună la muncă și primește feedback pozitiv (resort mârșav de motivare pentru a boost-ui și mai mult performanța micului sclav), ego-ul ajunge până în stratosferă și nu mai coboară de acolo, naucit de lipsa de oxigen. Mai există și varianta, în care îți spune că știe despre cum e treba asta cu echilibrul între viața personală și muncă și că doar traversează acum o perioadă mai dificilă. Ăsta era cazul meu. Mereu aveam o perioadă dificilă la muncă și mereu încercam să aduc echilibrul în viața mea. Uneori îmi ieșea, alteori nu.
Prima ruptură masivă a fost înainte să rămân însărcinată, când am plecat pentru câteva săptămâni în concediu prin Europa. Am văzut că există și altfel de viață. Mi-a luat vreo 4 zile să mă detașez de birou și toate problemele pe care le lăsasem în cârca colegilor și să mă pun pe picioare (eram atât de obosită încât nu făceam altceva decât să dorm, spre disperarea omului). Apoi mi-am reamintit ce-nseamnă să trăiești. M-am întors complet relaxată și gravidă, pe deasupra:))) Am mai limitat excesele, am început să respect programul de lucru, să nu mai fac ore suplimentare, să deleg, să negociez mai mult cu clienții, să fac tot ce pot ca să manageruiesc mult mai bine volumul de muncă supradimensionat (în orice corporație care se respectă volumul de lucru pe cap de om e cât pentru doi oameni, cel puţin).
Pe la trei luni de sarcină am ajuns de urgență la spital, cu iminență de avort, fix în dimineața în care urma să lansăm un proiect enorm, pe care doar eu lucrasem până atunci. Am lăsat totul și am plecat. Am stat în spital vreo 2 zile, apoi acasă la pat vreo 2-3 săptămâni. Ăla a fost momentul în care mi-am dat seama că universul nu stă doar pe umerii mei, ci stă pe umerii tuturor. Și că nu-s indispensabilă și că orice s-ar întâmpla se găsesc soluții la orice situație/problemă (cu moartea pare să fie mai greu:)) ). Atunci m-am liniștit. Totuși, mi-au mai rămas niște păsărici și tot m-am încăpățânat să mai duc la capăt câteva proiecte, mai de suflet, până am intrat în prenatal.
Acum, doi ani mai târziu, mă aflu în fața unei situații pe care nu aș fi bănuit-o nici în cele mai ciudate vise. Evident, în cei doi ani cât am lipsit eu, s-au schimbat multe. Un alt șef, 2 colegi noi, o altă conducere regională, noi programe, alți clienți etc. Mă gândeam cu groază la momentul în care va trebui să mă întorc la muncă. Cum mă voi integra într-un mediu de care nu mă mai leagă nimic. Ezitam între a lucra cele 2 luni jumătate pe care le aveam de lucrat și a-mi lua concediu fără plată până intram din nou în prenatal. Tot îmi făceam diverse scenarii. Până într-o seara de marţi când s-a rupt filmul și am primit veștile de la birou, cum că departamentul nostru se va restructura (restructurarea asta fiind de fapt o etapă intermediară până când se va desființa complet). Șoc! Nu se poate așa ceva. Încă nu-mi vine să cred cât de repede s-au întâmplat lucrurile (aveam bănuiala că se va întâmpla asta, în urma unor decizii de management regional care conduceau spre asta, dar părea ca va mai dura măcar 6 luni).
No, am scris toată povestea asta ca un fel de lecție pentru alți ca mine, dar şi pentru că de câteva nopţi mă tot zvârcolesc în pat din cauza mulţimii de gânduri care m-au cotropit şi am zis că mi-ar prinde bine să le pun pe hârtie. Mă doare sulfetul pentru toate orele muncite, pentru toată agitația, stresul, nopțile nedormite. Recunosc că e ca și cum o parte din mine a murit. Pentru cine mai contează acum că eu am stat până la 4 dimineața, împreună cu șefa mea, ca două descreierate să verificăm o livrare? a? Sau nu știu ce raport bengos la care am lucrat 2 luni ca să arate comercial și mega atractiv? Yaa, useless now. Toate eforturile noastre au ajuns fix în pământ, îngropate adânc.
Mai trist este că te simți aruncat în stradă, ca să zic așa. Dacă înainte tu erai cel care decidea că nu mai vrea să rămână (și poate că te simțeai chiar și vinovat că vrei să pleci), acum decizia a fost luată de altcineva, mult mai ferm, irevocabil. În curând, urmează să mă întorc oficial la birou, să-mi negociez ieșirea din peisaj. Sincer, nu e un moment pe care să-l aștept cu sufletul la gură și nici cu entuziasm. Și mai sincer, mă bucur că lucrurile au luat această întorsătură fiindcă mie mi-era greu să mă rup. Mă trăgeau înapoi anii de muncă, relațiile frumoase de prietenie cu colegii și multe alte aspecte deloc de neglijat. Acum nu mă trage nimic înapoi, ci doar înainte.
Deci, da, Universul are un mod al lui de a aranja lucrurile și a le pune pe calea pe care trebuie să fie. Mai ales atunci când tu nu poți să te rupi, te rupe el. Ce-i drept, mulți dintre colegii mei ezitau să o apuce pe alte drumuri, acum nu mai au de ce să ezite. Până la urmă timpul are răbdare cu noi, dar până când? Și când vede că avem prea multe dubii, ia el frâiele în mână. Eu văd toată treaba asta ca o oportunitate, o şansă pentru noi de a ne rupe de tot ceea ce nu ni se mai potrivea, dar încă nu aveam curajul sau oportunitatea să o luăm pe alte căi. E o invitaţie şi şansă de a regândi ceea ce vrem să facem cu cariera şi viaţa noastră. Şi trebuie profitată de ea, că s-ar putea să nu se mai întoarcă.
Sursa foto: Pinterest
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu