Blackfridayu' la români

Teoretic, Black Friday (BF) ține o singură zi, vinerea după joia recunoştinţei. Mai are și o soră, Cyber Monday (CM), lunea după vinerea neagră, dedicată cumpărăturilor în online. Practic BF se întâmplă în magazine, offline, iar CM în magazinele virtuale, în online. 

La noi în țară ambele evenimente poartă același nume, Black Friday, chit că se întâmplă în online sau în offline, ține cât are chef directorul de marketing și/sau de vânzări și anul ăsta avem 2 BF-uri. De ce 2? Pentru că eMag, a hotărât să facă BF pe 21 noiembrie din cauza faptului că 1 Decembrie pică într-o luni și ar fi avut probleme cu livrarea coletelor. Competiția s-a mobilizat să ofere și ea un early BF, weekly BF, endless BF, fiecare ce a putut sau cum a putut. 

Culmea e că noi nu sărbătorim Ziua Recunoștinței, așa că, eu personal, nu văd rostul BF la noi în țară. În opinia mea BF, la noi, face parte din categoria formelor fără fond: importăm fără cap de afără tot felul de formate de promovare fără ca ele să se potrivească fondului. BF a fost adus în țară de eMag și oarecum a rămas în mentalul online ca tatăl și mama promoțiilor de BF. Consumatorul român, avid după orice model replicat din afară l-a îmbrățișat imediat, și cu inima, dar mai ales, cu portofelul.

Nu pot să-mi ascund supărarea provocată de faptul că oamenii noștri din marketing nu încercă (sau poate doar mi se pare mie, poate ei încearcă, dar nu au cu cine, pentru cine) să conceapă ceva potrivit pentru cumpărătorul român. Putea fi, de exemplu, o campanie pentru 30 noiembrie, ca să nu se suprapună cu ziua națională, sau, de ce nu, de ziua națională. O agenție de creație putea să facă o mega campanie. Dar de ce să ne chinuim când tot ce face americanu' e mai bun, mai frumos și mai ușor de preluat, că doar dăm cu copy-paste... Repet, poate exagerez eu.

Despre promoții nici nu vreau să vorbesc, pentru că, în ciuda scandalurilor de anul trecut pe tema țepelor la bani luate de mulți dintre cumpărători, lucrurile nu s-au schimbat prea tare. Dacă în State oamenii se duc în magazine și stau la cozi enorme și cumpără cu încredere tot ce văd cu ochii sau mai prind, la noi trebuie să stai o lună-două de zile la pândă în online să monitorizezi prețurile ca să nu fii tras în piept. Anul trecut a fost un ditamai scandalul. M-am gândit că retaileri și comercianții și-au învățat lecția. N-ai cu cine bă, niște țărani (replică din reclama Cava D'oro)! Mulți au repetat schema... adică, oamenii ăștia de vând chiar cred că suntem proști atât de ocupați încât nu avem timp să verificăm și cum vedem scris undeva mega reducere de preț, gata, ne lăsăm convinși. Păi ne luăm țeapă o dată, de două ori, dar nici chiar așa la infinit. 

Aștept cu nerăbdare să apară și la noi respectul pentru cumpărător, că până 'om ajunge noi la mobile apps shopping experience și campanii de BF făcute la nivelul celor din afară mai durează. Până atunci, citim aici cum se adaptează retaileri din afară la noile trenduri online de consum. 

Depresia poate fi bună!

Chiar dacă nu par, sunt un om reflexiv, introspect până în măduva oaselor, cu ușoare tendințe depresive, care le pun pe seama unui pesimism ciudat. De cele mai multe ori gîndesc de 10 ori până fac ceva, până iau o decizie. Alteori, totul se întîmplă spontan, ascultându-mi instictele (Slavă Domnului că sunt destul de dezvoltate). 

M-am gîndit de foarte multe ori la predispoziția mea spre introspecție, de a despica firul în patru, de a căuta înțelesul tuturor lucrurilor văzute și nevăzute, de a vedea uneori mai mult negrul din jur, decât albul sau tonurile de gri. Veșnic nemulțumită, căutând încontinuu perfecțiunea. Cam asta ar fi o descriere pe scurt a unora din trăsăturile de care nu sunt tocmai încântată.

Acum câteva luni am dat peste niște scrisori adresate unei bune prietene prin anul 1 de facultate, dar pe care nu am apucat să i le mai trimit (habar nu am motivul pentru care nu le-am expediat). Erau triste. Mă frământam încontinuu asupra scopului meu în viață, a opțiunilor și alegerilor pe care urma să le iau, încercam și-mi doream cu disperare să găsesc calea. CALEA. Acea cale pe care mulți dintre noi o căutăm cu râvnă toată viața, calea care ne va oferi drumul spre atingerea scopului cu care am fost încredințați în mod misterios de către însăși viața (mda, poate suna puțin dubios, dar eu chiar cred că fiecare avem un drum scris în frunte și că nimic nu este întâmplător). Lucrurile s-au așezat de la sine când mă așteptam mai puțin, am găsit calea care m-a dus încet, dar sigur, spre drumul pe care trebuia să ajung. Am trecut vreo 9 ani de atunci și pot spune că mai am puțin și ajung la drumul principal, până acum m-am plimbat pe niște străduțe secundare. Dar, despre asta, urmează să scriu mai încolo.

M-am considerat o persoană extrem de analitică, cu toate că uneori mi-am pus semne de întrebare dacă nu cumva sufăr de vreo formă de depresie. Am considerat că sunt puțin cam dură cu mine având în vedere cât de ipohondră sunt. Oricum, dubii am avut de multe ori, însă am considerat mereu că mai degrabă sunt introspectă decât depresivă, că asta e firea mea și că e de bine, nu e de rău. Recent am dat peste un articol despre rezultatele unui studiu făcut de Universitatea McMaster și Centrul pentru adicții și probleme mintale. Oamenii ăștia au descoperit ceva, ce eu (câtă modestie:))) intuiam de oareșce vreme: depresia pare a fi o stare a creierului de adaptare la o situație complexă și greu de procesat. 

"Depression has long been seen as nothing but a problem," says Paul Andrews, an assistant professor of Psychology, Neuroscience & Behaviour at McMaster. "We are asking whether it may actually be a natural adaptation that the brain uses to tackle certain problems. We are seeing more evidence that depression can be a necessary and beneficial adaptation to dealing with major, complex issues that defy easy understanding."
The researchers administered their test to nearly 600 subjects. Their paper, "Measuring the bright side of being blue," appears in the peer-reviewed, open access journal PLOS ONE.
The test revealed which subjects were experiencing analytical rumination at varying levels of intensity, and found a relationship between those results and subjects who were experiencing depressive symptoms.
The research suggests that depression may be a natural condition in which the mind concentrates involuntarily on a complex issue to the point where it allocates resources to analyzing the problem at hand, diminishing concentration on other aspects of living, perhaps giving rise to disrupted eating, sleeping and social interaction that are associated with depression.

Mai multe informații puteți găsi aici, de unde am luat și paragraful de mai sus, iar studiul aici.

Studiul chiar merită citit, fără să vă simțiți descurajați de partea de statistică. Pun aici câteva paragrafe care mi s-au părut interesante, despre ipoteza meditației analitice (analytical rumination hypothesis) care spulberă cât de cât mitul medicației anti-depresive pentru cazurile mai ușoare de depresie, unde, de fapt, individul trece printr-un proces analitic mai profund. Știu multe cazuri în care medicația anti-depresivă a fost acordată cu prea multă ușurință, cazuri în care, cred eu, că se putea recurge la alte metode, mai puțin dăunătoare creierului.

One leading hypothesis of the origin of depression proposes that many depressions are the result of an ancient defence mechanism designed by natural selection to promote analytical thinking in response to complex life stressors [35]. The analytical rumination hypothesis [35]states that the symptoms of depression result in extended bouts of persistent, distraction-resistant cognitive analysis, which can function to help individuals resolve challenges in their lives. This hypothesis recognizes that the resolution of exceptionally complex problems, such as those associated with adverse life events and major stressors, can require prolonged and in-depth bouts of analysis that lead to impairment and disengagement from everyday life. Problems can occur in a variety of contexts, but analysis will involve thinking through the components of the problem such as (1) its cause; (2) the aspects that need solving; (3) potential solutions; and (4) the costs and benefits associated with implementing various solutions.

While the ruminative thoughts associated with depression are commonly considered maladaptive [36]–[38], several authors have argued that depressive ruminations may be useful, or at least may begin as a useful means to focus and analyze problems in order to gain insight [39]–[41]. A substantial body of evidence indicates that depressed mood is associated with increased cognitive processing, improved accuracy on complex tasks, and enhanced detail-oriented judgement on tasks that require deliberate information processing [42]–[46]. Individuals with depression have also been shown to consistently outperform non-depressed controls when the experimental tasks involve cost-benefit analysis [47]–[52].

Understanding analytical rumination has important clinical implications for how to assess and treat depression. Rather than viewing depression as an impairment or malfunction of the brain, the evolutionary perspective hypothesizes that it may sometimes occur as an adaptive response to promote the cognitive analysis required to understand and resolve current problems. Depressive episodes associated with high levels of analytical rumination may be most usefully treated by facilitating rumination and analysis rather than medications or psychotherapies that may treat rumination as unproductive.

E uimitor cum ne ajută știința să ne schimbăm perspectiva. Eu nu încetez să mă minunez, mai ales când se dovedește că există o parte bună în lucrurile care până acum erau considerate ca fiind rele. Atâta timp cât privești din unghiul potrivit, nimic nu e rău.

Gândul de duminică seara

Sâmbăta trecută publicasem pe blog citatul de mai jos, pe care nu ştiu cum am reuşit să-l şterg:))))
Fiindcă mă tot frământă treaba cu moartea, bașca cutremurul de aseară, când m-am speriat destul de zdravăn, am zis să îl mai public o dată, ca să rămână aici pentru posterioritate.

“When we are young we are often puzzled by the fact that each person we admire seems to have a different version of what life ought to be, what a good man is, how to live, and so on. If we are especially sensitive it seems more than puzzling, it is disheartening. What most people usually do is to follow one person's ideas and then another's depending on who looms largest on one's horizon at the time. The one with the deepest voice, the strongest appearance, the most authority and success, is usually the one who gets our momentary allegiance; and we try to pattern our ideals after him. But as life goes on we get a perspective on this and all these different versions of truth become a little pathetic. Each person thinks that he has the formula for triumphing over life's limitations and knows with authority what it means to be a man, and he usually tries to win a following for his particular patent. Today we know that people try so hard to win converts for their point of view because it is more than merely an outlook on life: it is an immortality formula.” ― Ernest Becker, The Denial of Death

În plus, vă fac şi o recomandare de film, că se potriveşte oarecum cu citatul: Lucy.

Lucy este un film în regia lui Luc Besson, cu Morgan Freeman, care vrea să ridice câteva semne de întrebare asupra potențialului neexploatat al creierului uman. În prezent, omul folosește doar 10% din capacitatea creierului său. Oare cum ar fi lumea de astăzi dacă am putea accesa 20% din resursele neutilizate ale creierului? Dar 50%? Dar 100%? Ce am putea face în plus? Au fost multe replici care mi-au plăcut, însă doar 2 mi-au rămas în minte:

We've codified our existence to bring it down to human size, to make it comprehensible, we've created a scale so we can forget its unfathomable scale.

We humans are more concerned with having than with being.

Despre moarte şi alte gânduri sumbre

Până să nasc nu m-am gândit prea mult la moarte.  Eram relativ indiferentă și oarecum împăcată cu ideea de moarte. Am prins, din păcate, cam multe înmormântări ale unor oameni dragi sau rude încă de mică. De departe, pe lângă moartea bunicului meu la 6 ani, cel mai mult m-a marcat moartea unui copilaș, un verișor de-al meu, care a trăit cam 20 de ore. A fost cea mai tristă înmormântare la care am fost vreodată. Aveam până în 14 ani. 

După ce am născut, subit, în mine s-a activat frica de moarte. La intervale mai mult sau mai puțin regulate întrebarea asta revine și mă bântuie. Gândurile mele s-au precipitat și mai mult când, acum vreo 2 săptămâni, a murit un prieten de-al soțului meu. În urma lui au rămas o mamă și doi băieți mari. O frică imensă m-a cuprins. Dacă mor, ce se întâmplă cu ăsta mic? Cum o să înțeleagă că mami nu mai este acolo pentru el? Că brațele care îl primeau necondiționat brusc nu mai există, nici laptele, nimic din ce pentru el însemna totul nu mai este? O să pot să-l văd cum crește de acolo de sus? Să-l urmăresc din umbră? Dar omul? El cum o să se descurce? O să mai poată să-și refacă viața? Mama mea, cum o să treacă ea peste o asemenea tragedie, să-și îngroape copilul? Dar prietenii mei cui rămân? Mda, tenebroase gânduri îmi trec prin cap uneori.

Ieri am plecat pe grabă să cumpăr un cadou. Am luat doar banii și cheile, fără să-mi iau vreun act de identitate la mine. Omul mereu mă ceartă că nu port buletinul după mine. Și fără să vreau, când am constatat că nu am iarăși niciun act la mine, mi-au răsunat în cap cuvintele lui: Știi că m-ai salva de câteva ore bune de căutare disperată, în cazul în care ai păți ceva, dacă ai avea buletinul la tine? Brusc m-am agitat și mi-a înghețat sângele în mine. În capul meu au început să se deruleze diverse scenarii tragice: ba mă calcă mașina, ba mi se face rău și cad pe stradă și mă lovesc cu capul de ceva, etc.. Trăim mereu cu impresia că moartea ne va da măcar un telefon înainte să vină în vizită, ca să o așteptăm cu o prăjitură, un pahar de vin roșu... din păcate nu dă telefon înainte, te trezești cu ea la ușă, gata să intre peste tine indiferent dacă ești în pijamale, mâncat, nemâncat, cu casa curată sau dezordonată, spălat sau nemachiat. 

În momentele când îmi vin astfel de întrebări îmi doresc doar să văd ochii copilului, să-i văd cum licăresc, cum zburdă viața-n ei, să-l țin cât mai mult în brațe, să le spun celor din jur cât de mult contează pentru mine, să spun te iubesc mai des, să mulțumesc, să fiu recunoscătoare, să mă bucur de faptul că exist, că respir, că toți ceilalți din jurul meu sunt bine și le bate inima-n piept. Apoi mă liniștesc până data viitoare când o iau de la capăt. Parcă de fiecare dată când revin, gândurile sunt și mai violente, panica e și mai mare. La fel de tare cum mă sperie gândul propriei morți, mă sperie și gândul că omul sau copilul sau maică-mea sau prietenii mei ar putea muri în orice moment. Cum ar fi viața fără ei? Ar mai fi viață? Aș mai putea numi-o viață dacă eu aș fi pe jumătate moartă? Fără îndoială, o dată cu moartea oricăruia dintre acești oameni, ar muri și o parte din mine.

La încheiere, vă las cu Cioran, că el a studiat mult mai aprofundat problema.

“Cine-şi pune serios problema morţii este absolut imposibil să nu aibă şi o teamă. Chiar aceia care cred în nemurire sînt orientaţi înspre această credinţă tot din frica de moarte. Este, în această credinţă, un efort dureros al omului de a-şi salva — chiar fără o certitudine absolută — lumea valorilor în care a trăit şi la care a contribuit, de a înfrînge neantul din temporal şi de a realiza în etern universalul. În faţa morţii, acceptată fără nici o credinţă religioasă, nu rămîne însă nimic din ceea ce lumea crede a fi creat pentru eternitate. Toată lumea formelor şi a categoriilor abstracte se dovedeşte complet irelevantă în faţa morţii, iar pretenţia de universalitate a formalului şi categorialului devine iluzorie în faţa iremediabilului din procesul de aneantizare prin moarte.” - citat luat de aici.

De dulce

Ieri după-masă a năvalit peste mine cheful de gătit ceva dulce și bun. Am răscolit puțin netul și am găsit o rețetă delicioasă de budincă cu griș. No, gata, budincă de griș să fie.

Mă duc pun laptele la fiert. Ăsta mic vine și el repede, repede în bucătărie, nu care cumva să piardă ceva. Se urcă pe un scaun și se joacă la chiuvetă. Eu mă duc să iau ceva din frigider (care e la 2 pași mai încolo) timp în care tot blatul de gătit e invadat de râuri de apă care se revarsă peste tooot. Dar peste tooooooooot! Opresc repede apa, pun mâna pe niște prosoape, opresc laptele să nu dea în foc, mă uit la copil. Mie îmi venea să țip, el râdea cu gura până la urechi.

Pauzăăă lungă din partea mea, râs de copil, în hohote, pe fundal. În cele 5 secunde cât am stat să procesez informația, am tras aer în piept și m-am gândit cum e mai bine să reacționez.

Am expirat aerul și am început să îi explic pe un ton destul de ferm gravitatea situației.  Nu știu cât de bine mi-a ieșit, însă el a stat și m-a ascultat cu atenție maximă, a coborât de pe scaun, a închis ușa la bucătărie și s-a uitat frumos la mine cum ștergeam apa de pe jos și cum, mai apoi, scoteam toate cele din sertarele plineeee de apă. A înțeles el, cumva, că nu e bine ce a făcut. A luat o cârpă și s-a apucat să șteargă apa din sertarul în care eu, deja, începusem să curăț. Și nu mi-a mai trebuit nimic, mi-au trecut și nervii, și supărarea, doar văzându-l cât de responsabil și serios strângea dezastrul făcut de el.

Să mai zică careva că mini-omuleţii ăştia nu sunt minunați! 

Despre dragoste, în alt fel

Știți relațiile acelea disfuncționale în care el e un nenorocit (uneori alcoolic) violent care recurge la toate modalitățile posibile (violență fizică, verbală, manipulare, distorsionare a realități, știrbirea stimei de sine, subminarea încrederii de sine etc.) pentru a o subjuga pe ea, a o transforma într-un obiect asupra căruia să dețină controlul total? Mai mult ca sigur că le știți și fără să vă dați seama chiar faceți parte dintr-o astfel de relație. 

El-ul din povestea de mai sus e reprezentat, de fapt, de ei, adică de clasa politică, de cei care ne guvernează, cei care teoretic sunt acolo ca să ne reprezinte interesele, să ne asigure bunăstarea economică, socială, culturală, etc. 

Ea-ua este alcătuit din noi toți, care laolaltă alcătuim ceea ce numim poporul român, o masă de oameni atât de eterogenă, alcătuită din atâtea tipuri de oameni cât nisip există pe plajele de pe litoralul nostru în paragină, care au interese și nevoi specifice, însă sunt mânați oarecum de același ideal: să le fie bine (indiferent ce înseamnă binele ăsta la nivel individual).

Ea vrea ca el să se poarte frumos cu ea, să-i arate că o iubește sincer, necondiționat, nu doar să-i arunce vorbe-n vânt, promisiuni deșarte (cum de altfel face de ani de zile) și 3 lei pentru pâine. El vrea ca ea să rămână subdezvoltată emoțional, să nu afle ce e aia dragoste adevărată, să nu-l părăsească și să-l dea la o parte pentru un altul mai bun, bărbat adevărat. Lui cine i-ar mai găti dacă ea îl părăsește? Așa că el o terorizează, o subminează constant. Cu toate că are bani, nu-i dă și ei,  ba uneori îi ia şi banii pe care ea îi munceşte şi o lasă să se descurce cum poate. O minte, o scuipă, o face nebună, o exploatează. Ea îl știe de frică, se crede slabă, incapabilă, urâtă, proastă, neputinciosă. Se bucură rar, nu se mai îngrijește (că lui nu-i place să o vadă așa, că e gelos), uneori reușește să mai pună mâna pe o țoală nouă, cu care se mândrește atât de mult încât devine enervantă. El o bate destul de des, o torturează psihic zilnic. Ea îndură, nu are încotro. Dacă el o dă afară, ea ce se face? Nu are casă, nu câștigă prea mulți bani, mai are și niște copii de crescut, unde să se ducă, cum să se descurce? Mai bine stă cu el, gătește, copiii au un tată, se mai relaxează și ea din când în când cu o telenovelă, suspinând în gând după dragostea aia din filme și-și vede de treaba ei, că până la urmă toate relațiile sunt dificile și vecina de la 4 mai ia câte o palmă de la bărbati-so...

În fapt, ea e o comoară descoperită de un pirat. E frumoasă (dar habar nu are ce chip are frumusețea ei), e bogată (atât de bogată, că după ce atâția ani de exploatare, încă mai are ceva resurse puse bine), e minunată, dar nefiind niciodată apreciată la adevărata ei capacitate e nostalgică după diverși foști din viața ei, care i-au dat mai multă atenție, dar pe care ea i-a refuzat politicos fiindcă îl iubea pe EL. Încă nu și-a pierdut speranța că un Făt-Frumos va veni să o salveze, să-i curme starea mizerabilă. În loc să-și pună capăt singură problemelor, așteaptă ca altcineva să i le rezolve, să o salveze din mocirla în care singură și cu mâna ei s-a afundat. 

Asta e ea, țara noastră. Constant terfelită, abuzată, prădată, decimată, supusă unui democid bine pus la punct, lent și eficient de către o armată de pirați, barbari, care se luptă între ei care să o exploateze pentru următorii 5 ani. România e această ea, instabilă emoțional, care mi-aș dori să se trezească în dimineața asta cu mintea clară, să-și strângă catrafusele și să plece dracului o dată, să se descurce singură, să le ofere copiilor ei șanșa unui viitor mai bun, lipsit de abuzurile pe care ea le-a îndurat, pentru că poate să aibă parte de un viitor strălucit. 

Cum să strici după-masa unei mame

Hai că vă dau eu sfaturi, că am un noroc la experiențe d-astea. Tocmai ce mi-am amintit că acum vreo 2 săptămâni am mai avut o întâmplare de care am uitat să povestesc, lucru care mă miră, fiindcă m-a scos din sărite crunt, însă despre asta cu altă ocazie.

Povestea începe așa:

Nici nu apucasem bine să mă trezesc din somnul de după-amiază (mda, pare că sunt cel puțin o privilegiată fiindcă dorm după-masa, însă nu e așa, eram ruptă de oboseală), că aud soneria. O ignor, cu toate că ăsta mic era super curios să afle cine a sunat. Eu nu eram curioasă, eram total dezinteresată si fără vreo urmă de chef să mă dau jos din pat. Aşa că am ignorat. La nici 30 de secunde pun mâna pe telefon să-l scot din modul silenţios şi ce să vezi, mă suna jumătatea semnificativă. Răspund.

Eu: mdaaa

El: vezi că a sunat instalatorul la uşă

Eu: am auzit soneria, dar am ignorat-o. D-abia ne-am trezit... nu rămăsese că dă un telefon înainte?! Am zis să vină după 3...

El: nu ştiu ce-a fost în capul lui, du-te la uşă că aşteaptă...

Închid. Mă uit la ceas. 15:05. Unii oameni sunt exagerat de punctuali.

Mă duc, deschid uşa, îi poftesc în bucătărie. În jur haos, vase nespălate, dezordine. Maxim de ciufută şi irascibilă (că deh, mi-au răpit plăcerea de a mă cuibări și alinta cu piticul vreo juma de oră), eliberez chiuveta ca să vadă omul care e problema, pe unde curge apa din instalaţie de avem o baltă constantă în ... coşul de gunoi. Şi cum mă mişcam eu ca un puf de păpădie în adierea vântului o aud pe ea (ea fiind soția instalatorului, care este un fel de ajutor, își dă cu părerea, îi ține surubelnița și chestii d-astea) cum mă întreabă pe un ton super mirat: nu ai şosete în picioareeeee? Like I just had time to put any socks in my feet... Zic: NU. Ar trebui? Eu nu port şosete prin casă decât iarna şi atunci, foooarte rar. Fix asta era durerea mea acum o_O

Încă bezmetică şi chiaună mă învârteam prin casă, aranjând diverse. God knows why. Simţeam nevoia să aranjez ceva, orice, cred că de nervi, pentru că a picat atât de prost vizita lor. 

Se prinde omu' care e problema şi pleacă să cumpere piesa care trebuia înlocuită și mă lasă cu muierea lui pe cap. Vă puteţi imagina fericirea de pe faţa mea uitându-vă la poza asta:

Mno, acum asta e, n-oi muri 15 min. După câteva minute, brusc mi se face rău. Mă aşez pe canapea în speranța că îmi voi reveni. Muierea turuie. Da' turuie fraţică. Că şi pe fi-sa o dureau ovarele mereu, că stătea mereu fără şosete, că ei au gresie în toată casa că a pus gresie fiindcă îi era frică că parchetul se umflă (singură se autoironizează de parcă dedesupt ar fi fost marea negră) şi mereu răcea și făcea cistită și cum nu purta șosete cum se-mbolnăvea și a fost la doctor şi i-a dat anticoncepţionale și i-a trecut și-i vine și menstruația fix în aceeași zi O_O O_O Când, dar când mi-am dorit să aflu atâââtea lucruri despre un om pe care nu-l cunosc? Și de ce tocmai acum, când mi-e rău!?!?!

După 15 minute simt că nu mai pot, mai că aș fi vrut să o dau afară din casă. E clar că mi-e prea rău ca să-mi treacă repede. M-apuc și sun, ba pe om, ba pe bunic, care cum poate să vină mai repede să stea cu copilu, cu instalatorul și cu nevasta-sa care nu mai tace din gură. Omul nu poate mai devreme de o oră, bunicu nu răspunde. 

Când ți-e rău nu-ți arde de oaspeți, de public, de nimic. În 10 minute ajunge bunicul. Sunt salvată!! Mă duc să iau ceva de durerile astea oribile de menstruație și mă bag în pat. 

Deci, dacă vreți să stricați zenul unei mame care stă cu copilul acasă vă duceți la ea fără să dați telefon înainte, sunați la ușă lung și puternic ca să fiți siguri că se trezește nu doar copilul ei, ci și al vecinului de lângă, vă cereți scuze că ați venit neanunțați și apoi vă comportați ca și cum nu v-ați cerut scuze, stați pe capul omului până vă uită Dumnezeu și vorbiți într-una, necontenit. Vă garantez eu, nu veți da greș! Ce mai contează că omenii ăștia veniseră să vă ajute, și în special veniseră că i-ați chemat voi, felul în care s-au prezentat și contextul în sine anulează scopul pentru care au venit. 

Activități la 18 luni

Ieri am vorbit de jucării 12-18+, astăzi vorbim despre activități la 18 luni!

În cazul în care aveți un exemplar în vârsta de 18 luni prin preajmă știți deja că activitatea de bază este IMITATUL.

Imită tot ce fac eu. Dacă eu spăl vase, trebuie și el să spele ceva. Dacă eu dau cu aspiratorul, trebuie să dea și el. Dacă spăl geamuri, întind rufe, stau la calculator, fac ordine în dulap, același lucru trebuie să-l facă și domnișorul. Negreșit! Pe mine mă amuză teribil și mă bucură că am ajutor constant în toate treburile gospădărești. Eu aș sfătui toate mamele să-i implice pe micuți cât mai mult în toate activitățile zilnice. Toate aceste experiențe sunt de o sută de ori mai utile decât orice jucărie din lume.

Așadar, ce, unde și cum facem?

Ce facem în bucătărie: 

• joaca cu apă la chiuvetă - începe să fie fascinat de transferul de apă dintr-un recipient în altul;
• joaca cu diverse cereale - tot pe același principiu ca și apa, transfer de cereale dintr-un recipient în altul;
• aluat - aluatul de orice fel e mega interesant. I-am cumpărat la un moment dat un mini făcăleț din lemn din Cora și e super încântat să-și întindă singur aluatul, să-l taie cu diverse forme de biscuiți și apoi să-l mănânce:)))) 
• triat legume și aranjat în coșuri;
• plimbat legume sau fructe cu plasa :))) - mai exact ia punga mea de cumpărături de la Ikea din material textil și pune în ea ce prinde prin bucătărie și apoi și-o pune de gât și umblă cu ea așa prin casă. Eventual mai găsește ceva, gen o șurubelniță sau o altă jucărie și merge cu traista de gât și ambele mâini ocupate boscorodind diverse:)))))
• curățat și tăiat legume - tot încearcă să folosească aparatul de curățat legume. Nu prea am insistat cu utilizarea lui, dar nu am vrut nici să nu-l las să-l folosească deloc, pentru că nu mi se pare la fel de periculos ca un cuțit. Cu toate astea, pe la 15 luni i-am dat un cuțit cu vârf rotund de la un set de tacâmuri care nu taie mai deloc ca sa-și exerseze aptitudinile de bucătar și taie, doar sub supravegherea mea, cu mare succes chestii moi, gen branză și ciuperci:D
• spălat aragazul; scos duzele de la aragaz;
• plimbat oale și tăvi peste tot prin casă (parcă mai puțin ca înainte de 18 luni);
• gătit: ia o oală din dulap, se urcă pe scaunul din bucătărie, pune oala pe plită. Se duce ia două-trei legume, le pune-n oală, pune capacul, se dă jos din nou și caută o lingură de lemn în sertarul cu linguri de lemn. Se urcă la loc pe scaun, ridică capacul și amestecă, iar apoi gustă. Toate astea sub ochii mei amuzați și inima care stă să plesnească de fericire când îl vede cât de mult a crescut și câte știe să facă;

• (dez)ordine prin sertare;
• joaca cu borcane - dacă ar putea, ar lua toate borcanele mele cu cereale, fructe deshidratate, semințe și condimente și și-ar băga nasul în ele. Dacă prinde vreun astfel de borcan cu greu îl mai poți recupera. Ne-am mai jucat împreună cu borcane de diferite dimensiuni și capace de diverse mărimi (gen găsește capacul care se potrivește la borcan), dar parcă nu-s la fel de fascinante;
• nimic din lumea asta plină de jucării nu se poate compara cu vasul și piesele din plastic de la robotul de bucătărie. ZILNIC se joacă cu ele, asambleză robotul ală de m-am plictisit eu de câte ori l-am văzut până acum. Ferească sfântul să-l pui la loc în dulap sau să-l miști din locul în care l-a pus el. Țipete, urlete, plâns, jale mare. Mă tolerează să-l folosesc când am nevoie de el la bucătărie, dar trebuie musai să-l las pe el să-l monteze. Nu-mi dau seama ce-i place așa mult la el. Într-o seară l-a adus în pat și am dormit cu el pe lângă noi @_@ 

• mini mătura și fărașul - Ce pot să zic?!? băiatului meu îi place curățenia:))))

Ce facem la baie:

• în afară de baie și spălat pe mâini, îi place să se urce pe vasul de toaletă și să acționeze butonul de la rezervorul de apă. ÎNCONTINUU dacă s-ar putea. Noroc că există un interval de vreo 10-20 secunde necesare să se încarce rezervorul...
• să facă curat, să șteargă faianța și orice altceva mai prinde în cale;
• să rupă bucățele din hârtia igienică și să o arunce în chiuvetă și apoi să dea drumul la apă. Eventual, dacă nu sunt eu pe fază, să înfunde chiuveta;
• să umple chiuveta cu apă și să bată cu palmele în apă și să facă o ditamai balta de apă;
• să bage găleata de mop în cadă;
• să dea cu mopul - chiar are un mop mai mic făcut dintr-un băț telescopic de spălat geamurile (i l-am făcut pe la un an că era absolut fascinat de mop și ar fi stat toată ziua cu mopul în mână);
• să se strâmbe în oglindă;
• dacă l-aș lasă, ar fi super-mega-extaziat să spele vasul de toaletă. L-a mai spălat el mai demult cu peria de spălat biberoane...am povestit aici.

Alte activități:

• cea mai mare plăcere în perioada asta este să desfacă pachetele de șervețele:)))))

• și să lipească abțibilduri peste tot, în special pe el:)))
• dat cu aspiratorul (uneori chiar și de 4 ori pe zi);
• scos rufele din mașina de spălat, cărat/împins coșul cu rufe până pe balcon, întins (mai degrabă trântit) rufele pe uscător (sau pe jos sau pe unde apucă) și încercat să le prindă-n clești;
• fiindcă are o pasiune foarte mare pentru întins rufe, uneori îi întind câte o sfoară prin casă pe care îl las să își întindă el rufele și eu le prind cu cleștișori, iar el se chinuie să prindă mișcarea cu cleștii;
• spălat geamuri cu ...apă:))) are propriul pulverizator umplut cu apă și e înnebunit să spele geamurile cu el. Dacă ar fi după el ar folosi o rolă întreagă de servețele de hârtie ca să șteargă un singur geam;
• plimbat mobilă prin casă, în special scaune, ca să ajungă unde are chef, nevoie, treabă;
• e responsabilul principal cu pușculița. Avem un porc mare din lut în care bagă tot mărunțișul. Cum aude zdrăngănit de monezi, cum se activează și vine repede să ți-i ceară ca să-i bage la pușculiță. Drept urmare, i-am făcut dintr-o cutie de carton o pușculită improvizată în care bagă cu succes niște șaibe de 2 cm împrumutate din trusa de scule a lu tac-su:)))) O idee drăguță aici
• ne jucăm cu paie (din acelea de băut). Ori le tăiem și le înșiruim pe un șiret (mai mult eu, decât el), ori le înfige în suportul de tacâmuri de la ikea. Mai multe idei găsiți aici. 
• Cutia cu fâșii de reviste tocate

• traseul pentru mașini cu izolier band
• diverse activități care implică utilizarea tuburilor de carton rămase de la hârtia igienică și prosoapele de bucătărie. Aici sunt muulte idei faine!
• joaca cu ghinde, castane sau alte chestii care se pot tria, băga în cutiuțe cu orificii de mărimi diferite
• cotrobăitul prin sertare, cutii, dulap
• joaca de-a v-ați ascunsea prin casă
• hârjoneala de orice fel
• topăitul prin pat, pe pernele de la canapea, ascunsul sub pături
• mersul pe toboganul improvizat în sufragerie din salteaua de la canapea
• bătaia cu perne
• plimbatul și stivuitul de perne
• mersul de pe o pernă pe alta
• scosul și băgatul bateriilor în telecomenzi (aici tac-su s-a enervat și a tras o bandă de scotch peste telecomenzi ca să nu mai rămână mereu fără baterii, deci fără televizor)
• orice fel de cort făcut din cearceafuri sau alte materiale provoacă maximă bucurie și e prilej de chităialăăă!

Și cred că o să mă opresc aici că am obosit eu de cât am scris. Trăiam cu impresia că nu facem chiar atât de multe lucruri, însă punându-le pe hârtie constat că sunt muulte. Mai ales, că o mare parte din ele se întâmplă zilnic și nici nu le-am trecut pe cele pe care le facem afară!

Promit să revin cu lista de activități pentru afară și cea cu activități pe care mi le propun să le facem în casă, mai la iarnă.

Jucării pentru 12-18+ luni

Din momentul în care piticul a împlinit un an și jumătate, lumea lui (și implicit a noastră) s-a revoluţionat complet. De la o zi la alta progresele sunt exponenţiale, pe toate fronturile. Aleargă şi ţopăie peste tot ca o maimuţă, spală vase, spală aragazul, face ordine, dar şi dezordine, are din ce în ce mai multe cuvinte în vocabular, e şi mai avid de experienţe noi. Deci, este o provocare din ce în ce mai mare pentru mine să vin cu lucruri noi și voi scrie separat despre activitățile pe care le fac cu el la 18 luni, fiindcă astăzi vreau să scriu despre jucăriile care le-a îndrăgit după un an și pe care le îndrăgește în continuare și după un an juma'.

• Pe la 11 luni i-am cumpărat setul ăsta de cutiuțe pentru stivuit. Asta a fost cea mai bună achiziţie a mea. Sunt bune pentru sortat, construit, transformat în garaj pentru masini. Opţiunile sunt nelimitate. În jur de 12-13 luni a început să fie interesat de ele și în continuare construieşte turnul din cutii de carton şi-l dărâmă cu maxim de satisfacţie.  Le-am luat de aici.

• Broscoiul ăsta l-a primit cadou de la naşii de botez şi este cel mai apreciat cadou din cele primite la ziua lui. La egalitate cu cortul de la Ikea, în care cred că ar fi în stare să şi doarmă:))))))

• Cărţile ar fi trebuit să le pun primele. E absolut înnebunit după cărţi. După orice fel de cărţi. Se uită singur pe ele şii povesteşte pe limba lui diverse, însă şi mai bine e când îi povestesc eu. Se duce singur și își alege din biblioteca lui ce carte vrea, se asează undeva (pe jos, pe canapea, în pat sau se bagă în cort) și începe să dea tacticos pagină după pagină ca și cum ar răsfoi cea mai importantă carte. 

• Mingea magică nu a fost prea apreciată la început (a primit-o cadou până într-un an), însă de pe la 14 luni a început să-i placă. Cel mai mult și mai mult ii place să o trântească, lucru care nu cred că provoacă același nivel de extaz la vecinii de dedesubt...

• Măsuța de activități - Bright Starts Having a Ball Get Rollin' Activity Table - este jucăria care continuă să-l amuze aproape zilnic, de pe la vreo 8 luni încoace. Nu se poate sătura de ea. Tare mândră mi-s de ea, eu am cumpărat-o, de pe Amazon anul trecut de Crăciun. Am luat-o cu 25 de lire, în condițiile în care la noi în țară este la un preț nu tocmai accesibil (350-400 Ron). Acum, probabil că aș opta pentru ceva din lemn, în genul ăsta. 

• Să nu uit nici de cuburile de cauciuc de la Clementoni. Best thing ever invented! Mi se par geniale, le sortăm, construim, ne batem cu ele, le aruncăm în sus, unii în alții, ce nu facem cu ele. Sunt moi, miros a vanilie și dacă calci pe ele nu suferi 5 zile, ca în cazul pieselor de la Lego Duplo.

• Piramida cu cercuri de la Ikea e un simbol al acestei perioade. A fost fascinat de ea de pe la 9 luni când a reușit să pună primul cerc singur. Acum o meșterește la perfecție și aștept să pună cercurile în ordinea corespunzătoare.

• Pfooaa, era să uit tocmai de atracția atracțiilor: mașinuța cu care se plimbă prin casă. Cum aș fi putut să fac una ca asta?!?! Ce emoții mi-a  dat cu mașinuța asta. În poza de mai jos avea un an și-un pic și îi plăcea la nebunie să se urce pe ea în picioare și să-mi arate că-și poate tine echilibrul de acolo, de sus... Acum nu mai încearcă (cred că cele 3-4 căzături l-au învățat minte), doar face vruuum-vruum și se plimbă prin toată casa cu ea. L-am scos la un moment dat și pe afară cu ea, însă ne-am dat repede bătuți că e destul de grea și incomodă de cărat. Ăsta mic e explorator înnăscut și îi place mai mult să se plimbe pe jos, să scormonească peste tot decât să stea pe mașinuță.

Pentru următoarele nu am apucat să fac poze și nu promit că reușesc prea curând, așa că am preferat să pun poze și link de pe net.

• Pe la 1 an și 4 luni a început să fie fascinat după puzzle-uri incastru. Până atunci le-a ignorat cu desăvârșire. Mai că ajunsesem să cred că nu-i vor plăcea puzzle-urile deloooc. Avem 2: unul cu animale și încă unul cu un ursulet care are mai multe fețe și haine și-l tot îmbrăcăm pe ursulețul ală de vreo câteva ori pe zi. O perioadă ne jucam cu el înainte de somnul de seară și era o tragedie când încercam să-l strâng. O dată chiar am adormit cu toate piesele aruncate prin pat pentru că nu vroia sub nicio formă să-l strâng... Arată cam ca ăsta de mai jos

• O altă senzație este trenulețul de la Ikea. L-a primit cadou de Crăciun și a început să facă singur șina pe la 1 an și 2 luni (dacă mi-aduc eu bine aminte). Eu rămăsesem perplexă când am văzut că poate construi singur... Tot de la Ikea avem si jocul cu ciocan, însă nu e chiar atât de fascinat de el (încă).

• Trompeta de la Imaginarium e una din jucăriile cumpărate de când era bebe mic de către tac-su, care își închipuia că la 2-3 luni copilul poate manevra chestia asta:))))) Pe la 7 luni o mânuia rezonabil, însă a fost cu adevărat apreciată după un an. Acum nu mai cântă chiar zilnic, dar tot de se bucură de ea când o regăsește. 

• Mingiile de orice fel și formă sunt în continuare foarte apreciate.
• Chestiile de impins iarăși sunt de nelipsit. Acum mă bate gândul să-i cumpăr o roabă :D Am văzut una drăguță pe Amazon, destul de ieftină. Încă nu m-am hotărât, dar sigur îi voi lua ceva de împins. 
• Mașina cu telecomandă este apreciată la maxim, cu toate că cea pe care o avem noi e destul de greu de mânuit (că deh, este pentru copii d-ăștia 30+), nu se dă înlături de a o folosi. E o investiție de termen lung, cred eu, și merită cumpărată
• Tunelul de la Ikea! Distracție maximă garantată. Să nu vă pună necuratul să vă bagați prin el că, apoi, copilul o să vrea să repetați la nesfârșit figura asta și pe bune că nu e chiar așa de ușor și plăcut ca pentru ei.

Și cam asta ar fi lista cu jucăriile preferate. Eu sunt pro jucării puține și bune. Caut să cumpăr jucării care pot fi întrebuințate perioade mai lungi, re-adaptabile, educative, care să nu facă zgomote neplăcute sau prea brutale (mi se par prea obositoare). Cel mai mult îmi place să găsesc modalități inventive, ieftine și la îndemână de jucării. Noroc că este Pinterestul de idei DIY. O să fac o listă și cu jucăriile pe care intenționez să le cumpăr pentru perioada 18+. Bani să fie, că idei am o sumă!

Cum să ne înţelegem mai bine copiii

Aseară m-am chinuit vreo juma de oră să-l adorm pe junior. Se tot fâţâia de pe o parte pe alta, tot descoperea câte ceva interesant, gen: 

- o carte ascunsă sub o pernă

- faptul că îi intrau picioarele printre zăbrelele de la pat şi făceau un zgomot interesant

- părul meu

Eu d-abia așteptam să se culce. Eram mega nerăbdătoare să mă apuc de un proiect de bricolat. Atât de nerăbdătoare că-mi venea să plec din pat atunci. Apoi, dintr-o dată, am avut o revelație. Copilul meu se simte cum mă simt eu acum în fiecare zi! Pentru el, fiecare zi e o ocazie de noi descoperiri, de noi proiecte de bricolat ca să zic așa. Pe bune că și mie mi s-ar părea absurd să mă culc când mintea e avidă să exploreze, să lipească abțibilduri peste tot, să deseneze sau să țopăie prin pat. La rândul meu sufăr de aceași boală. În momentul când mă entuziasmez de ceva sau îmi vine în minte o idee (sau mai multe) nu mai pot dormi. Creierul meu se pune în mișcare și nu se mai oprește. Am avut la un moment dat o săptămână în care efectiv nu am putut dormi de bucuria descoperiri unei idei de afaceri. Între timp m-am liniștit cu ideea de afacere, însăăăă am descoperit noi aptitudini și pasiuni. Deci, sunt fix ca un copil mic acum. Explorez, cunosc, învăț și nu pot să dorm de atâta nerăbdare și lucruri pe care le descopăr zilnic despre mine:D

Revelația asta mă face să mă gândesc că toți oamenii sunt în esență creativi și exploratori. E o chestie înnăscută. Doar că, pe parcurs, se întâmplă ceva (mai precis, educația) care ne inhibă spiritul explorator și ne omoară creativitatea. 

Data viitoare când vă chinuiți să culcați copilul gândiți-vă la asta și la cum să mențineți viu spiritul copilăriei. Poate vă ajută și video-ul de mai jos:)

P.S. Bonus un articol fooarte fain despre creativitate aici și dacă v-ați întrebat vreodată de ce noaptea sunteți mai creativi răspunsul îl găsiți aici.

Mă transform în Maica Tereza

Știți de hainele mele care au stat cuminți ba în mijlocul casei, ba în balcon vreo lună-două în așteptarea unui nou stăpân? Ei, oficial au un nou stăpân. Mi-a luat ceva timp, plus că am avut și câteva peripeții. 

Inițial am vrut să le dau la Crucea Roșie, pentru sinistrați. Stupoare, Crucea Roșie nu mai primește haine pe post de donații. Booon. Să găsim o asociație, fundație care are grijă de oameni sărmani care au nevoie de aceste haine. Mda. Nici aici nu-s prea mulți doritori. Cei mai mulți vor bani. În cele din urmă am găsit o fundație printr-o fată drăguță de pe grupul cu oameni frumoși de pe Facebook, creat de Ioana, Prințesa Urbană. Am tot vorbit noi, ne-am agitat, mi-a dat numărul unei colege și a ramas să sun. Nu am putut atunci și m-am trezit eu luni dimineață cu avânt, am pus mâna pe telefon la 9.15 și am sunat. Nu mi-a răspuns nimeni. Eh, sună înapoi când o putea. 

Între timp ies afară cu ăsta mic și mă întâlnesc cu o fată de vinde la colțul blocului ce-apucă: verdeață, nuci, fructe, în funcţie de sezon. Îi promisesem că îi dau nişte haine pentru unul din cei doi copii (îi mai dădusem şi prin primăvară) şi nu reuşisem să-i găsesc haine purtabile, mai toate din perioada 7-9 luni fiind pline de pete, că deh, ne diversificam p-atunci şi mândrul meu nu era fan bavete. O întreb dacă vrea şi haine pentru ea. Evident, răspunsul e afirmativ. Îmi povesteşte că nu au bani şi îşi mai cumpără din când în când de la second când sunt promoţii, gen 1 leu bluza/puloverul. Inutil să mai spun cât m-am întristat. M-am dus repede înapoi acasă şi i-am adus prima pungă cu haine, cea cu pulovere, eşarfe, căciuli. A rămas să-i mai aduc şi-n zilele următoare câte o plasă şi cu restul, că fiind singură cu cel mic nu puteam să car mai mult.

La nici câteva minute după ce am dat hainele, m-a sunat tipa de la asociaţie. I-am povestit eu ce şi cum s-a întâmplat şi i-am propus să vin totuşi să le fac o vizită să le duc nişte materiale pentru diversele produse pe care le realizează copiii din asociaţie. A rămas să ne vedem joi dimineaţă.

Asta se întâmpla luni.

Marţi m-am văzut din nou cu fata și i-am dat o geacă de iarnă pe care nu am mai îmbrăcat-o de 2 ani şi câteva pijamale şi lenjerii de pat, iar miercuri nişte pantofi bărbăteşti noi pe care jumătatea semnificativă nu i-a încălţat niciodată, plus nişte haine sport.

Joi m-am dus la asociaţie. A fost cu peripeţii. Abia am ajuns, am făcut o groază la întoarcere că nu găseam taxi. Eram într-o zonă pe care nu o știam, complet dezorientată, am mers la nimereală pe niște bulevarde, până am ajuns la Valea Cascadelor. Bunicul era cu ăsta mic acasă și trebuia să plece la școală, eu întârziasem vreo 30 de minute pe puțin, îmi crăpa obrazul de rușine.

Cu toate astea am plecat de acolo fericită că înă mai sunt oameni care ajută, încântată de felicitările şi decoraţiunile pe care le făceau tinerii şi dornică să ajut şi eu, cât și cum pot.

Peste o săptămână mergeam la prima sedință cu voluntarii care vor să dea o mână de ajutor. Și acum iote că ajut fix pe ceea ce îmi place mie mai mult și mai mult: pe elaborat, creat și implementat campanii de promovare, de comunicare. Zici că am băut din paharul creativității, că e de speriat câte idei îmi vin în fiecare zi.

No, omul face mișto de mine și zice că mă transform în Maica Tereza:))))) Ce-i drept niciodată în viața mea nu m-am simțit mai bine ca acum, adică lucrând pe gratis, ajutând. E un sentiment unic, însă sunt conștientă că sentimentele nu țin de foame! Nu mă dau bătută, vreau să pun în aplicare măcar a zecea parte din ideile care îmi vin și să le văd cum cresc, cum se dezvoltă și dau roade. Mai devreme sau mai târziu vor veni şi banii.

Doamna cu copilu', v-a cazut prazul

Mă duc azi la piață, la cumpărături. O gulie, o conopidă, 2-3 dovlecei, niște roșii și o legătură de praz. O rog pe doamna de la tarabă să-mi taie prazul în două ca să aibă loc în coșul de sub căruț, pun prazul acolo (fără să leg punga) și-mi văd de treabă. Trec pe la magazinul cu semințe și condimente și apoi o iau printre tarabe spre casă.

De o dată aud pe cineva strigând: Alo, doamna cu căruțu', v-a căzut prazul! Eu trec nepăsătoare ca o panseluță. Aud din nou și mai tare: Doamna cu copilul', prazul! V-a căzut prazul! Zic să mă întorc că par a fi singura doamnă cu copil pe o rază de 50 de m...

Și mă-ntorc. Șiii, ce să vezi? Chiar despre mine era vorba. Pierdusem o bucată de praz. Doamna care a observat pierderea pe care am suferit-o a ținut să-mi spună apoi: Doamnă până ajungeați acasă faceați mâncare de praz doar cu masline, fără praz! Ha ha ha! Ce-am mai râs! Nu s-a abținut să nu adauge și: legați doamnă punga aia ca să nu vă mai scape prazul din nou, că nu se merge, așa, cu punga desfăcută.

Așa o fi, cine-s eu să o contrazic! Acum siguur mă știe toată piața ca doamna căreia i-a căzut prazul. Halal titlu mi-am căștigat. 

Prinsă la mijloc

Acum câteva nopţi m-am trezit la 3 noaptea şi nu a mai fost chip să mai adorm. Am stat pe Facebook, am citit niscaiva bloguri, m-am perpelit prin pat ca micul pe grătar. Am zis să stau totuşi în pat şi să nu mă bag la calculator că poate mai am şanse să adorm.

Nope. Somnul era de negăsit. Cred şi eu că nu-ţi mai e somn când te culci la 8 seara. După 6 ore legate de somn mă simt ca şi cum aş fi dormit o lună:))))

Aşa. Şi cum mă dădeam eu pe net, mă împiedic de un articol de pe un blog motivaţional. De menţionat că e singurul blog motivaţional pe care îl urmăresc, nu de alta dar majoritatea mi se pare că promovează tot felul de truisme şi clişeuri, iar creierul meu e imun la bullshit și nu poate citi așa ceva.

Titlul nu m-a atras prea tare, dar în lipsă de altceva părea interesant. Când m-am apucat să-l citesc trăiam cu impresia că scrie despre mine O_o 

When you first get the big idea, you’re excited. Maybe you’re going to finally run that marathon, or write the Great American Novel, or spend the summer in France.

Yay you! That excitement gets you through the early phase, whether it’s running a couple miles a day, creating a detailed plot outline, or putting yourself on a strict budget and researching house-sitting opportunities in Paris.

But somewhere around the time you can’t seem to run ten miles without stopping, or you’re struggling with chapter seven, or you’ve spent so many nights home watching free shows on the Internet and eating Tuna Surprise you think you might poke your eyes out with a fork, you start having second thoughts.

You wonder if it wouldn’t be easier to give up your big idea and go back to your old life. One where your knees don’t hurt, you don’t care that your novel’s characters aren’t doing anything interesting, and you can afford to go out for dinner and a movie.

How do you keep going when your goal seems as far off as another universe?

You’ve hit what everyone hits – the motivation drain of the middle.

Restul articolului îl găsiți aici.

No, fix prin chestia asta am trecut în ultima perioadă.

Am 3 idei mărețe: una implică să ajut mamele singure, alta să ajut la promovarea și implicarea în strângerea de fonduri pentru o asociație și al treilea proiect, și cel mai dificil, să-mi descopăr talentele de pe urma cărora pot scoate niște bani.

Când m-am apucat de proiectul cu mamele singure eram plină de entuziasm. După primele 2 săptămâni simțeam că ar trebui să renunț. Culmea, nu-s genul care să renunțe sau să se dea bătută așa ușor. Deci, era ciudat să renunț și am lăsat să treacă ceva timp să văd în ce direcție evoluează situația. După o pauză de câteva zile, mi-am dat seama că am realizat deja un lucru măreț prin faptul că am strâns o mână de oameni dornici să se implice în proiect, am strâns și câteva mame singure, deci, de ce să nu merg înainte? Săptămâna asta am organizat prima acțiune pentru una din mămicile din grup și nici nu am cuvinte să descriu cât de fericită am fost când am văzut cum s-au mobilizat oamenii, ce am reușit să facem împreună. Extraordinar! Brusc au dispărut tooooate temerile și mi-am recăpătat încrederea în mine.

I-am venit de hac chestii ăsteia de-i zice motivation drain of the middle, aplicând instinctual punctele 5 și 6. Acum că nu mai sunt prinsă la mijloc între a face și a nu face, să vedem cum continui treaba.

Future Work Skills Report 2020 sau ce aptitudini trebuie să dezvoltăm ca să supraviețuim pe piața globală a locurilor de muncă

Mamăăă ce titlu luuuung am pus! @_@

Îmi plac studiile și cercetările la nebunie. Și cel mai mult și mai mult îmi plac cele de genul prognozelor, cum fac, de exemplu, cei de la Institute for the Future. Am mai scris la un moment dat despre un studiu de al lor, despre educaţie, aici.

Raportul acesta despre abilitățile necesare pentru piața globală a joburilor în 2020 mă face să mă gândesc cât de mult au evoluat lucrurile în ultimii câțiva zeci de ani. Aș zice, ultimi 50 ca să fie semnificativă diferența (cu toate că diferențe uriașe sunt și dacă comparăm cu acum 5-10 ani). Dacă ne uităm la cum stau lucrurile la nivel global diferențele sunt mari de la an la an. Tinerii au un avantaj în fața adulților că prind mai repede. Adulții au avantajul că au crescut o dată cu tehnologia și au putut asista la evoluțiile care au avut loc în ultimii ani, însă, din păcate, nu toți au putut ține pasul cu ea.

Raportul Future Work Skills se concentrează fix pe acele skill-uri necesare peste 10 ani pe piaţa mondială a joburilor. 

Oamenii ăștia de la IFT zic că există 6 driveri ai schimbării

1. extreme longevity = increased global lifespans change the nature of career and learning 
2. rise of smart machines and systems = workplace automation nudges human workers out of rote, repetitive tasks
3. computational world = missive increases in sensors and processing power make the world a programmable system
4. new media ecology = new communication tools requires new media literacy beyond text
5. superstructured organization = social technologies drive new form of production  and value creation
6. globally connected world = increased global interconnectivity puts diversity and adaptability at the center of organizational operations

care impun 10 skilluri necesare pentru a supraviețui pe piața locurilor de muncă în 2020

1. sense making - ability to determine the deeper meaning or significance of what is being expressed
2. social inteligence - ability to connect to others in a deep and direct way, to sense and stimulate reactions and desired interactions
3. novel and adaptive thinking - profiency  at thinking and coming up with solutions and responses beyond that which  is rote or rule-based
4. cross-cultural competency - ability to operate in diferent cultural settings
5. computational thinking - ability to translate vast amounts of data into abstrac concepts and to understand data-based reasoning
6. new-media literacy - ability to critically assess and develop content that uses new media forms and to leverage these media for persuasive communication
7. transdisciplinarity - literacy in and ability to understand concepts accross multiple disciplines
8. design mindset - ability to represent  and develop tasks  and work processes for desired outcomes
9. cognitive load management - ability to discriminate and filter information for importance, and to understand  how to maximize cognitive functioning using a variety of tools and techniques
10. virtual collaboration - ability to work productively, drive engagement and demonstrate presence as a member of a virtual team

Păi eu am obosit numai cât am parcurs și înșirat toate abilitățile astea aici. Știu că pentru noi, cei care trăim în România, aceste skilluri vor fi necesare în 2020 doar pentru un grup foarte restrâns de oameni, mai precis, pentru cei care lucrează în organizații mari, multinaționale, în special cele din IT. Restul pot sta liniștiți. La ritmul în care evoluăm și încorporăm schimbarea (suntem un popor foarte conservator care opune rezistență la tot ceea ce presupune inovație sau alternative eficiente) o să avem nevoie de skilurile astea prin 2040 sau 2050! Dacă nu chiar mai târziu. 

Acum că știm ce ne așteaptă, să punem mâna să ne pregătim.

Să facem lucrurile în tihnă

Astăzi l-am lăsat pe ăsta mic cu bunicul ca să fac diverse. O listă luuuuuuungă de diverse, de la gătit, la mers la analize, cumpărături, lucrat la calculator puțin, niște mailuri, un articol pe blog, etc.. Toate astea în 2-3 ore...

De cum au plecat la plimbare am început să mă agit să fac cât mai multe, cât mai repede, ca să reușesc să tai toate lucrurile de pe listă. Presiunea era din ce în ce mai mare, iar după jumătate de oră simțeam că nu mai am timp și că nu am făcut nimic. Vorbeam la telefon în timp ce găteam, îmi făceam o listă-n cap cu ordinea în care voi face lucrurile după ce termin de gătit, mă agitam. Atunci am zis stop! Nu mă mai grăbesc, fiindcă zilnic simt că sunt contra cronometru. De fiecare dată când las copilul cu bunicul mă simt contra timp, cu toate că omul poate sta cu ăsta mic atât timp cât am eu nevoie. Eu nu și nu, o țin pe a mea și mă agit atât de mult că după 2 ore sunt mai obosită decât sunt după o zi întreagă.

Așa că de data asta am zis să fac lucrurile altfel, adică fără grabă, ca și cum aș fi avut tot timpul din lume. Să vă zic cât de bine a fost? A fost minunat să pot face lucrurile în tihnă! A fost absolut minunat să nu mai pun atâta presiune pe mine și să mă las în voia timpului.

Trăim mereu cu impresia că timpul ne aparține și că îl putem controla. Am timp sau nu am timp sunt o măsură a posesiuni noastre asupra timpului. În fapt, timpul e mereu acolo, continuu, în aceași măsură și cantitate mereu, curgând molcom. Să-l lăsăm să curgă în tihnă și să încercăm să nu ni-l mai însușim cu atâta ardoare...

Imaginea e luată de pe Unsplash, cea mai nouă sursă descoperită de mine pentru poze gratuite. Pozele sunt excepționale, eu una sunt fermecată și aș putea scrie o poveste pentru fiecare poză-n parte. 

Tu, copile, ești fericit?

Îl întreb mereu, chiar dacă nu-mi răspunde cu cuvinte. Are doar zâmbete pentru mine, zâmbete care îmi dau de înțeles că e fericit. Aștept să o spună și cu vocea lui suavă de copil: Da, mami, sunt fericit! Stai fără grijă. Dar, mami, de ce mă întrebi dacă-s fericit? Nu par?

Nici mie nu mi-e clar de ce, puiule. Nu știu de unde-mi vin întrebările astea uneori. De undeva tot vin. Poate din dorința noastră, a părinților, de a avea copii fericiți. Poate și din cauza că nu ne mai dăm seama cum arată fericirea, că o disimulăm prea des sau că o confundăm cu mulțumirea, realizarea financiară sau altele asemenea. Am uitat să fim fericiți, cu toate că avem multiple motive să fim fericiți. Noi, adulții, nu râdem și zâmbim nici a mia parte din cât o face un copil mic zilnic. Avem prea multe gânduri, sarcini, griji, liste, priorități, lucruri importante de rezolvat. În continuu.  Zilnic, Mereu. Fără oprire. Rar ne mai fură câte ceva sau cineva un zâmbet. Uneori și zâmbetul e fals, dar totuși e un zâmbet. 

Oare de ce nu zâmbim mai mult? Că s-a dovedit deja că e benefic, că reduce stresul, că ne crește speranța de viață. 

Să învățăm ceva de la copiii noștri, că ei știu mai bine decât noi ce au de făcut ca să le fie bine. Știu chiar mai bine decât noi, părinții lor, care credem mai mereu că știm mai bine decât ei ce au nevoie. 

Așadar, să zâmbim mai mult. Măcar de dragul lor:)

Eu cu cine votez?

Nu-mi place să scriu despre politică, să mă bag în discuții politice, nu simpatizez nici un membru politic actual. Am studiat marketingul politic prin facultate dintr-o pură pasiune pentru mecanismele de manipulare a maselor și atât. Jocul murdar, intrigile de culise nu mă pasionează. 

Cu toate acestea, am un simţ civic foarte bine dezvoltat şi chiar dacă aş fi vrut să ignor actuala campanie electorală pentru prezidenţiale nu aş fi putut și nici nu aș fi avut cum pentru că întreg oraşul a fost împânzit de bannere electorale. De la geamul mașinii sau live din stradă am putut analiza o parte din bannere. Le-am căutat pe net și le-am pus aici pe cele văzute de mine. 

Aceşti indivizi par a fi avut cea mai bună acoperire prin zonele prin care m-am plimbat. Când m-am apucat să caut bannerele pe net am aflat că în total sunt 14 candidați. Mai știam de Meleșcanu și Kelemen Hunor, de Macovei, m-aș fi gândit că Vadim nu se dă bătut și că Funar nu-l poate lăsa pe Vadim fără o contrapartidă pe măsură, dar până la 14 candidați mai e cale lungă. Deci, cine-s restul? Google zice așa: Ioan Ghișe, Szilagyi Zsolt, Dan Diaconescu, William Branza, Constantin Rotaru.

Așadar, contabilizăm: 2 minoritari maghiari, 2 extremiști naționaliști, senzaționalul Dan, un necunoscut total (cel puțin pentru mine) dl. Rotaru, 3 independenți (Macovei, Ghișe și Meleșcanu), un fost premier (Tăriceanu), actualul premier (Ponta), primarul Iohannis și încă 2 cu nume care te duce cu mintea la mâncare (Udrea și William Brânză).  Acum că am făcut recensământul chiar că mă simt ca-n Caraghiale. Eu cu cine votez?!? Nici unul, dar nici unul, nu are stofă de președinte, pentru că mă uit la ei toți și la fiecare în parte și nu mă reprezintă pe mine și interesele mele nici măcar 10%. Mai mult, la un moment sau altul fiecare a gafat, mai puternic sau nu, mai puțin sau mai mult vizibil, iar unii dintre ei nici măcar nu ar fi trebuit să-și depună candidatura sau să îndrăznească să viseze la titulatura de președinte.

Ideea de a scrie despre bannerele electorale mi-a venit analizând într-o intersecție trei bannere puse unul sub altul care transmiteau următoarele mesaje, fix așa cum mi-au rămas în cap de jos în sus: Ponta Președinte, Johanis Romania lucrului bine făcut, Udrea Președinte Bună. Și m-am gândit că ele scot în evidență ceva foarte important: majoritatea canditaților au proiectat în centrul interesului național propria persoană. Pentru cei care au ales să se identifice cu sloganul X Președinte este foarte important să obțină statutul acesta mult râvnit (un fel de medalie de trecut la palmares), însă pierd din vedere fix esențialul, adică țara noastră, România. Că pentru ea căutăm președinte... este prea mult vorba despre ei și prea puțin vorba despre noi. Și aici mă refer strict la sloganuri, fiindcă la nivelul discursului politic se-ndrugă multe.

Pentru mine sloganul și bannerul alcătuiesc un fel de carte de vizită. Toți au încercat să fie diferiți, să iasă în evidență într-un fel sau altul, să se vândă cum au știut ei sau stafful de campanie mai bine. Să-i băgăm puțin sub microscop, că avem ce analiza.

• Ponta e în trend cu motivele tradiționale, până la urmă ruralul reprezintă grosul alegătorilor lui, însă pentru mine e doar o încercare nereușită de a folosi diferite simboluri care au rezonanță în mentalul nostru colectiv. Sloganul Romnânia merită mai mult e prea vag. La fel de bine mi-aș pune numele meu acolo și aș zice: Eu merit mai mult. sau Victor merită mai mult. Mai mult ce? Mai multă atenție, grijă, preocupare, mai mulți bani, mai multe investiții, mai mulți hoți și corupție? Merită mai mult din ce s-o nimeri sau oi vrea eu când voi ajunge președinte... Totuși o coardă sensibilă a grupului țintă a fost atinsă, deoarece electoratul lui Viorel consideră că merită mai mult. Nici eu nu știu ce și de ce, dar consideră că merită și că li se cuvine. 

• Mai e și ăsta cu Președintele care unește. Aceeași problemă: ce unește, pe cine, în beneficiul cui? Strict din punct de design și grafică, mi se pare  curat și în stilul PSD. 

• Iohannis, liderul opoziției și competitorul direct al lui Ponta, a venit cu un slogan despre România, ceva mai clar: România lucrului bine făcut, fiind deja cunoscut ca primarul lucrului bine făcut în Sibiu. Lege. Nu hoție. Fapte. Nu vorbărie. Mesaj clar, în acord și cu starea generală a populație care s-a săturat de atâââtea vorbe și promisiuni. Mizează foarte mult pe capitalului pozitiv de imagine din Sibiu, daaar joacă o carte foarte riscantă pentru că și Boc era primarul Clujului bine condus și nu prea i s-a potrivit postura de premier. Design curat, albastrul cerului senin e plăcut (sugerează subliminal încrederea), atitudine relaxată, privire pătrunzătoare, stil vestimentar relaxat, adoptat după moda din afară - fără sacou (un fel de Obama cu mânecile suflecate).

• Udrea. Aici am o problemă vizuală cu textele nespațiate corect. E atât de deranjantă lipsa de spațiere între Udrea și Președinte încât lasă impresia că până și alăturarea vizuală nu e potrivită. Deci, din start transmite un mesaj nedorit (pentru mine, cel puţin). Bănuiesc motivul pentru care a ieșit din tipar așa suprapus, dar pentru mine efectul e fix invers. În plus, arată de parcă Udrea e o coroană pusă peste Președinte. Problema numărul doi e cu Bună. Înțeleg că din studiile calitative oamenii au asociat-o spontan cu atributul bună, dar a-l introduce ad literam în sloganul electoral mi se pare o prostie. Deja aud glumele dintre dorei: Mă doare spatele de la cât am săpat astăzi. Ia băă o Udrea că e bună ...pentru sănătate! hă hă hă. Un fel de frecție cu carmol (sau frecție pur și simplu), că aia era bună la orice te durea sau deranja, nu conta dacă mergea sau nu, frecția cu carmol era soluția salvatoare. Așa și Udrea, se vrea soluția salvatoare. Un fel de Dorel bun la toate. Udrea e bună la toate. Și la Educație și la Sănătate și la Președinție. Bonus, promite și unirea cu Basarabia. 

• Râdem, glumim, dar nu e de râs deloc. Serios, chiar nu e de râs. De costumația albă și pozițiile în care a pozat cu greu mă abțin să nu zic nimic. Mă duce fără să vreau cu gândul la școlărița sexy, asistenta bună, profesoara rea. Adică la filme porno, dacă am fost prea subtilă. Și nu, nu-mi place alăturarea de alb pe alb, negru pe alb (ar vrea să transmită corectitudine, transparentă).

• Tăriceanu nu iese deloc în evidență, joacă la sigur, a riscat puțin cu un scris supradimensionat, bolduit și cam atât. Bunăstarea e cam greu de oferit unei populații atât de eterogene și plină de vreri și cerințe, poate cu respectul iese mai ieftin, însă are un trecut puțin cam șifonat (la fel ca și restul de altfel, dar ceilalți măcar nu s-au bătut cu pumnul în piept că-s curați). Apoi, că e el de partea mea, nu știu dacă e de bine sau de rău, nu de alta, dar unii dintre noi să zicem că fură sau că încalcă legea, deci înseamnă că e de partea nelegiuților, dar în același timp e și de partea oamenilor cinstiți. Vizual NU-ul de la finalul numelui lui imi zice că NU e de partea ta. Poate mai multă atenție la jocurile de cuvinte nu ar fi stricat. Bleumarinul încrederii sau culoarea jandarmeriei nu are cum să dea greș. 

•  Am lăsat-o pe Macovei la final, dar nu din cauza zicalei ultimii vor fi cei dintâi ci pentru că am observat că în online a avut un succes răsunător. Mi-a luat vreo 2-3 zile să înțeleg de ce mulți dintre cunoscuții mei și-au schimbat poza de profil de pe Facebook cu acest M. Inițial nu i-am dat atenție, apoi m-am apucat să caut. Și m-am lămurit. Din toată campania asta M-ul ăsta e cel mai creativ și dizăinos logo. Dar eu nu pot să pun ștampila de vot pe ea doar pentru că are un logo frumos. Nope, not me. Însă dacă alegerile ar fi pe Facebook, Macovei ar câștiga sigur. 

•  Dacă M-ul e cuceritor, afișul e cam plictisitor. Seamănă a afiș de bancă sau cum citeam pe undeva, seamănă a afiș de campanie împotriva violenței domestice. Sloganul chiar dacă rimează nu mă convinge. Față de ceilalți independenți e cea mai vizibilă, a mers pe abordări mai puțin folosite la noi, lansându-și campania într-o teresă din Brașov (parcă). De altfel, a ales și modalitățile cele mai ieftine, online-ul fiind infinit mai ieftin decât outdoorul. A generat mult buzz în online și a reușit să se facă vizibilă pentru un target care de obicei nu se lasă așa ușor cucerit. 

Una peste alta, mă aștept ca la alegerile de acum să avem una dintre cele mai mari prezențe la vot, datorită fragmentării dreptei politice (fragmentare voită pentru că era singura modalitate de a mobiliza mai mulți oameni la vot). Estimativ cred că undeva între 5 și 10 % va fi creșterea, ceea ce după calculele dreptei e mai mult decât suficient, mai multe șanse împotriva stângii. Cumva istoria se repetă și ajungem din nou în situația de acum câțiva ani când toată lumea a votat Băsescu ca să nu iasă Geonă sau Iliescu ca să nu iasă Vadim. Aparent nu ne învățăm lecția așa că o să se repete la nesfârșit.