Toate lucrurile au timpul lor

Am început să fiu pasionată de etnografie târziu. Poate prea târziu. Atunci am deschis şi citit cu mare drag studiul etnografic al lui Ernest Bernea despre Civilizaţia română sătească. Cred că eram prin anul 3 de facultate, dacă nu mă-nşel. Apoi am uitat de etnografie o perioadă, până când am dat peste Îndemn la simplitate. Am zis că e musai să citesc mai mult. Dar, nu am făcut-o nici atunci. M-am lovit apoi de etnografie la locul de muncă. Varianta ei modernă, comprimată, utilizată în studiile de cercetare pentru diverşi clienţi. Aş numi-o mai degrabă semi-etnografie, că cele câteva zile (uneori chiar ore) de observaţie şi înregistrare nu-s suficiente ca să surprinzi cu exactitate comportamentul de consum real (chiar dacă oferă destulă informaţie relevantă). Atunci m-am apucat să citesc mai multe articole despre cercetarea etnografică în marketing şi am ajuns la semiotică. Semiotică, care m-a fascinat în facultate când am făcut niște cursuri de publicitate, dar despre care nu am reuşit să citesc nici măcar o carte cap coadă. Simboluri, semne, însemne, limbaj, hărţi, coduri, stereotipuri, mentalul colectiv, superstiţii, mituri, toate mă fascinează.

Astăzi am citit aproape pe nerăsuflate cartea Irinei Nicolau Ghidul sărbătorilor româneşti. Am devorat-o. Așa că am stabilit că e timpul pentru etnografie și etnologie. În toamna asta mi-am propus să citesc cel puțin o carte de semiotică și una din cărtile lui Ion Ghinoiu, Ernest Bernea sau Tudor Pamfile.

Nu m-am putut abține să nu-mi notez câteva paragrafe care mi-au plăcut foarte mult. Peste timp, poate voi găsi în ele noi înțelesuri.

Ispitele Micului Nimic

p. 8 Sînt tot mai numeroși cei care își investesc speranțele, timpul și banii în nimicuri. Dacă aduni toate aceste nimicuri rezultă Micul Nimic, care nu sperie pe nimeni și, mai ales, nu doare. Influența lui e mai degrabă indirectă: intensitatea sentimentelor, gravitatea gesturilor și importanța obiectelor sunt periclitate. Viața devine tot mai exterioară, dar mai comodă. Într-o lume în care confortul dă măsura lucrurilor, ia naștere Omul Pelican.

Pelicanul este o specie de om situată în plan spiritual mai jos decît mine și decît tine, cititorule. Noi, cel puțin, ne străduim: eu să scriu o carte despre sărbători și tu s-o citești. Pelicanul nu are nevoie de astfel de cărți. El <<știe>>. A învățat de la radio, de la televizor, din reviste și ziare. Pelicanul nu gîndește, gîndesc alții pentru el.

Loisir

p. 10-11 Revenind la loisir și la sensurile lui originare, se impun trei întrebări. Prima întrebare există răgaz în societățile tradiționale? Și da, și nu... Acolo întîlnim muncă, odihnă și sărbătoare. Răgazul este un segment de timp între două activități, utilizat, cel mai des, pentru a face altă treabă. Oricât s-ar strădui să-l înțeleagă pe țăran, orășeanul nu poate. Satul rămîne pentru el o carte ținută pe dos. Satul nu caută răgazul, cum nu îl caută nici furnicile. Respectul pentru răgaz este tipic urban.

A doua întrebare: în societățile tradiționale se poate acționa pe îndelete? Uneori da, alteori nu... Faci pe îndelete atunci cînd nu e grabă. Legendele nu precizează dacă la Facerea Lumii Dumnezeu a lucrat pe îndelete sau a fost grăbit. Neexistând nici o indicație, putem să ne închipuim că a făcut zidirea așa <<cum se face>>. Tocmai acest <<așa cum se face>> reprezintă idealul societăților vechi.

În sfârșit, vine rândul întrebării privind permisiunea. Problemele pe care le ridică sunt formulate diferit în sat și oraș. Țăranul, cât timp respectă legea, îi este totul permis. Deși neexprimat în cuvinte, comandamentul este respectă legea și ești liber. Orășeanului i se spune: ești liber, dar respectă legea. Acest dar este sursa multor tensiuni. Dacă sunt liber, de ce să fie cu dar? [...] Sătul de obligații și constrângeri, Pelicanul dorește un timp în care să-i fie permis să facă numai ce vrea. Așa se naște noul sens de loisir. Ele denumește un segment de timp, spumos și afinat, în care îți este permis să-ți faci voia. Într-un astfel de timp munca devine bricolaj, călătoria turism, sportul și artele joacă. [...] Loisirul refuză odihna pentru că exclude oboseala. Față de activitățile pe care le mimează, loisirul este un regres.

Gadget

p. 11-12 În secolul trecut Antoine Gadget a făcut bani vînzînd miniaturi ale Turnului Eiffel. Faptul a fost posibil pentru că se născuseră deja categoriile de obiecte <<breloc>> și <<suvenir>>. Gadgetul poate avea formă de breloc și funcție de suvenir, dar, în plus, pretinde să fie folositor. Cel mai des se vrea unealtă. Spre deosibire de uneltele vechi, care puteau fi folosite în mai multe feluri, gadgetul refuză programatic suprasolicitarea. Ca urmare, statutul pe care îl aveau obiectele pe vremuri slăbește. Spuneai foarfecă și orice om înțelegea că te referi la cea cu care se tund în casă membrii familiei, se croiesc hainele, se taie tot ce e de tăiat, cea care se pune sub patul femeii după naștere timp de patruzeci de zile, pe care o folosesc vrăjitoarele și descîntătoarele în magia lor de legat și dezlegat. Acum spui foarfecă și întrebarea vine de la sine - care foarfecă, cea de hîrtie, de unghii, de tablă, de grădină?

Există o veche tradiție în specializarea uneltelor. În ultima jumătate de secol această tendință s-a accentuat. Casele ne sunt invadate de unelte cu funcții insignifiante. Principala lor funcție pare să fie aceea de a conferi gesturilor noastre importanță.

Numinosul

p. 13-14 Religia și magia au și puncte comune, dar în primul rând se deosebesc. Propun de aceea termenul de numinos, care însumează atât religiosul, cât și magicul. 

Numinosul este un sentiment, o reacție spontană față de ceva care, ulterior, este considerat supranatural. Anumite societăți trăiesc intens acest sentiment și manipulează forța lui prin magie. Nu oricine are dreptul să o facă. Privilegiații - vrăjitorii și șamanii - sînt delegați să depășească condiția umană și să intre în relație cu numinosul, pe care îl pun să lucreze pentru om. În cazul religiilor, numinosul este considerat a fi transcendental, anterior oricărei experiențe. Și cum numai oamenii au experiențe, numinosul este mai înainte de om și peste om.

Timp bun

p. 15 Există două feluri de a concepe timpul. Te poți gândi la el ca la un șuvoi inert și amorf pe care omul îl taie și îl mărunțește după voie. În acest caz, singura condiție pe care ești obligat s-o respecți este corectitudinea calculului astronomic. Sau poți să te gândești că timpul se compune din secvențe de calitate diferită. Atunci problema este să le recunoști. 

Indiferent cum îl concepi, ca să nu te rătăcești, ai nevoie de calendare. Calendarele ne ajută să ne orientăm în timp, așa cum hărțile ne ajută să ne orientăm în spațiu. Ambele sunt instrumente. 

Despre calendare

p. 17 Dimineața, pe locul unde urmează să pui piciorul cînd te dai jos din pat, se întretaie tot felul de drumuri-calendar. Înainte să cobori din pat, trebuie să alegi pe care pornești. Un drum spune că e zi lucrătoare și să mergi la slujbă; altul spune că e sărbătoare și te îndrumă la biserică; altul pretinde că ar fi sărbătoare națională și că trebuie să te pregătești să defilezi...

Din clipa în care ne-am despărțit de societatea tradițională, calendarele ne impun opțiuni dificile. Și nu e nimic de făcut. Singurul lucru care te poate ajuta este darul diferențierii. Să simți sau să știi ce este mai important. 

Revenind la societățile tradiționale, merită spus că una dintre trăsăturile acestora este lipsa alternativei. Duminică dimineața omul nu are de ales, e timp de mers la biserică. Ceea ce nu înseamnă că toți făceau asta. Atîtea legende vorbesc despre inși care lucrează duminica sau în zi de sărbătoare!

Despre primenire

p. 23 Numai cei care intră cu suflet curat în sărbătoare ies cu el întărit. Nu toți înving. Dacă ar învinge toți, s-ar umple lumea de îngeri, n-am mai avea loc de aripile lor.

Bagaj de cunoștințe

p. 24 Expresia bagaj de cunoștințe (pe care nu o apreciez deloc) îmi permite să-mi închipui că fiecare țăran poartă în spate cîte o traistă nevăzută unde se află cunoștințele de care are nevoie ca să se poarte în sat ca un om între oameni. La oraș, în locul traistei, lumea are fel de fel de borsete și punguțe în care ține fragmente din diverse coduri ale bunelor maniere. Atenție, există coduri care diferă de la o categorie socială la alta și de la o epocă la alta. Partea proastă cu aceste coduri este că, în întregul lor, ele sînt cunoscute de foarte puțini inși. Trăim din punguță deci - și în orice clipă putem comite o gafă. Învățăm tot timpul ce este potrivit și ce nu. Bunul simț nu e întotdeauna și un bun sfetnic. Codurile sunt convenții. Ele contrariază bunul-simț, dar nu sînt subordonate lui.

p. 25 Se spune că e bine să păstrezi tot timpul un deget în barba lui Dumnezeu.

Orașul inventator

p. 144 Revenind iar și iar asupra societăților tradiționale, arătând ce bine au funcționat, ce <<bune>> au fost, s-ar putea traduce că, în comparație cu satul atât de bun, orașul este <<rău>>. Mare greșeală! Judecățile făcute în termeni de bine și rău sunt simpliste. În cazul orașului conduc la un rezultat cu totul eronat. Și orașul e bun, foarte bun... Datorăm orașului scrisul, științele, artele și altele, foarte multe. Doar că, în comparație cu satul, orașul se prezintă tot timpul altfel: alte relații cu natura, altă raportare la timp și la spațiu, alte forme de comunicare între oameni, alt mod de a concepe munca și odihna și așa mai departe. Inventivitatea orașului este nelimitată. Orașul inventează orice, pînă și sărbători. 

Despre păstrarea și continuitatea tradițiilor

p. 121 -122 Faptul că nu-i totul pierdut se vede cu ochiul liber. Uitarea se așterne peste lume în mod inegal. Există încă mulți, foarte mulți oameni care păzesc sărbătorile. Cît și cum pot. Pierderile sînt enorme, dar a mai rămas destul. Să refuzi schimbarea ar fi o sminteală. [...] Cred că mai important decît să te opui schimbărilor și uitării este să găsești un mod eficient de a exploata ce-a rămas. [...] Legat de tradiție, și deci de sărbători, caut o ocazie să le spun oamenilor următoarele:

- Oameni buni, acestea toate, obiceiuri, obiecte, gesturi, cuvinte <<din bătrîni>> nu sunt ale strămoșilor. Strămoșii au murit! Acum sunt ale voastre. Trebuie să hotărîți ce intenții aveți cu ele. Aveți toată libertatea să le abandonați. Să luăm de exemplu această camașă. A fost a bunicii, acum este a ta. Poți s-o păstrezi, s-o faci cadou, s-o vinzi și chiar s-o arunci. Dacă păstrezi însă, trebuie să îi faci un loc în viața ta. Adică s-o amesteci cu ce ți-e drag sau folositor, cu Michael Jackson, Bach, frigiderul Zil, biblioteca, geaca de blugi. Trebuie să ți-o închipui în unica valiză cu care vei fi, poate silit să pleci de acasă. Trebuie să fie atît de a ta, încât să găsești puterea s-o transmiți copiilor tăi. Toate acestea înseamnă să păstrezi. Altfel ar fi să stochezi. Decît să pui cămașa în debara, între lucruri care așteaptă să vină primul zugrăvit să zboare, mai bine ai curajul s-o arunci de la început, spune-i bunicii fățis <<morții cu morții viii cu viii>>. Atenție, mai este un pericol: s-o pui în vitrină. Respectul excesiv și sacralizarea te îndepărtează de obiect. <<Trupul>> obiectului este protejat, dar sufletul lui moare; și chiar trupul, cel salvat, nu mai este el însuși, devine propria lui amintire.

Peripețiile unei zile de toamnă ploioase

Astăzi, toamna și-a intrat în drepturi serios. Adică cu multă ploaie. Și cu temperaturi scăzute. Cu nori negri și posomorâți. Dar, cu toate tonurile astea de gri si negru de afară la noi a fost veselie mare tooată ziua.

Am făcut clătite americane pentru micul dejun. Un eșec total, că am pus prea multă făină, însă ăsta micu s-a distrat copios când întorceam clătitele. Mai că aș fi făcut mai multe de dragul lui. Dar e clar, mi-au ajuns clătitele americane, nu mai fac. 

Apoi am făcut un drum până la o ceasornicărie ca să înlocuim bateria unui ceas. Am profitat de faptul că a plouat și am sărit în toate bălțile. Mai mult el decât eu. El se năpustea tropăind, eu mergeam pe vârfuri delicat, ca o egretă. Până la urmă a tras o trântă în ditamai balta. M-a pufnit puțin râsul, dar mi-a trecut când l-am văzut că era ud pe pantaloni. Am luat copilul în brațe și ne-am văzut de treabă. Când am ajuns la ceasornicar l-am așezat frumos pe un scaun și în trecere l-am atins cu mâna pe genunchi, unde am dat de o chestie mucilaginoasă. Mai exact de secrețiile (cel mai probabil nazale) ale vreunui mascul din fauna locală care flegmează peste tot în loc să folosească civilizat șervețelele nazale. Foarte scârbos incidentul. Am curățat copilul, am schimbat bateria la ceas și am mers la loto. Avem un copil pasionat să extragă numere din castronașul ală cu cifre, din care trag de obicei pensionarii cu entuziasm aștepând să pice banu. Cine știe, poate ne îmbogățim.

Am ajuns acasă. Am mâncat, ne-am odihnit și apoi ne-am trezit cu chef de joacă. Mai mult el decât eu. Eu aș fi vrut ca el să mai doarmă puțin ca să mai scriu câteva mailuri, să mai citesc câte ceva. În zadar. L-am schimbat de pampers și l-am lăsat puțin în fundul gol prin casă. Ar fi trebuit să mă gândesc mai mult înainte pentru că... am început să ne jucăm de-a v-ați ascunselea și m-am pitit după ușa de la dormitor încercând să termin de scris un mail, m-a găsit și am fugit pe hol ca să mă ascund în altă parte. Și în drumul meu spre o altă ascunzătoare am calcat într-un ditamai pipiul ușor călduț, proapăt evacuat fix în mijlocul holului. Ăsta mic rădea de se prăpădea, l-am luat pe sus fix când se amuza mai tare și l-am băgat în cadă, m-am spălat pe picioare și l-am spălat și pe el.

Am ieșit pe afară, am fugărit pisici, am mai dat o tură prin bălțile de afară, ne-am jucat cu niște copii și uite așa a trecut și ziua asta.

Parcă mi-era dor de toamnă, abia o așteptam. Plus că m-a cuprins o nostalgie cruntă. Anul trecut pe vremea asta plimbam piticul în marsupiu sub umbrelă când ploua pe afară, acum am nevoie de o umbrelă din aceea de terasa ca să pot să-l acopăr cât de cât că nu stă locului nici o secundă.

Aţi primit vreodată consiliere de la paznicul farmaciei?

Eu da! În seara asta, mai precis. Şi am fost atât de suprinsă pentru că, sincer, credeam că mă pot descurca singură să-mi aleg absorbantele! Uite că m-am înşelat. Stăteam aplecată, răscolind pe raftul cel mai de jos după un anumit tip de absorbante, cu un anumit număr de picături şi nu aveam deloc succes. Începeam să cred că ăştia de la P&G au ceva cu mine. Lună de lună mă pun în dificultate pentru că ba schimbă ambalajul, ba mai adaugă un cuvânt în plus (sensitive, extra sensitive), ba un model nou pe ambalaj, un fluturaș. 

Când în cele din urmă reușisem să găsesc ce căutăm, aud din spate vocea discretă a paznicei din farmacie: Eu cred că vă vine perfect Libresse-ul ală pe care îl țineți în mână. E măsura dumneavoastră! @_@ Am rămas fără cuvinte. 

Mama tribală și bikerul nomad

No, de când am împărtășit blogul cu jumătatea semnificativă aud numai glume. Ce faci, iar scrii pe forum? (da, intenționat îi spune forum) Auzi, dar ce trafic ai? Te citește careva? Cum mă prinde pe la calculator îmi bagă câte o șicană d-asta. 

Totul până când am revenit din mini-vacanța de la mare și l-am pricopsit cu o poreclă, că prea o căuta cu lumânarea. Ta-na-na! Așa s-a născut bikerul nomad! E proaspăt motorist și dacă ar fi după el s-ar plimba non-stop cu motorul. Și nu exagerez când zic non-stop. Se duce la piață cu motorul, l-am trimis după pamperși la DM și s-a dus tot cu motorul. Ar fi în stare să doarmă pe motor și toată casa lui să o țină în cele două cutii de piele ce stau atârnate de o parte și alta a motorului. Norocul lui e că are prea multe lucruri și i-ar trebui o remorcă:))) Ar putea fi un veritabil biker nomad, călătorind din țară-n țară, doar de dragul mersului pe motor, dormind în cort sau în hamac, bucurându-se de o viață simplă. De aici și ideea mea de a-l boteza bikerul nomad. Ceva în genul domnului de mai jos.

Imaginea este de aici

Văd că în ultima vreme a lăsat-o un pic mai moale cu mișto-ul, ce-i drept am lăsat-o și eu mai moale cu scrisul. Mama tribală va reveni în curând după ce mai doarme câteva zile! Până atunci, asfalt uscat!

Cât durează să îţi îndeplineşti un vis?

Navigam pe pagina de facebook şi am dat peste postarea prietenei unei prietene care era extrem de fericită că a intrat la regie teatru. Brusc m-a cuprins o stare de fericire imensă. Mi-aduc aminte de ea cu câtă pasiune vorbea despre teatru acum mulţi ani. Îi sclipeau ochii, prin vene în loc de sânge îi curgeau piese de teatru, ne amuza reproducând diverse scene. Te uitai la ea şi ai fi putut jura că e actriţă. Însă nu era. Atunci era doar o împătimită a teatrului, un om cu o pasiune imensă pentru actorie care nu se gândea să facă actorie. Sau poate se gândea dar îi era frică, i se părea că nu e tocmai potrivită, că nu are tot ce-i trebuie ca să fie actriţă (mie una mi se părea extrem de pregătită, era vocaţia ei pe care ea încă nu reuşea să o îmbrăţiseze), că ce face cu jobul, de unde bani, actorii cam mor de foame prin România şi încă multe temeri si frici. Cinci ani mai târziu era acolo unde vroia să fie cu toată fiinţa ei. Şi m-am bucurat atât de tare pentru că e dovada vie că se poate. Că trebuie să vrei, să-ţi doreşti ceva cu toată fiinţa şi să te apuci să faci tot ce îţi stă în putinţă să ajungi acolo unde vrei. Asta dacă ştii ce vrei. Pentru că dacă nu ştii ce vrei, trebuie mai întâi să afli şi pe bune că nu aş putea să spun cât durează etapa asta. Mie una mi se pare că durează de o viaţă...şi d-abia acum am început să fac paşi timizi în a sonda terenul şi a afla mai multe despre omul care stă în mine liniştit, arzând mocnit, aşteptând să-l descopăr... Am scrijelit puţin scoarţa şi-mi pare că văd un ochi... Cine ştie cât va mai dura până scot tot OMUL la suprafaţă?

Un om cât jumătate din mine

M-a pălit azi o chestie. Ăsta mic nu mai e chiar așa mic. Are 86 cm. M-am tot lăudat la persoanele interesate de acest aspect (gen bunici, prieteni foarte apropiați și jumătatea semnificativă) și apoi m-a pălit. Băi, ăsta mic e jumătate din mine. Când a crescut atât? Câââândd? Când s-a născut era aproape o treime din mine, acum a ajuns o jumătate din mine la aproape 17 luni de viață! 

Cum merge treaba cu gătitul?

Ehee, merge brici! În sensul că am ajuns în punctul în care nu mai vreau să gătesc deloc:)))) Parcă astăzi mi-am mai recăpătat entuziasmul, dar am avut câteva zileee de care mi-e rușine cu mine.

Eu de felul meu nu pot mânca mai mult de 2 zile dintr-un fel de mâncare. De ce? Păi pentru că am rămas cu sechele de când eram mică și bunică-mea săraca gătea o dată la 3 zile și asta însemna că mâncam aceleași feluluri de mâncare cam 2-3 zile. Identice și în aceași ordine. Pentru că mi se pare că mâncarea nu mai are același gust ca atunci când e proaspăt preparată. Pentru că uneori mi se face scârbă (mi s-a întâmplat foarte des când eram gravidă) și pentru că sunt de părere că trebuie să mâncăm hrană cât mai proaspătă. Eventual preparată înainte de fiecare masă sau măcar în ziua respectivă. D-aia m-am și autoprovocat să gătesc adunat o oră pe zi.

Așa cum mă și așteptam nu e chiar atât de ușor precum pare, mai ales atunci când nu ai atât de multă experiență încât rețetele și ideile să vină țac-pac. Te uiți în frigider, prin cămară și faci o chestie minunată din 3 ingrediente în 15 minute. Încă nu am ajuns acolo.

Plus că nu am fost o bucătăreasă pricepută. Mi-aduc aminte și acum de primele mâncăruri care ajungeau la gunoi, de nenumărate eșecuri culinare după care nici nu mai vroiam să întru în bucătărie. Îi predam ștafeta jumătății semnificative și-l lăsam pe el să gătească (că omul chiar știe să gătească, când are chef bineînțeles). Am recuperat în ultimii doi ani când am început să ies oarecum victorioasă din bucătărie și chiar să primesc complimente. Ceea ce mi-a dat și mai multă încredere și m-a determinat să gătesc și mai mult și mai bine și mai variat. 

E amuzant că mi-am adus aminte că la începutul joacei mele prin bucătărie găteam constant cam aceleași feluri de mâncare. Omul râdea mereu de mine. Auzi altceva nu mai mâncam și noi? Și din nou a luat frâiele bucătăriei și am început să experimentăm amândoi: el în postul de master chef eu în ăla de ajutor de bucătar (adică mă uitam și spălam vasele). Cert este că după ceva vreme (vreun an) am reușit să mă descurc de minune și să am o bază suficient de mare de rețete încât să nu mai aud placa cu altceva nu mai gătim și noi. Acum are altă placă: auzi dar mâncarea asta nu are și niște carne? Iărăși legume... Însă asta e o altă discuție.

Da, am reușit vreo câteva zile să mă încadrez în timpul de o oră (uneori și cu spălatul de vase). Am gătit cam așa: paste cu diverse sosuri (roșii cu busuioc, vinete cu roșii, ciuperci cu roșii cherry și praz, spanac și smântână și brânză, spanac și somon și smântână), diverse budinci la cuptor, legume gratinate la cuptor, legume coapte, chipsuri de legume cu sos de guacamole, diverse mâncărici de legume, supe sau ciorbe de legume (care îmi ajungeau pentru 2 zile), mini-pizza, pizza (făcute în casă) și muuulte salate. Din când în când și câte o prăjitură. 

Problema e că într-o zi mi s-a pus pata să fac niște pachețele indiene. Și atunci mi s-a dus tot zenul! M-am chinuit cu ele vreo 2 ore ca la final să am 10 pachețele (extrem de gustoase) dar care au dispărut în mai puțin de 10 minute. @_@ 2 ore de muncă pentru câteva minute de extaz! M-am enervat cumplit şi parcă de atunci nu am mai vrut să gătesc.

Joi am stabilit că e momentul să iau o pauză de la gătitul zilnic fiindcă ajunsesem să nu mai vreau să intru în bucătărie. Aşa că am gătit joi seară cât pentru un întreg trib:))) Duminică am improvizat din mers un somon cu mazăre şi nişte salate şi iată-mă astăzi cu chef de gătit. Îniţial vroiam să gătesc mai multe feluri, însă mi-am dat seama că e cam greu şi am rămas la o ciorbă de văcută şi o salată de vinete cu avocado (care a ieşit absolut genialăăăă). Oricum am stat în bucătărie lejer vreo 2 ore...

Deci, voi lua o pauză de la gătitul zilnic ca să-mi revizuiesc strategia, să mai caut reţete noi (că în ultima vreme nimic nu mă mai ispiteşte) şi să mă odihnesc. E clar că am nevoie de o pauză, mai ales că în ultima săptămână am rămas restantă rău la capitolul somn (fir-ar ele de măsele afurisite care nu mai ies o dată).

Cam atât de pe frontul culinar!

P.S. Logo-ul de la provocarea culinară îmi place mai mult decât cel de ieri, de la provocarea cu garderoba! Muhahaha, s-a năpustit creativitatea asupra mea. Păzea!

Cum merge treaba cu garderoba?

Păi nu merge. Stăm pe loc!

Am triat de două ori și încă nu am apucat să duc hainele alea nicăieri. Ba nu am avut lift, ba nu am avut timp. Pretexte. Multe pretexte. Dar, mâine mai triez încă o dată ce am păstrat pentru că am observat că am păstrat câteva chestii din pur atașament emoțional. Și apoi am două variante: să sun la Crucea Roșie și la centrul social OMNIS din sectorul 4 care deține un fel de magazin caritabil (mai multe detalii aici). Pâna la sfârșitul săptămânii vreau să scap de ele.

Am observat pe propria-mi piele cât este de greu să tot hoinărești prin diverse magazine și să te abți să pleci cu mâna goală dacă nu găsești ce cauți. E greu spre imposibil uneori. Simți că nu poți să ieși așa din magazin fără ceva. Până și vânzătoarele se uită dubios la tine. Sau mi se pare mie. No, până acum am reușit să mă abțin de la cumpărături inutile. M-am întrebat de 2 ori înainte dacă chiar am nevoie de piese respectivă, dacă se potrivește cu hainele pe care le am și cu stilul și dacă-și merită banii. 

O altă problemă cu care mă confrunt de când am început să-mi revizuiesc garderoba este cea a stabilirii lucrurilor necesare. Și aici mă refer la lista cu lucruri cu adevărat necesare. Mă tot gândesc la lista asta de atunci. Tot tai și adaug pe listă diverse.

Lista de lucruri esențiale:

- o curea din piele

- o pereche de balerini (cu toate că mai am două perechi într-o stare foarte bună doar că sunt din piele întoarsă și parcă nu merg de toamnă) sau o pereche de pantofi comodă

- o pereche de adidași, însă nu știu dacă e musai 

- o geacă de toamnă

- 2-3 bluze cu mânecă trei sferturi

- 1-2 sutiene colorate

- o eșarfă

- o pulover oversized gros gri sau o culoare uni (că mai am unul bej cu motive azteci, de-i zic eu pulovarul pătură)

Imaginea e de aici

sau ăsta

Imaginea e de aici

Cât m-am mai gândit la listă mi-am tras și un logo ca să nu-mi ies din mână!

Hai să vedem ce-mi iese. Oricum e mai greu decât m-am așteptat inițial și tentația să te abați de la plan e așa mare. 

Somn, oboseală, weekend

De câteva zile m-a cuprins o oboseală cruntă. Am preferat să-mi limitez interacţiunea cu calculatorul şi să dorm, de aceea nici nu am mai scris zilele astea. Însă am văzut acest minunat videoclip şi nu m-am putut abţine să nu-l postez. L-a postat o mămică pe unul din grupurile de Facebook din care fac parte ca răspuns la o întrebare referitoare la metode de revitalizare în doi timp şi trei mişcări după nopţi întregi de somn fragmentat. Am răs de m-am prăpădit! De fapt, nu-i de râs că nimeni nu a găsit încă o poţiune magică prin care să recuperăm somnul pierdut. Totuşi terapia prin râs s-ar putea să meargă uneori mai bine decât cafeaua!

 

Weekend frumos, cald şi odihnitoooor să avem!

La mare, în septembrie

Am ajuns în sfârșit la mare! Am tânjit vreo 3 luni să văd marea, să-mi bag picioarele în apă, să simt mirosul de apă sărată, să mă uit în larg fără să mă gândesc la nimic. Mi-am imaginat cum al nostru copil o să alerge pe nisip, o să se bălăcească în apa mării, cum o să ne jucăm cu toții în nisip și o să facem castele de nisip, cum o să-i îngropăm picioarele în nisip. Ce să mai, extaz total era în capul meu! 

În fapt, copilul a fost în extaz total, am văzut o fericire pe chipul lui cum nu am mai văzut până acum niciodată. Ceva greu de descris în cuvinte. A alergat, și-a pus nisip în cap, și l-a băgat și-n gură, în nas și-n urechi, a fugit după valuri, și-a băltocit picioarele în apă și l-au luat prin surprindere vreo două valuri care l-au făcut fleașcă. Era așa de fericit! Nu prea poți să-ți dai seama din poza de mai jos cât era de fericit, dar era. Știu că mă repet, dar era extrem de fericit și pentru noi asta a fost suficient! Ne uitam la el și aveam inimile pline de copil și de fericirea lui. Ce ne-am putea dori mai mult? 

Extazul și viziunea idilică din capul meu nu s-au împăcat prea bine cu felul în care arată litoralul românesc. Recunosc că m-am întors deprimată. Plaja murdară, plină de chiștoace de tigări, semințe, peturi, dopuri și mai știu eu ce alte gunoaie care populează nisipul.

Stațiunile arată jalnic. Și nu arată jalnic că e septembrie și nu e la fel de multă lume ca vară. Arată jalnic. Punct. Hoteluri părăsite, clădiri începute și nefinalizate, șosele decopertate pe juma de bandă, dezolare. Nu, nu exagerez. E chiar așa.

Nu ne-am rezervat nimic și am venit pe principiul că om găsi noi cazare onorabilă. Am fost în Eforie Nord (unde văzusem un complex care era mult prea departe de mare), apoi am luat-o încet prin Costinești, Olimp, Neptun. Sinistru. Ne-am întors în Eforie și am găsit o cazare, am mâncat și ne-am lăsat bagajele și am năvălit pe plajă. Am rămas în Eforie că părea mai populat și mai puțin sinistru și sumbru. În total am pierdut vreo 2 ore, dacă nu chiar 3 căutând cazare. 

Se poate observa cât de cât mizeria de pe plajă. Am evitat să pozez lucrurile nașpa, nu de alta, dar mi-au rămas foarte bine întipărite pe retină și nu vroiam să le păstrez și-n poze. 

Eterna problemă a mâncării. Prea multă mâncare gen fast-food, prea proastă, 90% din felurile de mâncare conținea carne. În orice meniu te uitai aveai muultă carne. Da era și pește, de ce să mă plâng. Dar anul asta nu m-a tentat niciun pește... nu aș putea spune de ce. Ceva legume aruncate pe ici pe colo, paste, pizza, cartofi prăjiți. Am reușit să încropesc ceva cât de cât apropiat de ceea ce mâncăm acasă și văd că a fost ok, nimeni nu a suferit de nicio problemă digestivă. Mi-au captat atenția 2 chestii: supa cremă de pui (really??! e prima oară când aud de așa ceva) și meniul pentru copii de la restaurantul hotelului în care am stat: șnițel cu cartofi prăjiți, paste cu roșii și mai era încă un fel @_@ Am rămas puțin șocată de alăturarea șnițel cu cartofi prăjiți...

Am rămas impresionată negativ și de numărul de oameni grași. Obezi. Și de faptul că pe stradă toată lumea trebuia invariabil să mănânce ceva: un covrig, o gogoașă, o înghețată. Ceva ca să nu stea mâna goală. @_@ Sunt eu paranoică. Asta e. Oameni din jurul mei sunt normali și eu sunt nebună.

Am mai rămas șocată și de numărul destul de mare de copii îmbrăcați bine pentru că afară bătea vântul (destul de tare) în timp ce părinții lor erau la mânecă scurtă la plimbare pa faleză. Da, bătea vântul, însă afară era cald, vreo 25-27 de grade și nu cred că era nevoie de fes, hanorac, pantaloni și șosete. But, again, I am not normal, they are. 

Mi-a dat la lecții mini-vacanța asta cât pentru toate concediile pe care le vom mai face. Mi-e foarte clar că nu voi mai avea așteptări atât de mari de la un concediu la mare în România. Acum îi înțeleg destul de bine pe cei care au renunțat să mai vină pe litoralul românesc. Însă, cu toate astea, marea noastră are un farmec aparte, greu de exprimat în cuvinte și bănuiesc că-s locuri pe care noi încă nu le-am descoperit, locurile alea știute de puțini oameni, un fel de colțuri de rai ascunse bine. Sper să descoperim și noi un astfel de colț, înainte să ne dăm bătuți și să ne urcăm în avion și să aterizăm la Cadiz, la Narbonne sau de ce nu, mai aproape, pe coasta Adriatică.

Două viziuni asupra creșterii copiiilor

Așadar, există două viziuni asupra creşterii copiiilor pe care le-am observat până acum:

 - părinții care știu că curiozitatea și spiritul de explorare sunt cele mai de preț lucruri ale unui copil și îi asigură un mediu sigur în care să cerceteze și observe nestingherit. Părinții ăștia triază sertare, urcă toate obiectele fragile cât mai sus cu putință, pun cutiile de plastic pe raftul de jos al dulapului din bucătărie și farfuriile din ceramică pe ală de sus. Adică depun eforturi, empatizează și înteleg copilul și nevoia lui de a cunoaște, îl lasă că vadă, să pipăie. Ai zice că-s prea libertini, dar nu-s pentru că impun limite, chiar foarte clare, dar pentru lucrurile care pot pune în pericolul copilul și pe care ei nu le pot urca pe raftul de sus. Gen, prizele sunt periculoase, cuptorul când funcționează ne arde, stuff like that. Sunt părinții ai căror copiii sunt foarte des, prost catalogați, ca fiind răsfățați.

- părinții care se așteaptă ca copilul să nu fie curios de ce se află în cutia aia de pantofi asezată temporar pe scaun și care se supără în momentul în care observă că pantofi sunt aruncați prin casă și cutia găzduiește vreo mașinuță sau s-a transformat într-o jucărie. Și-i spun copilului pe un ton agresiv, autoritar că nu are voie să se joace cu cutia aia, că are atâtea jucării și el vrea să se joace tocmai cu cutia aia afurisită. Ziua părintelui respectiv s-a stricat în momentul ăla. Copilul e neascultător, prea curios și-l împiedică să-și vadă de treburile lui. Nu ar fi fost mai simplu dacă părintele s-ar fi gândit că copilul va fi curios și nedorindu-și ca acesta să umble în cutie ar fi pus-o undeva mai sus? Cum adică? Ce ea (mama) ascultă de-un mucos? Să pună mâna să se ducă la jucăriile lui, ea nu are timp să se gândească dacă e el curios sau nu de ce se află-n cutie, ea are treabă, nu timp de pierdut... Nu are timp de pierdut cu omul al cărui univers este până descoperă că de fapt centrul universului lui este el, în el. Și apoi se revoltă că nu o mai ascultă, că nu o mai iubește etc. 

Concluziile le trage fiecare.

Mami, nu mi-e foame! Nu mă mai îndopa cu mâncare!

În ultima vreme, în jurul meu, a crescut semnificativ numărul mamelor care se vaită că copilul sau copiii (după caz) refuză cu înverșunare să mănânce. Dar nu vor să mănânce deloc sau până acum au mâncat și de vreo 2-3 zile nu mai vor să vadă mâncare în fața ochilor. Eh, am încercat și eu să empatizez și să încerc să le liniștesc, că până la urmă copilul știe mai bine când îi e foame, să aibă răbdare că o să treacă. Mda, nu vreți să știți ce priviri pline de venin am primit și mi s-a răspuns printre dinți: așa o fi (habar nu ai tu, fericito! las că o să vezi tu).

No, de ceva vreme nici copilul din dotare (1an3luni) nu vrea să mai mănânce. Ba nu vrea micul dejun, ba nu vrea prânzul, ba nici mic dejun, nici prânz.  Nu prea m-am agitat foarte tare, l-am lăsat în pace. I-am oferit diverse gustări, i-am pus un pahar cu apă la îndemână și l-am alăptat în continuare la cerere. Cât am fost la maică-mea, nu am mai fost așa liniștită căci cineva își dădea cu părerea. Vaaai, dar de ce nu mănânci tot din farfurile copile? Uite ce bun e! Copilul începea să mărâie, să plângă. Bunica disperată că e prea mărâit, că nu e bine, că nu mănâncă CÂT trebuie. Atunci am început să mă enervez și i-am zis femeii că poate copilului nu i-o fi foame și asta e, îi dăm când vrea el să mănânce. A ridicat o sprânceană și a lăsat nebuna în pace. 

În continuare, pe câteva din grupurile de Facebook din care fac parte, câteva mămici se văitau că copiii lor nu mănâncă. Mno, să mă îngrijorez și eu? Oare sunt eu prea relaxată? Să punem mâna să citim atunci, ca să ne elucidăm dacă sunt o mamă neglijentă sau doar prea relaxată. Și uite așa m-am apucat să citesc: My children won't eat! de Carlos Gonzales. Varianta în engleză, off course. Am impresia că este și tradusă (cel puțin anul trecut era în curs de traducere). Aici sunt câteva paragrafe traduse. După ce am citit primele rânduri m-am liniștit, deci sunt o mamă relaxată, să pun mâna să ascult în continuare de copil. Am pus mai jos câteva dintre paragrafele (pe care le-am luat de aici) care mi-au plăcut foarte mult. Atât de mult rezonez cu ele, încât aș putea crede că sunt scrise de mine! Bolduirile si sublinierile îmi aparțin.

Children, however, do not have preconceived ideas about how much or when to eat. Neither do they know (nor do they need to know) the doctor’s recommendations, nor the recommendations from the World Health Organization, nor how much the neighbour’s child eats. This is one reason they do not easily accept the rigid rules that are sometimes imposed on them.

“Bad eaters” become a concern because of the difference between what the child eats and what his family expects him to eat; the problem disappears when the child starts showing a heartier appetite (by eating more), or when the expectations of those around him change. It is nearly impossible (which is a good thing, since it can be dangerous) to get a child to eat more. The purpose of this book is to help the reader lower his/her expectations and align them more with reality.

Mothers worry, as is to be expected, about the health of their child. But there is something else that makes “bad” eating a problem that goes beyond a cough or runny nose. On the one hand, the mother tends to believe (or is made to believe) that the problem is her fault: she has not prepared the food appropriately, does not know how to feed the baby, or has not taught the child how to eat. On the other hand, mothers tend to take this personally.

Many mothers have told me they shed tears at mealtimes. The poor child is sometimes involved in a false emotional conflict. Instead of raising the simple question, “Are you hungry or not?”, the battle over food can become a question of “Do you love me or not?” The child is deemed guilty of not loving his mother because he simply cannot eat another bite. And not a few times the insinuation is made, sometimes even voiced directly, that “Mummy won’t love you if you don’t eat.”

If the mother is afraid, what is going on with the child? No matter how distressed you might be, please bear in mind that your child will be even more so. He is not trying to con you, manipulate you, nor is he trying to challenge you or to wilfully disobey. He is simply terrified.

For a baby, his mother is his world. She is his security, his love, his warmth and his food. In her arms he is contented; when she walks away, he cries as if heartbroken. Faced with any need, any difficulty, he only has to cry and his mother answers in an instant and makes all things better.

A while ago, however, things changed. The child cries because he has eaten too much, but instead of listening as she always does, his mother tries to force him to eat even more. Things keep getting worse: her soft insistence at first soon gives way to scolding, pleading and threats. The child cannot understand the reason. He has no idea if he has eaten less than what the book said, or less than the doctor recommended, or less than the neighbour’s child eats. He has not heard about calcium, iron, or vitamins. He cannot understand that you believe this is for his own good. He only knows his stomach hurts from too much food and that the food keeps coming. For him, his mother’s behaviour is as baffling as if she were to smack him or leave him naked on a balcony.

Many children spend hours, sometimes up to six hours every day “eating” or, more accurately, fighting with their mothers, beside a plate of food. They don’t know why. They don’t know how long the battle will take (in their minds it lasts forever). No one gives them a reason; they have no one to encourage them on. The person they love the most in the world, the one whom they can usually trust, seems to have turned against them. Their whole world is crumbling.

Când eram mică și eu am fost hăituită cu mâncarea, obligată să termin tot din farfurie, amenințată că nu mai primesc altă mâncare, pedepsită etc. Am fost un copil sclifosit și mofturos și mi-a fost greu să-mi redau bucuria de a mânca cu plăcere, de a mânca cât mai multe legume și fructe, de a încerca combinații noi. De aceea, acum, nu mă stresez și am încredere în copilul meu. El știe când îi este foame, cât trebuie să mănânce, ce-i place și ce nu. Apoi mai e și o altă realitate pe care mulțe dintre noi (mamele) ne e cam greu să o acceptăm: orice disconfort reduce, și în unele cazuri elimină, pofta de mâncare. Aici avem: erupțiile dentare, căldura, agitația, schimbările de mediu. Și mai pot fi și altele. Atâtea variabile și atât de complicat că ființa aia mică poate doar să plângă sau se refuze mâncarea ca să ne comunice că ceva îl/o deranjează. Să-i ascultăm, zic, că ei știu mai bine ca noi de ce au nevoie.

PS: Articolul a fost scris acum ceva vreme, pe la mijlocul lui august. Nu știu cum am reușit să-l rătăcesc printre drafturi și să-l scap din ochi. Partea bună e că pot reveni cu feedback! După câteva zile de greva foamei lucrurile au revenit la normal și o dată cu asta a mai apărut și încă un colț dintr-o măsea. 

Despre flat design şi fonturi

Mi se părea aiurea să scriu design plat în loc de flat design. Sună dubios rău. Aşa că m-am mulţumit cu un titlu juma în engleză, juma în română.

Flat design e designul ală minimalist, 2 D de e la mare modă de câțiva ani încoace. Cei care au Windows 8 sau telefoane inteligente au parte de mult flat design. Adică aşa:

Imaginile sunt luate de aici

Cei care nu au nici Windows 8 nici telefoane inteligente nu vă panicați. Întâlniți zilnic exemple de flat design (mai reușite sau mai puțin reușite) pe diverse broșuri, în reclamele de la televizor, când vă logați pe contul de gmail sau pe facebook.

Mie una îmi place la nebunie pentru că e simplu, curat, fără efecte inutile. Dar un flat design nu e nimic fără un font potrivit. Și-mi plac și fonturile la nebunie. Flat design and font addict! Când lucram petreceam ore întregi să aleg fonturi, imagini, iconuri cât mai potrivite. Aș fi stat zile nenumărate să le caut pe cele mai potrivite, să caut asocieri noi de culori pe color wheel (sau pe ăsta daca paletonne pare prea complicat). Nu mereu aveam timp cât aș fi vrut eu, mai ales că nu mi-a plăcut să folosesc un template vechi pentru un raport nou. Mereu o luam de la zero și încercam să îmbunătățesc ceva. Numai așa am putut să evoluez constant și să vin cu chestii noi. 

Deci, cum e cu fonturile? Acum se găsesc fonturi să-ți pui în cap. Mi-aduc aminte când eram prin liceu, acum mulți ani când era încă era un lux să ai calculator și nu existau motoarele de căutare, și căutam cu disperare fonturi cât mai speciale. Am avut o fază de scris gothic. Aș fi folosit fontul ăstă peste tot. Cel mai mult îmi plăcea să-l reproduc de mână, pe la finalul caietelor în timpul orelor plictisitoare. Mda, young and restless!

Acum dai free fonts pe google și găsești nenumărate oportunități. Aici fonturi urbane :P, aici colecție de 100 best fonts 2014 și aici informații prețioase despre cum se face un font. Mă simt ca-n paradisul fonturilor. Mai mult, dacă aruncați un ochi pe behance sau/și dribbble găsiți chestii și mai deosebite.

Băi dar dacă știam eu că pe platforma blogger nu e așa simplu cu fonturile diferite de cele din șabloanele blogger aș fi aless wordpress-ul. Aici explicat cum încărcăm un font personalizat din Google Fonts. Încă nu am găsit fontul perfect. D-abia am găsit unul de care sunt cât de cât mulțumită pentru header. Și acolo e loc de mai bine.

Și nu puteam să închei fără să zic ceva și despre trendurile în web design pentru 2014. Aici mai pe larg, scris de cineva care chiar se pricepe. Eu pot doar să spun că-mi place trendul cu mix and match typography! Emană energie! Și ultimul link, despre cum să combinăm fonturile astfel încât să iasă ceva plăcut ochiului :D

Dă click aici ca să accezi site-ul