hi 5 mai există???

Deschid de dimineaţă Google Trends, aşa mai mult din curiozitate, să văd ce mai caută oamenii pe Google. Şi găsesc asta:

   

Ce mă miră pe mine este că hi5 încă mai exista. În rest, nu mă miră că suntem un popor de facebookiști, care se dă pe yooutube și se uită la filme online. Sănătoși să fim!

P.S.

Ah, m-a ros curiozitatea și am intrat pe site-ul hi5. Cum, cum să te loghezi pe hi5 cu contul de facebook????!!! Mi se pare culmea rețelelor de socializare! 

Nu toți oamenii sunt empatici (sau măcar simpatici)

Ieri când am ieşit pe afară am făcut o scurtă vizită pentru cumpărături la Mega Image. Băietului meu îi place fooarte mult să mergem la cumpărături, să care coșul prin magazin, să pună în el diverse produse. E amuzant pentru mine, uneori și pentru alți oameni din magazin. Numai că, nu toți oamenii se extaziază când văd un plod d-ăsta mic, cu părul bălai, încercând să tragă după el un coșuleț gol fix prin locul de lângă bara rotativă pe unde intră de obicei căruțurile metalice de cumpărături. Mai mult, unii se enervează foarte tare. 

O doamnă în vârstă, vizibil preocupată cu gândurile ei, destul de tristă și încruntată, mai că ar fi dat cu căruțul metalic peste copil fiindcă se mișca prea încet. Stăteam și mă uitam la ea, în timp ce îi ziceam copilului să treacă mai repejor că mai sunt și alți oameni care așteaptă să treacă. El s-a mișcat în ritmul lui, chiar mai repede, însă doamna nu a mai avut răbdare și i-a trântit copilului un DĂ-TE O DATĂ MAI ÎNCOLO cu atâta ură cu cât nu aș fi crezut vreodată că o să aud din gura unui om la adresa unui pui de om. Mai mult, chiar mi-a fost frică că o să-l împingă cu căruțul metalic ca să-și facă loc...

Mi-am văzut de treabă și am trecut peste. Na, poate femeia nu are răbdare și se grăbește, are probleme, etc.  

La un moment dat, am luat piticul în brațe și mă chinuiam cu o mână să-l țin pe el și cu cealaltă mână să iau o pungă din rola cu pungi pentru fructe/legume. Coșul bloca un mic coridor prin care o altă doamnă vroia să treacă cu un coș pe roți mai mare. M-a văzut că aveam ambele mâini ocupate, că mai dura fix 1 secundă până aș fi eliberat, însă a simțit nevoia să îmi adreseze un PARDON răstit și o privire urâtă. Asta a simțit ea să îmi spună, supărată fiind că îi blocam calea spre cumpărăturile mult visate pentru 1 secundă!

Sunt un om bun, dar uneori aș vrea ca acești oameni, care nu au dezvoltat mușchiul empatiei, să se reveleze cumva și să-și dea seama că universul nu se învârte numai în jurul lor. E o vorbă: tratează-i pe cei din jur așa cum vrei să fii tratat! Înseamnă că sunt oameni care vor să fie grăbiți, bruscați și agresați verbal, în loc de tratați cu respect, politețe și răbdare. Păcat că nu am cum să-mi dau seama și eu, ca o proastă ce sunt, vorbesc frumos cu toată lumea și mai mult, le mai găsesc și scuze celor care se poartă urât. Hm... E cumva o problemă la mine?! Și nu, nu sunt genul care se așteaptă ca toată lumea să se facă preș în fața mea și să-mi cedeze locul în autobuz sau la casa de marcat sau mai știu eu ce alte beneficii, sub pretextul că am copil. Nici când eram gravidă nu aveam așteptarea asta. Totuși mai multă bunătate și empatie față de oamenii din jurul nostru nu ar strica...

Când lucrurile ies deandoaselea

Nu știu cum reușeșc să scap unele articole din vedere. Am făcut puțină curățenie de toamnă prin drafturi și am găsit unul care nu a apucat să vadă lumina virtuală astă vară, așa cum ar fi trebuit. Îl public acum că mi-e milă să-l pierd.

Marți de dimineață m-am trezit de la 6 cu un avânt și un chef neobișnuit să gătesc. Am făcut meniul în minte, m-am strecurat din pat și am dat năvală în bucătărie. După maxim 5 minute aud niște pași mici, somnoroși și împiedicați. Zic că mi se pare, totuși mă duc să verific. Hm... cineva și-a dat seama că am dispărut din pat! Iau copilul somnoros în brațe, îl duc în pat, mă asigur că doarme și  mă strecor din nou. Nu trec nici 2 minute că vine după mine din nou. Hai că am pus-o. O dată reușesc să mă trezesc devreme și cu chef de gătit și universul complotează împotriva mea!

După vreo juma de oră reușesc să mă eliberez și să mă apuc de gătit.

Curăț, tai, toc legume, fac niște batoane cu cereale și măr și când să mă apuc de ultima chestie pe care vroiam să o mai fac, mă trezesc cu jumătatea semnificativă în bucătărie, care avea poftă să-și gătească ceva pentru micul dejun. La 7.15. Repet, la 7.15 omul doarme de rupe și dacă cineva îndrăznește să-i strice somnul de frumusețe tună și fulgeră! Ne-ncurcăm unul pe altul în bucătărie, până la urmă mă dau bătută și-l las să-și facă de cap, ca altfel ajungem să ne certăm ca chiori degeaba.

Până după-masă lucrurile curg liniștite. Dau să bag copilul la somnul de după-masă, hotărâtă să mă culc și eu cu el, că deh, eram trezită de mult. Mda. Copilul nu vrea să doarmă. Nu are nici cel mai mic chef sau intenție să cadă în brațele somnului. Eu, în schimb, sunt cu ochii în chiloți. Moțăi câteva minute și încerc să mă adun. Până la urmă mă mobilizez și ne îmbrăcăm să ieșim afară. Poate o plimbare cu căruțul va face minuni. Trebuie să doarmă măcar juma de oră.

Ies din scara blocului în jur de 3 fără ceva. O oră mai târziu, după câteva ture prin Herăstrău am un copil adormit. Acum să găsesc o bancă pe care să îmi odihnesc oasele, musai cu vedere la lac. Am și o carte, deci cel puțin o oră o să citesc. Mno, până am ajuns eu la locul cu banca cu vedere la lac au trecut cam 20 de minute. Până am găsit cartea, am băut niște apă și am mâncat un fruct și niște alune, încă vreo 10. Mă apuc să citesc și după vreo 20 de minute, de undeva din spatele meu se aude un sunet foarte dubios, de pasăre care dă să moară. Hait, se va trezi copilul! Mă-ntorc și văd că la vreo 50 de metri în spatele băncii mele era locul în care stau păunii. Perfect! Acum să sperăm că nu mai scot niciun sunet până se trezește copilul. Parcă mi-ar fi citit gândurile și după nici 5 minute au început să facă și mai urât și inevitabilul s-a produs. Mama lor de păuni.

Uite așa mi s-a dus mie tot zenul astăzi!

Astăzi vorbim despre sticle şi borcane!

Eram în parc și-l admiram pe pitic ce frumos bea el singur din sticla de apă plată. Apoi am rămas concentrată pe sticla (din sticlă) din care bea și-mi dădeam seama că are un design foarte reușit. Cei de la Aqua Carpatica m-au cucerit cu sticlele lor pătrate, iar când le-au scos și pe cele din sticlă, m-am îndrăgostit iremediabil. Apa, de fapt orice lichid, are alt gust în sticla de sticlă (d-aia şi toate gospodinele pun sosurile, siropurile în borcane sau sticle de sticlă). La fel de tare m-au cucerit și cei de la Grolsch cu borcanul de bere!

Imaginea e preluată de aici

No, d-aia m-am gândit eu astăzi să scriu despre sticle și borcane. Ce-i drept, e un subiect bun pentru perioada asta. Cine nu are acasă o mamă strângătoare de borcane și sticle pentru bulion, zacuscă, dulceață și alte bunătăți de se prepară toamna? Cine nu are, să-și facă rost sau să-mi dea mie borcanele și sticlele, că a mea mă-nnebunește mereu să nu-i arunc borcanele și sticlele din sticlă! În fiecare toamnă cumpăr câteva baxuri de borcane goale cu capac ca să-mi spăl păcatele.

Râdem, glumim, dar mie chiar îmi plac borcanele și sticlele de toate felurile. Mă uit peste tot după ele. Le-aş strânge pe toate şi le-aş da tot felul de întrebuinţări. Şi cum ma-m plimbat eu pe net după sticle şi borcane am dat peste site-ul ăsta. Am dat peste raiul borcanelor şi sticlelor!!! M-au cucerit definitiv borcanele sub 320 ml! Love them alllll!!!! Le-am pus gând rău și-mi voi da o comandă ca mi se par super potrvite pentru ținut condimente în ele. Deja mă văd lipind etichete și scriind pe ele ce condimente misterioase conțin.

În plus, îmi plac tare mult şi proiectele DIY din sticle, cum ar fi cele pe care le-am pus mai jos, găsite toate pe Pininterest de-a lungul timpului:

Deci, da, sunt nebună...după sticle și borcane! Sper că mai sunt și alții ca mine, cu pasiuni d-astea ciudate, nu?

Joc de cuvinte

Eram pe afară cu piciul la o plimbare printre blocuri. Îi place la nebunie să ne plimbăm, să căutăm pisici, să urce şi să coboare scările de la intrarea blocurilor pe lângă care trecem. La una din scările la care ne-am oprit am găsit acest joc de cuvinte:

Artă urbană, nu glumă.

Concert de dincolo de perete

Eşti un idiot, alţi copii nu au ce mânca şi tu faci mofturi! Asta se auzea prin ușa vecinei de lângă, când intram în casă de la primbarea de seară, pe la 7 fără ceva. Femeia asta are o voce atât de stridentă şi ascuţită încât sigur ar fi fost bună de cel puţin mezzo-soprană la operă... dar din păcate nu cântă la operă. De cele mai multe ori o aud și eu cum efectiv țipă pe note care mai de care mai înalte, încât simt că îmi sparge timpanul, cu toate că ne desparte un zid. Nu e zi în care să nu o aud cum urlă. Până acum urla doar la bărbat: că e un porc bețiv ordinar, că nu-l mai suportă, că pleacă, ca s-a săturat, i-a ajuns până la os. De ceva vreme urlă și la copil. Acum vreo 2 zile cred ca l-a și altoit, că am auzit țipete, apoi plânsete și pe ea urlând: treci și te spală nesimțitule, ai murdărit toată casa, arăți ca un porc!

Mereu când îl văd pe copilul ăsta de 8 ani mă gândesc cum zi de zi este când victimă, când martor la scandalurile părinților, când ambele. Tac-su chiar e un bețiv, dar e un bețiv blând care i-a constant bătaie de la nevastă-sa. Mă uit de fiecare dată în ochii lor când îi întâlnesc. Ochii lor, ai lui și ai ei, sunt triști și resemnați, chiar dacă ei par tot timpul politicoși și joviali, însă ochii copilului se ascund. Sunt genul ală de ochi care au suferit, au văzut prea multe și s-au închis în ei ca să nu-i mai vadă nimeni. Rar am văzut niște ochi care să fie înghețați, atemporali. Ochi care cu toate că te privesc direct, îți lasă impresia că te evită, că se uită prin tine. Și uite așa mă întristez zilnic. Pentru că zilnic soprana de lângă are de dat cel puțin o reprezentație. Chiar acum când scriu îi aud cum se ceartă. Îi aud fiindcă e liniște deplină în casă, dacă ar fi mers televizorul poate nu s-ar fi auzit. Însă, uneori se aude chiar dacă televizorul e deschis. Oamenii ăștia sunt ăia de scriu statisticile studiului Unicef despre violența verbală, făcând parte din cei 2,7% care se ceartă zilnic. 

Oamenii care țipă au impresia că urletele nu au repercursiuni. Ei ce, am urlat că nu mai puteam și tu nu înțelegeai că nu mai puteam și trebuia să urlu ca tu să își dau seama că nu mai pot! Trebuia să urlă ca să mă asculți, ca să mă auzi! Ce nu știu ei este că violența verbală lovește la fel de tare ca o palmă. Lovește-n direct în om, în esența lui, în psihicul lui. Și asta lasă râni adânci, nu doar vânătăi.

Acum e din nou liniște, dar nu pentru mult timp. Mâine dimineață o vor lua de la capăt.

Later Edit: Cum navigam eu ca o floricică pe facebook am dat peste articolul Yelling (Part 1) de pe Evolutionary Parenting. Dați-i un click, că merită.

Ce pot face 4 ore de somn, 4 ore de somn legate?

O mamă care de obicei nu doarme mai mult de 2 ore legate pe noapte, atunci când doarme 4 ore legate se simte ca şi cum l-ar fi prins pe Dumnezeu de ambele picioare. Cel puțin, eu așa mă simt. Și sunt atât de fericită de parcă aș fi dormit nu 4, ci 8 ore. Culmea e că nu mai pot adormi la loc, în ciuda eforturilor depuse timp de o juma de oră. Am numărat oi, am încercat să mă gândesc la lucruri frumoase și relaxante, m-am foit de o parte pe alta, până când m-am hotărât să mă dau jos. Inevitabil am ajuns în fața calculatorului să scriu, să mă ocup puțin și de cursurile de pe Coursera pe care le-am abandonat în ultimele 2 săptămâni din cauza celor 4 dinți care i-au ieșit ăstuia mic. Mda, la 5 dimineața eu am ochii cât cepele, energie cât să fac curat în toată casa, să gătesc cel puțin 3 feluri de mâncare. 

Deci, 4 ore de somn legate îți pot da atâta energie cât nu ai avut toată săptămâna. Păcat că peste vreo 8 ore, adică pe la prânz așa, o să mi se facă un somn de nu o să mai știu cum mă cheamă și o să vreau să dorm oriunde văd cu ochii. Până atunci, mă voi bucura de cele câteva ore rămase până se trezește ăsta mic și voi face tot ce nu am apucat toată săptămâna. Ahh, timp pentru mine...trăim cu impresia că nu mai existi!

Metamorfoze blogoristice

Au trecut 6 luni şi un pic de când m-am apucat de scris. 70 de articole publicate, încă jumătate în draft care nu au văzut lumina virtuală, rebranduirea în tribalmother, blog design still in progress. 

Zic, că se impune un bilanţ! Aşadar, în astea 6 luni am constatat că:

• e greu să scrii zilnic;
• e greu sa scrii zilnic bine, atrăgător, revelator sau măcar interesant, amuzant;
• stilul nu vine peste noapte şi se pogoară ca Duhul Sfânt peste Fecioara Maria, trebuie să te lupţi pentru el, să îl construieştti cu migală, să scrii mult, zilnic, să citeşti dublu decât scrii, să recitești constant ce ai scris;
• inspiraţia nu e zilnic de partea ta, uneori te părăseşte cu zilele, alteori dă peste tine fix în cele mai proaste momente când efectiv nu ai cum să scrii;
• scrisul pe bani e de n ori mai greu decât scrisul din suflet, gratuit și pentru persoana ta; e nevoie de 10 ori mai mult timp ca să scrii ceva bun, de impact, care să atragă publicul căruia se adresează, multă atenție la formulări, multă corectură, verificare, re-verificare, însă e o provocare să scoți dintr-un articol de publicitate ceva mișto;
• e nevoie de mult timp, implicare și dăruire ca să pui pe blog material 100% original: poze, desene, grafică, dar și merită, că ești tu 100% (sau hai fie 99%) și poți să vezi ce lucruri faine ies din mâinile tale;

6 luni de scris, 6 concluzii. Pentru mine e mai mult decât suficient! 

Lista cea-fără-de-sfârşit

Sau The Never Ending List cum am botezat-o dintr-un prost obicei de a americaniza cam tot ce mișcă prin jurul meu. Vechi obicei corporatist, că deh...parcă sună mai bine în engleză. Noua fiță e să combini și engleza și franceza. Le cat, le grand list, le idiot. Mda, după ce am tot predicat că lista omoară spontaneitatea și că mă descurc și fără ea, am înfrânt. LISTA m-a înfrânt. M-am apucat să trec acolo tot ce vreau să fac, tot ce nu am reușit să fac, tot ce am în plan să fac. Intru în fiecare cameră și mă uit prin fiecare sertar și scotocesc după diverse chestii amânate și uitate și le trec pe listă. Mai aruncă omul o idee, o trec și p-aia pe listă. În curând lista o să fie mai lungă decât zilele unui an. Ba să luăm un suport de prosoape, ba să mă apuc de cumpărat cadourile pentru Crăciun, ba să citesc nu-știu-ce-carte, ba un spectacol care nu vreau să îl ratez, cum ar fi Animest (poate anul ăsta ajung și eu), niscaiva idei de jucării de făcut pentru copil, eh și multe altele. Nimic nu scapă de lista cea-fără-de-sfârșit. 

Și când vrei să termini tot ce ți-ai propus tu acolo? Până în 2018 crezi că reușești? Se aude o voce sarcastică dintr-o cameră, urmată de un râs înfundat. Mda. Nu îmi propun niciun termen limită. Nu are rost, fiindcă îmi dau seama că ce vreau eu să fac e oarecum imposibil, însă nimic nu e imposibil dacă îndrăznești. Ceea ce nu știe încă jumătatea semnificativă este că o treime din lista mea îl privește pe el, pentru că eu nu o să mă apuc să fac ordine și curățenie în dulapurile de pe balcon unde zac tot felul de accesorii, unelte, scule și echipamente de camping, airsoft etc. Să vedem cine mai râde acum!

Long live the never ending list! Să bem în cinstea ei un ceai de gălbenele că m-am pricopsit cu o ditamai indigestia după ce am mâncat cu foarte mare poftă niște nutella de casă, de care până mai acum 3 ore eram foarte încântată. Acum nu mai sunt. Nutella asta nu a fost o idee bună. Trăiască fructele (și dulceața pe care o face mama, chiar dacă e atât de dulce încât după o lingură trăiesc cu impresia că am mâncat cel puțin juma de kilogram de zahăr)! Și stafidele! Și ceaiul de gălbenele că m-a ajutat să mă pun pe picioare, că altfel muream aici.