Nu mai stă nimeni în mine. Sunt doar eu, singură, renăscută pentru a doua oară, mai plină decât am fost vreodată de viață şi iubire.
Copleşitoare stările prin care am trecut în ultimele 48 de ore, nici acum nu le-am conştientizat pe toate. Bucurie, frică, griji, nerăbdare, linişte interioară dar şi zbucium interior, împlinire, fericire fără margini, dor, mult dor, lacrimi, durere, neputință. Un mix generos. Mi-e foarte dor de puiul meu cel mare, de care până acum nu am stat nicio noapte despărțită. Un dor nemărginit. În acelaşi timp țin în brațe o mogâldeață mică, de 3 kg, pufoasă şi dulce, de care nu m-aş mai dezlipi. E şi normal, doar a stat în mine 9 luni. Acum că e în afara mea, vreau sa o țin lipită de mine non-stop. Pe amândoi vreau să îi țin în brațe şi să nu le mai dau drumul niciodată.
Am multe gânduri despre cum va fi când vom ajunge acasă şi voi fi toți patru. Cum va reacționa el, fratele mai mare, la vederea surioarei sale mici. O va pupa, o va iubi, o va ignora? Dar pe mine? Pe mine care am lipsit de lângă el, mă va mai primi înapoi?
Înainte să nasc mă frământa gândul că va fi greu să iubesc 2 copii, mai ales ca până acum în sufletul meu a fost doar unul, oare pe al doilea nu o să-l iubesc mai puțin. Nici vorbă, de cum am ținut minunea în brațe, mi-am dat seama că iubirea pentru copii este nemărginită. Nu există te iubesc prea mult, mai mult, mai puțin. Te iubesc. Punct. Te iubesc infinit. Vă iubesc infinit.
Mi se pare absolut fascinant tot ce mi se întâmplă, de la felul în care se recuperează corpul până la cum se conectează mama cu noul născut într-o manieră simplă, subtilă şi naturală, asta dacă e lăsat totul să vină natural. La primul copil eram debusolată, nu ştiam ce am de făcut, nu mi-am ascultat instinctele. A fost mai greu totul. Acum, am ştiut tot ce trebuia să ştiu: că trebuie să fiu acolo, că nu trebuie să las pe nimeni să intervină în diada noastră sacră şi să am încredere în mine şi instinctele mele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu