Descotorosiţi de povara deciziei şi a intenţiei, navigând pe mările noastre lăuntrice, asistăm la mişcările noastre ca la acţiunile altcuiva, admirând totuşi involuntara lor perfecţiune. Ce alt motiv aş putea avea pentru a scrie toate acestea, acest derizoriu jurnal al unei portărese care îmbătrâneşte, dacă scrisul n-ar avea și el ceva din arta cositului? Când rândurile devin propriii lor demiurgi, când asist, ca la ceva în chip miraculos neștiut, la nașterea pe hârtie a unor fraze ce scapă voinței mele și așternându-se pe pagină fără voia mea, îmi spun ce nu știam și nici nu credeam că vreau, mă bucur de această naștere fără dureri, de această evidență nepusă la cale, de a urmări fără trudă, fără vreo certitudine, cu fericirea uimirilor sincere, o pană ce mă călăuzește și mă poartă. Atunci, ajung, în deplină cunoaștere și textură a ființei mele , la o uitare de sine ce se învecinează cu extazul și gust sublima tihnă a unei conștiințe spectatoare. (p.145)
Știți ce este ceea ce facem fără știrea noastră? Psihanaliștii consideră că e rodul manevrelor insidioase ale unui inconștient ascuns. Ce teorie iluzorie, de fapt. Ceea ce facem fără știrea noastră este semnul cel mai vădit al forței voinței noastre conștiente care, când emoția noastră i se opune, se folosește de toate vicleșugurile pentru a-și atinge scopurile. (p. 159)
Ce-i drept, de-o vreme am și eu bănuieli în privința ei. De departe, e într-adevăr o portăreasă. De aproape... ei bine, de aproape... ceva e ciudat... Doamna Michel are eleganța ariciului: pe dinafară e plină de țepi, o adevărată fortăreață, dar am senzația că pe dinăuntru este la fel de rafinată ca și aricii, care sunt niște făpturi în chip înșelător indolente, cumplit de singuratice și teribil de elegante. (p.168-169)
Iată deci cugetarea mea profundă pentru ziua de astăzi: e pentru prima oară când întâlnesc pe cineva care caută oamenii și care vede mai departe. POate să pară ceva banal, dar eu cred că este foarte profund. Noi nu vedem niciodată mai departe de certitudinile noastre și, mai grav, am renunțat la întâlnirea cu ceilalți, nu facem decât să ne întâlnim pe noi înșine fără a ne recunoaște în aceste oglinzi permanente. Dacă ne-am da seama de asta, dacă am deveni conștienți că nu ne privim niciodată decât pe noi înșine în celălalt, că suntem singuri în deșert, am înnebuni. Când maică-mea îi oferă doamnei de Broglie pricomidale de la Laduree, își deapănă ea înseși povestea vieții sale și nu face decât să-și ronțăie propria savoare; când tata ăși bea cafeaua și își citește ziarul, se contemplă ca într-o oglindă cu tendință spre metoda Coue; când Colombe vorbește despre conferințele lui Marian, vituoerează asupra propriei reflecții și când oamenii trec prin fața portăresei, nu văd decât golul, pentru că nu sunt ei. Eu însă implor soarta să-mi acorde sanșa de a vedea mai departe de mine însămi și de a întâlni pe cineva. (p. 170)
Și mai am câteva paragrafe faine, dar revin cu ele puțin mai încolo pentru că e musai să ieșim afară să căutăm pisici...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu