Mamele singure din Regat

Am povestit pe alocuri depsre proiectul cu mamele singure. Mi-am propus de multe ori să scriu despre el, despre planurile pe care le am și ceea ce vreau să fac mai departe, dar mereu am pus pe hold treaba asta, din varii motive.

Am lăsat timpul să treacă să văd cum se așează lucrurile și, ca să vezi, s-a dovedit o strategie foarte bună. Pe măsură ce lucrurile își urmau evoluția lor firească ideea proiectului se contura și mai bine, oamenii dornici să ajute răsăreau de unde te așteptai mai puțin și parcă lucrurile se legau unele de altele cu ajutorul unui fir invizibil, fără ca eu să fac prea multe.

Joi, pe 26 Februarie, mă duc la un workshop despre crowdfunding, ținut de cei de la Bridging the Gap. M-am trezit sunată de o persoană tare dragă mie, care s-a gândit ca s-ar putea să fiu omul potrivit pentru acest workshop. M-am uitat peste program, am văzut, mi-a plăcut, m-am apucat să scriu aplicația și 2 zile mai târziu primeam confirmarea de participare. Iuhuuu! Fericire maximă! Așa că, de vineri de când am aflat, m-am tot gândit la proiectul cu mamele singure și am zis că e cazul să aștern pe hârtie toată povestea.

Undeva prin toamnă, Ioana (aka Prințesa Urbană) s-a gândit să-și strângă toți cititorii fideli ai blogului său într-un grup pe Facebook, Viața e pumoasă. Mno, am ezitat să mă înscriu pentru că nu-mi prea plac grupurile de pe Facebook, intrasem pe câteva și ieșisem mai repede decât intrasem. De multe ori calitatea oamenilor lăsa foarte mult de dorit și nu prea aveam timp și neuroni de pierdut. Zic totuși să-i dau o șansă, că nu am nimic de pierdut. Surprinzător, lucrurile au stat altfel decât m-am așteptat. Am găsit pe grup oameni superbi, m-am regăsit cu oamenii pe care altfel nu aș fi avut cum să mai dau de ei vreodată, ce să mai extaz total. La scurtă vreme, prin intermediul unei fete de pe grup am ajuns să fac voluntariat la fundația la care lucra ea, apoi am început o colaborare pe content writing pentru un magazin de haine de copii, al unei mămici de pe grup. Deci, locul ăsta, a adus pentru mine o mulțime de lucruri bune. Și lucrurile bune nu se opresc aici. 

La un moment dat, o mămică care își crește singură copiii a scris un post pe grup despre cum ar vrea ea sa ajute alte mame singure și întreba cine și cum ar putea da o mână de ajutor. Au răspuns ceva oameni, majoritatea ori mame singure ori mame care au fost singure ori persoane care au fost crescute doar de mame. Discuția a rămas în eter, vreo două săptămâni nimeni nu a mai zis nimic. Boon. Am tot stat și m-am gândit, am întors problema pe toate părțile și m-am apucat să-i scriu mamei respective. Eu sunt un om orientat foarte mult pe acțiune, nu-mi place să fac planuri doar la nivel teoretic (chiar dacă nu reușesc să le pun imediat în practică), așa că am luat taurul de coarne. Fata dragă, dacă vrei să faci ceva, eu te ajut, am idei, nu prea am timp, dar văd eu cum le-mpac. Și încet, încet am început să mă agit. I-am explicat viziunea mea, am trasat un plan micuț de atac și m-am pus la treabă. Primul punct pe listă a fost să facem un grup pe Facebook și să adunăm la un loc mamele singure și oamenii care vroiau să dea o mână de ajutor. Am lălăit-o vreo lună și ceva gândindu-mă la un nume, la un logo, la proiecte, la tot felul de chestii. În acest timp făceam un curs pe Coursera despre antreprenoriatul social și eram infuzată de o mulțime de idei de acolo. Citeam și mă minunam despre mulțimea de resurse disponibile, oamenii care au revoluționat lumea din jur, care au schimbat viețile a sute și mii și milioane de oameni. 

Începusem să mă-ntreb dacă nu m-am băgat ca musca-n lapte. M-o fi crescut mama singură, dar de aici până la a înțelege toate profunzimile problemei e cale lungă, că nefiind în situația femeilor acestora nu am cum să simt ce simt ele, oricât empatie aș avea. Într-un cuvând mă pleoștisem. AM zis că cel mai bine e să las timpul să treacă. La sfârșitul lunii noiembrie moare un coleg și prieten din grupul de motocicliști al soțului meu.  În urma lui rămân 2 copii și mama lor. M-am întristat atât de tare și mă gândeam cum ne facem noi mereu planuri pe termen lung, când tot ce avem este prezentul, că nu toate mamele rămân singure din cauză că divortează sau ca rămân însărcinate și omul de lângă fuge. Mai există și scenariul ăsta foarte trist, care se poate întâmpla oricui, dar pe care nimeni nu-l prea ia în calcul sau bagă în seamă. În câteva zile m-am mobilizat, m-am apucat de logo, am găsit nume, am făcut grupul pe Facebook și uite așa a apărut Regatul Oamenilor Minunați. Recunosc, că nici acum nu-s prea încântată de numele pe care l-am ales, însăăă el reflectă foarte bine calitatea oamenilor din el: avem pe de o parte mamele minunate care își cresc singure copii (și ăsta nu e un lucru simplu, din contră necesită multă energie, putere și bani, pe care atunci când ești doar unul e greu să-i faci în cantitatățile necesare) și pe de altă parte oamenii care vor să ajute, care și ei sunt minunați, că se gândesc la alți, le pasă de soarta unor oamenii și copii pe care nu-i cunosc în viața reală.

M-am trezit cu grupul și nu știam ce să fac cu el. Serios. Nu am mai moderat un grup până acum, nu prea aveam habar ce trebuie să fac în continuare. Aveam vreo 30 și ceva de membri, din care 13 mame singure. Primul pas era făcut, adunasem oamenii la un loc. Pasul numărul doi era să construiesc o comunitate, în care oamenii să interacționeze, mamele să primească suportul de care aveau nevoie, să se simtă în largul lor să vorbească, să împărtășească griji, gânduri, frământări, să găsească alte mame singure cu care să mai schimbe o vorbă. Simplu de zis, foarte greu de făcut. Oi fi eu sociolog, dar parcă nu mă ajuta cu nimic, așa că am mers pe intuiție și instincte. Fiindcă se apropria Crăciunul, îmi dădea târcoale ideea de a face pentru mămici câte un cadou de Crăciun, un gest mic, ceva care să le bucure pe ele ca femei. Am plecat de la ideea că fiind absorbite de atâtea griji, ele ca femei se pun pe ultimul loc, copiii fiind pe primul loc. Așa că m-am apucat să scriu oamenilor care s-au oferit să ajute. Am vorbit cu o prietenă care lucrează la un producător de cosmetice și m-a ajutat cu produse de îngrijire, o altă persoană dragă a contribuit cu 13 portofele din piele. Din banii strânsi am mai cumpărat câteva eșarfe, hârtie pentru împachetat, câte un cadou pentru copii, că nu puteam să nu iau ceva și micuților (cei drept unii sunt deja adolescenți). Și uite așa au reieșit 13 cadouri ca cel de mai jos.

Mamele au fost plăcut impresionate de cadou, gestul a făcut mult bine, a mângăiat inimi, a dat speranță, a adus zâmbete de bucurie, chiar și lacrimi (de bucurie bineînțeles). Misiune îndeplinită. De aici, lucrurile au început să se lege frumos, comunitatea a început să se închege, crește încet, dar sigur. S-au legat relații de prietenie, fetele vorbesc între ele, cer ajutorul când au o problemă, găsesc mereu câte un răspuns, o vorbă bună, sfaturi sau încurajări. 

După toată investiția emoțională și agitația cu pregătitul cadourilor, am început să mă gândesc ce voi face pe viitor cu acest grup. Mă gândesc de multă vreme să o apuc pe alt drum și-mi pare pe alocuri că ăsta ar fi. Aici m-aș simți în largul meu, să ajut oameni, să fac bine. Îmi doresc ca la un moment dat să transform acest proiect într-un ONG. Momentan, nu am nici resursele financiare, nici timp și nici putere să mă înham la un proiect atât de mare. Recunosc, că mi-e și frică, însă nu asta mă trage cel mai mult în spate. 

Până voi ajunge la momentul în care voi da o formă instituționalizată acestui demers, mi-am propus ca anul acesta să implementez măcar unul dintre cele 2 proiecte de mai jos:

1. Grup de support terapeutic pentru mamele singure din București (nu exclud posibilitatea de a face ceva online și pentru restul fetelor din țară sau din afară). 

2. Colaborare cu o grădiniță din Bucuresti, astfel încât o dată pe lună, într-o sâmbătă, mamele să-și poată lăsa copiii într-un loc sigur și ele să-și ia liber, sa iesă la o cafea, la un film, la un shopping sau efectiv să lenevească. Timp doar pentru ele!

Idei mai am multe, de la campanii de awareness, până la proiecte specifice, însă sunt puse bine la dospit. 

Abia aștept workshopul celor de la Brigding the Gap. Între timp pregătesc cadourile de mărțișor și ziua mamei pentru mamele mele minunate din regat!

Pam-Pam!

Marele om mic

Omul mic e mare. E atât de mare încât uneori te speri de proporțiile gigantice la care ajunge. Acaparează cu o tenacitate ieșită din comun orice spațiu public, pentru el nu există intimitatea, existenta sau prezenta celuilalt în jurul lui. Este doar el. Peste tot. Nu se poate transpune niciodată în celălalt, pentru că celălalt nu există. Nu are instrumentele necesare să-l perceapă. Egoismul lui, dreptatea, părerile, concepțiile, pasiunile și plăcerile, fixațiile și obsesiile lui sunt universul lumii întregi. Un fel de alfa și omega al existenței umane. 

Spre deosebire de el, omul mare e mic. E atât de mic, că nu-l vezi. Stă ascuns, privește din umbră sau dintr-un loc înghesuit, uneori chiar de sub omul mic care a ajuns să-i strivească retina și auzul și chiar existența socială. Se uită cum micimea acaparează tot, ca o iederă care pune stăpânire pe pereții unei case. Măcar iedera dă ceva înapoi...flori, oxigen, există o bucurie în a o privi. Pe când omul mic nu e nici frumos și-n loc de oxigen, dă dioxid de carbon și nu-i nici o desfătare în a-l privi. Dar nici una, pentru că se vorbește tare, e strident, moralitatea și spiritualitatea lui stau fix la capătul organelor care atârnă (și nu mă refer la mâini sau sâni) și ucide tot ce-i iese în cale. 

Și mă-ntreb, oare când raportul de forțe se va inversa? Că m-am săturat de atâta sărăcie culturală, spirituală, morală, jeg și incompetență, prostie și încăpățânare, trufie, lașitate și egoism barbar? Până când  or să-i mai lăsăm pe acești inși să strivească corola de minuni a lumii? ah? cât? 

Rememorări sau despre cum să ne ascultăm instinctele

Când am venit de la maternitate totul mi se părea ciudat. Mi-era frică că nu o să ne descurcăm, că nu o să ştim ce să facem, că nu o să facem bine ceea ce o să facem, că o să greşim. Multă panică. Ceva în adâncul meu îmi spunea că o să fie totul bine, dar asta nu m-a împiedicat să tremur din toate încheieturile când am ieşit din maternitate, parcă pășeam în abis. Eram ca o gelatină mergătoare când am ajuns acasă, albă la faţă.  Dupa vreo 2-3 zile eram ameţită, confuză, obosită, irascibilă, greţoasă, balonată, nemâncată. Toata lumea se apucase să arunce în noi cu sfaturi. Toate sfaturile se bateau cap în cap. Nu mai suportam să vorbesc cu nimeni. Nu ştiam ce să fac, pe cine să ascult, cum să fiu mama aia bună, relaxată şi senină pe care mi-o tot închipuiam. Peste înca 3-4 zile mă internam in spital, ruptă de oboseală, cu mastita bilaterală, cu frisoane şi tot tacâmul de simptome. Ceva nu mergea bine. Şi mi-a lua destul de mult să descopar ce nu mergea bine: nu-mi ascultam instinctele, le tot cenzuram mergând pe ideea că părinţii, doctorii, prietenii care au copii ştiu mult mai mult decât mine, decât noi. Nimic mai gresit. Nu ştiu nimic despre mine, copilul meu, familia mea.

Aşa că am început încet să ignorăm sfaturile care nu ni se potriveau. Cu cât le primeam mai des cu atât le ignoram mai tare. A durat vreo câteva luni până totul a ajuns să fie aşa cum trebuia să fie. Și de atunci nu am mai fost deturnată, decât cu greu și foarte rar.

După provocarea alăptării, cea mai bătăioasă luptă a fost cu somnul. De fapt cu găsitul unui aranjament de somn potrivit pentru toți 3. Inutil să spun că toooată lumea ne-a zis de la început că dormitul cu copilul în pat e un fel de sentință la divorț. Copilul e foarte viclean și șantajist și cum a dat de binele și căldura patului conjugal nu se mai dă dus de acolo niciodată, iar noi nu o să mai facem sex niciodată, o să ne răcim unul de altul și uite așa se duce pe apa Sâmbetei toată căsătoria noastră... Eu am ascultat, fără să aprob, toate aceste opinii și sfaturi pe care nu le-am cerut niciodată. Cert este că niște oameni nedormiți sunt de n ori mai irascibili chit că dorm singuri sau împreună cu copilul în pat. Deci șansele să iasă scântei sunt mult mai mari când oamenii sunt deprivați de somn, decât atunci când dorm. 

Fiindcă ne era frică de sindromul morţii subite (SISD) am decis, de comun acord, că e mai bine să doarmă la el în pătuț (de fapt landou, căci patul era prea mare pentru un om atât de mic). Nu eram eu ferm convinsă că e cea mai bună alegere, dar părea ok. În fiecare noapte când se trezea pentru mesele de la 3 /5 noaptea și atunci adormeam împreună pentru că nu mai reușeam să-l transfer la el în landou.

La 2 luni dormea deja aproape 10 ore legate, la 3 luni dormea 12 ore, de la 8-9 seara la 7-8 dimineaţa. Îl culcam plimbându-l în marsupiu sau în brațe și apoi îl puneam la el în pătuț, porneam camera video și mă uitam pe ecran. Mereu am ținut ușa de la camera lui deschisă, îi auzeam orice respirație sau mișcare. Mă enerva monitorul video ceva de nedescris, mai ales noaptea când îl lăsam pornit și mă lovea lumina de la ecran fix în ochi. Nu puteam sta liniștită fără monitor aprins. Trebuia să am mereu ochiul mental conectat la monitor...

La 5 luni şi un pic a început să se trezească noaptea. La început o dată pe noapte, o dată la câteva zile, apoi mai des, apoi zilnic, apoi de mai multe ori pe noapte. Apoi nu a mai ţinut nimeni evidenţa:))) 

Îmtr-un final i-au apărut primii 4 dinţii şi de atunci nopţile mele nu au mai fost presărate de somnul acela odihnitor, profund şi neîntrerupt de 6-8 ore. O dată la lună primeam o noapte bonus de somn, nu știu prin ce miracol se întâmpla asta, dar era o binecuvântare. 

Când a început să se trezească noaptea făceam ture între dormitorul nostru şi al lui. Se trezea, îl luam în braţe, îl plimbam puţin, dacă nu se liniştea îl duceam la noi în pat şi îl puneam la san. Adormea, îl duceam la el în camera. Uneori adormeam şi dormea între noi. 

Undeva prin noiembrie 2013 a fost un cutremur destul de puternic noaptea. M-am trezit speriată că se mişca patul cu mine. Nu ştiam sigur că fusese cutremur, mă gândeam că poate visasem. Toată noaptea m-am gândit numai la cum mai vin alte cutremure şi eu sunt atât de departe de copilul meu. Gândul ăsta nu-mi dădea pace așa că peste o săptămână patul lui era mutat în dormitorul nostru. Peste o lună, patul lui era anexat la patul nostru. Eram 3 într-un pat şi jumătate. În jur de 9-10 luni am început oficial să practicam dormitul împreună, respectând regulile de siguranţă pentru bedsharing. Practic dormeam de foarte mult timp nopțile în acelasi pat, acum era oficial, copilul era mereu la o întindere de mână distanţă.

D-abia atunci m-am simțit complet împăcată cu mine. Mi se părea atât de firesc să fie între noi, cu noi acolo în pat, în sufletul nostru că m-am întrebat oare ce a fost în mintea mea de atât timp am refuzat să-mi ascult instinctele? De ce mi-era atât de frică? De ce e normal ca un copil să doarmă singur și părinții lui să doarmă împreună? De ce ne e atât de frică să dormim împreună cu copii noștri? Până la urmă ideea camerei separate pentru copil este o invenție modernă, fiindcă înainte nici nu se punea problema ca un pui de om atât de mic să doarmă singur, în altă cameră, fiindcă nu existau case atât de mari, cu multe camere.

Da, dormitul împreună nu este o soluție potrivită pentru toată lumea. Când vine vorba de aranjamentul de somn, cred că fiecare cuplu trebuie să caute soluția optimă. Suntem diferiți și e normal să nu ni se potrivească aceleași lucruri. Și, ar fi frumos din partea noastră să nu-i judecăm pe cei care aleg să facă lucrurile altfel decât noi, nu știm exact ce simt, ce îi determină să facă anumite alegeri. Eu am vrut să împărtășesc o experiență, să arat cât de sinuos este drumul pe care îl parcurgem până ajungem la ceea ce avem nevoie. Când simțim că ceva nu este ok, că nu e așa cum am vrea să fie, trebuie să căutăm variante, să experimentăm până găsim soluția optimă. Nu trebuie să ne lăsăm pradă presiunii sociale, să facem ce cred alții că ar fi bine să facem, să trăim cu frica că vom fi excluși dacă nu facem ca majoritatea. Trebuie și ne suntem datori să ne ascultăm instinctele, să alegem ce e mai bine pentru noi, altfel frustrarea se va acumula și ne va roade orice urmă de încredere în forțele proprii, ne va face să ne simțim nefericiți. Până la urmă, avem o singură viață și ar fi păcat să o irosim. 

No, că am trecut prin atâtea teme și de la chestii mai puțin profunde la unele prea greu de digerat, încât mi-e că am pierdut toată audiența. Ideea este să învățăm să ne ascultăm instinctele. Nu iese mereu din prima, unii avem canalele înfundate, alții au dubii că ar exista ceva în interiorul lor care să știe mai bine decât rațiunea ce au nevoie și ce le trebuie, tuturor ne e frică la început, dar pe măsură ce căpătăm încredere, lucrurile devin muuult mai ușoare. 

Dacă e cineva interesat și are timp, merită citite articolele scrise de James McKenna pe tema bedshariingului și co-sleepingului, le găsiți pe  NaturalChild.  

De ce e important să știm cum funcționează creierul?

M-aș bucura enorm dacă oamenii ar studia cu mai multă atenție felul în care funcționează creierul. Le-ar fi de un real folos și i-ar ajuta să se înțeleagă mai bine, să reacționeze mai bine. Aș fi în culmea fericirii dacă părinții ar pune mâna pe o carte și ar citi despre felul în care se dezvoltă creierul copilului lor, stadiile și etapele prin care trece până ajunge la maturitate. I-ar salva pe copiilași ăștia mici de la multe traume, ar avea șansă să crească mai frumos, armonios și chiar să-și atingă potențialul lor maxim. 

Acum ceva timp am văzut un documentar foarte bun despre secretele corpului uman pe BBC Knowledge. Atât de bun încât nu mai puteam să mă dezlipesc de lângă televizor (lucru care mi se întâmplă foarte rar). Prinsesem fix partea despre creier și etapa critică de dezvoltare de până într-un an. Erau prezentate mai multe cazuri, care sfidează logica, dintre care unul mi-a rămas în minte:

- o fetiță de câteva luni căreia i-a fost îndepărtată o porțiune din partea stângă a creierului din cauza unei boli foarte rare și care a putut să se dezvolte armonios după operație deoarece partea dreaptă a creierului a preluat toate sarcinile pe care partea stângă nu putea să le facă. Dovada de maximă flexibilitate și adaptabilitate, posibilă totuşi doar până într-un an.
Apoi, au mai prezentat câteva cazuri la fel de uimitoare:

- un bărbat pe la vreo 41 de ani care de la 13 ani nu mai vedea, din cauza unei dezlipiri progresive de retină, care a făcut pentru prima oară escaladă utilizând un aparat alcătuit dintr-o cameră video care transmitea informația cu ajutorul unui aparat cu microelectrozi care, la rândul lui, trimitea impulsuri nervoase prin intermediul salivei și ajungeai practic să vezi cu ajutorul limbii. Cool, nu?

- un alt bărbat care a beneficiat de primul transplat de mâini și îl arătau cum încerca constant să-și conecteze noile mâini la propriul corp și lucra la motricitatea fină cu niște jucării de sortat forme asemănătoare celor cu care se joacă ăsta mic. 

Și încă câteva cazuri la fel de spectaculoase. Deci, ce motive întemeiate avem de nu vrem să aflăm cum funcționează creierul nostru?

Până acum ceva timp se credea că după ce și-a atins maturitatea creierul nu mai poate învăța, că unele funcții sunt performate doar de anumite părți ale creierului. Descoperirea posibilității de forma noi circuite neuronale a revoluționat felul în care creierul era privit. Există un infinit de posibilități de creștere datorate neuroplasticități, această abilitate miraculoasă a creierul de a forma noi circuite pentru a salva abilități pierdute sau a dobândi unele noi. Plasticitatea ne dovedește cât de flexibil este creierul nostru și cât de inflexibili suntem noi ca oameni (sic!). Un punct bun de plecare poate fi Rewire your brain unde sunt la liber primele 2-3 capitole (cât să vă faceți o idee) sau un curs despre cum funcționează creierul pe Coursera sau Khan Academy.

M-am apucat de câteva zile să citesc cartea lui Daniel Siegel - The Whole Brain Child, până acum am de spus doar lucruri bune. Mie una mi se pare genială cartea, scrisă foarte ușor, cu multe exemple. Aștept să o termin pe toată ca să pot intra în mai multe detalii. Se găseşte şi aici, în română. 

Ce au căutat românii pe Google în 2014

Fiindcă și anul trecut am avut o plăcere sadică să sap după topul căutărilor din 2013 am zis că ar fi păcat să nu repet experimentul și în 2014. No, iată-mă pe Google Trends, minunându-mă de progresele uimitoare ale nației noastre în materie de googăluit. Cel puțin categoria Ce este...? m-a dat pe spate, însă m-a și întristat...sper că toate căutările pentru oncologie să fie legate mai mult de curiozitatea de a afla cu ce se ocupă această specializare decât de nevoia de oncolog, nu de alta dar cancerul de orice fel este o boală păcătoasă. 

No, vă las să vă bucurați de profilul internautului român!

Categoria Ce este...?

1. ce este diaspora
2. ce este ebola
3. ce este epidurala
4. ce este perhidrolul
5. ce este oncologia
6. ce este satelitul
7. ce este metafizica
8. ce este fabula
9. ce este coronografia
10. ce este mucoviscidoza

Categoria Emisiuni TV

1. Românii au talent
2. Vocea României
3. Masterchef
4. Next star
5. Acces direct
6. Un show păcătos
7. X Factor
8. În puii mei
9. Lumea lui Banciu
10. Divertiland

Categoria Evenimente sportive

1. Wordl Cup
2. Wimbledon
3. Steaua Dinamo
4. Romania Ungaria
5. Roland Garros
6. Australian Open
7. Sochi
8. Steaua Ludogorets
9. Romania Argentina
10. Turneul Campioanelor

Categoria Filme

1. Nymphomaniac
2. Frozen
3. Maleficent
4. Interstellar
5. Dracula Untold
6. Divergent
7. Godzilla
8. 47 ronin
9. Edge of tomorrow
10. American Hustle

Categoria General

1. Simona Halep
2. iPhone 6
3. rezultate bacalaureat
4. Eurovision
5. Robin Williams
6. alegeri prezidențiale
7. Conchita Wurst
8. titularizare
9. world cup
10. Adrian Iovan

Categoria Persoane

1. Simona Halep
2. Robin Williams
3. Conchita Wurst
4. Adrian Iovan
5. Bear Grylls
6. Klaus Iohannis
7. Dinu Patriciu
8. Michael Schumacher
9. Maria Sharapova

Best Jobs - mii de joburi pe pâine aka Cea mai proasta reclama a anului 2015

Ideea unui spoof este să parodieze un film, un eveniment, o reclamă. E o formă de satiră, care poate să aibă un rezultat amuzant ori ba.

No, eu nu știu ce a fost în capul celor care au făcut reclama pentru BestJobs și dacă se vrea a fi un spoof după o reclamă asiatică din 2008 la sticksuri. Mie îmi miroase a copy-paste cu nerușinare. În plus, reclama este atât de jalnică și stridentă încât nu o pot suporta, mi se pare tortură curată.

Luați de vă minunați:

și originalul, la fel de enervant ca și copia... dar măcar e original...

 

Cum m-am apucat de afaceri

Îţi dai seama că eşti obosit atunci când ieşi de la duş dimineaţa şi te îndrepţi victorios către sertarul cu lenjerie intimă, însă te trezeşti cu o pereche de pamperşi în mână, în altă parte a camerei. Şi apoi te întrebi ce cauţi acolo, ca tu vroiau o pereche de chiloţi. Până şi copilul se uita mirat şi întrebător, încercând să îşi dea seama ce vrei să faci. 

Nu e o noutate că sunt obosită, dar parca zilele astea am exagerat mai mult decât de obicei.

M-am pus în pat la 2 noaptea, dar cred că am adormit la 3. Lucrez intens de 3 săptămâni la un logo, blog, pagină de facebook, concept pentru a-mi îndeplini visul meu măreţ de a avea o mică afacere care să înglobeze cele 3 pasiuni ale mele: designul, fotografia şi scrisul. Până mai ieri ardeam de nerăbdare şi entuziasm. De ceva timp, însă, m-au cuprins toate dubiile şi fricile de pe lume. Ce fac eu aici??? Mă apuc să mă vând fără să am prea multă experință sau pregătire specializată. Sunt atâția oameni care au terminat jurnalismul și scriu mai bine și mai corect decât mine. O tonă de graficieni pasionați, mulți oameni buni de PR și comunicare, branding și încă câteva sute de oameni pasionați de crafting. Mda, motivation drain of the midlle a dat peste mine (am mai scris aici despre). Mi s-a întâmplat de mai multe ori, ultima oară a fost când am început proiectul cu mamele singure. Îmi venea să-mi bag capul în pământ și să fug. În fapt, ieșisem puternic din zona mea de comfort și nici cei din jur nu prea mă ajutau prea mult, cu excepția câtorva persoane care m-au încurajat constant. Acum, proiectul cu mamele se conturează frumos, se încheagă o comunitate de femei minunate, încet, dar sigur.  

Fix când eram mai pesimistă și gânditoare, m-am trezit cu un pahar cu apă rece peste picioare. Pesemne ăsta mic s-a săturat să se tot joace la chiuvetă și m-a văzut atât de concentrată pe telefon chinuindu-mă să termin de scris postul de față și i s-a părut amuzant să vadă ce reacţie voi avea. M-a trezit complet la realitate. Cred că aveam nevoie de paharul ăsta de apă rece. Voi lăsa lucrurile să curgă, aștept să treacă nebunia de gânduri care m-au asaltat. Până la noi vești de pe frontul creator, voi alege să mă odihnesc şi să mă liniştesc. Lucrurile au nevoie de timp să se întâmple. În plus, ştiu că eu sunt nebună şi vreau ca totul să se întâmple ieri, dar nu se poate. O să-mi dau timp şi credit mai mult. Va fi aşa cum trebuie să fie!

Insomnii

E 1 noaptea. Cu greu şi mai degrabă nevoită (m-a chemat copilul) ma bag în pat. E cald şi bine, miroase a pui de om. Initialization searching process...sleep not found... mno, e cam a patra noapte în care nu prea dorm...şi, cum stăteam eu în pat în aşteptarea unei minuni, mi-aduc aminte că am uitat să scot fix maşina cu hainele pe care i le promisesem omului că mâine le va avea curate şi uscate. uuupsss! Vreo 5 minute stau să mă gândesc dacă mai are rost să le scot sau mai bine dau mâine dimineaţă un nou ciclu de spălare?! Am ales totuşi să le întind. Ghici cine întinde haine pe balcon la 1 noaptea? Dacă mai exista vreo şansă să dorm ea s-a spulberat când am ieşit pe balcon unde era un frig de s-a speriat și mama somnului.

Și uite așa, am făcut 100 de postări pe blog! Cine ar fi crezut că voi ajunge aici? Eu în niciun caz.

Retrospectiva lunii ianuarie

Am așa o plăcere să văd ce au căutat românii noștri pe google ca să-mi dau seama de starea națiunii:))) Niciodată nu mă surprinde! Invariabil în top se află sportul, vedetele și filmele și uneori ceva mega controversat, cum este atentatul de la Paris. Concluziile le trageți singuri:)

Cel puțin 50.000 de căutări:
- Charlie Hebdo - atentatul din Paris din 7 ianuarie

Cel puțin 20.000 de căutări:
- Demis Roussous
- Simona Halep

Cel puțin 10.000 de căutări:
- Udrea

Cel puțin 5000 de căutări
- Windows 10
- WhatsApp
- Australian Open 2015
- Bestjobs

Cel puțin 2000 de căutări:
-Auschwitz
- multe filme (Mortdecai, The Vampire Diaries, Centurion, American Sniper, Birdman)
- Syriza (cineva a fost totuși preocupat de schimbările din Grecia)

- Je suis Charlie

- multe actrițe sau actori (Mila kunis, Jennifer Lopez, Kim Kardasian, Shakira, Jesica Biel)

Cel puțin 1000 de căutări:
- Nepal (criza din nepal, mai precis)
- Mauripol (conflictul Rusia-Ucraina)
- Blue Monday
- CHF
- Meteorit
- Ebola
- Marsala (culoarea anului 2015)
- Taxi As (in ziua de 1 ianuarie a fost cel mai căutată companie de taxi, nici că-ș fi crezut)