În lumea emoțiilor

Astă vară am cunoscut-o pe Alexandra, fata cu părul ca marea. E o prezență atât de caldă cu o energie pozitivă că doar aflându-te în preajma ei te umpli de o stare de bine.

Mi-a povestit de dragostea ei pentru parenting şi în special pentru hand in hand parenting. Am prins-o în lumea mamelor singure şi am reuşit să organizam un seminar pentru mămicile din regat. Am ascultat-o atunci pentru prima oara şi mi-a plăcut foarte mult cum povestea despre felul cum funcţionează creierul. Din cauza faptului că eram fooarte gravidă nu am putut să stau atunci până la sfârşit şi am plecat destul de tristă că nu am putut să o ascult până la final.

Timpul a trecut repede şi iată că am avut din nou ocazia să o ascult, de data asta în altă formulă: despre emoţii şi experienţe cu doi copii. Vineri, ne-am auzit pe skype vreo 6 mame cu câte doi copii în dotare, chiar 3 dacă ne numărăm şi jumătăţile semnificative. A fost intens. Mult mai intens decât mă aşteptam. A fost despre emoţii şi le-am trăit din plin. Am plâns printre cuvinte, ne-am încurajat, am ascultat, am râs. Au fost primele două ore dintr-o serie de 6 seminarii şi am discutat despre timpul special cu copiii. 

Parcă universul simte când trebuie să ne aducă în faţă ceea ce avem nevoie să auzim şi să vedem. A venit la fix discuţia, în contextul în care probabil una dintre frustrări mele cele mai mari este că nu am timp suficient cu amândoi şi de când am născut-o pe cea mică am avut mereu în gând ca măcar 10 minute să fie alocate celui mare: timpului exclusiv în care să facem ce vrea el. De multe ori timpul acesta era seara la culcare, alteori nu era deloc. Atunci când lipsea cu desăvârşire se vedea imediat. Nu mai coopera, nu mai asculta, căuta să îmi atragă atenţia făcând în special lucrurile care ştia că mă deranjează sau devenea agresiv. Mami, sunt aici! Stai cu mine, te rog! Simţeam cum strigă din toată fiinţa lui. Ştiu că bebe e mic, dar şi eu sunt mic. Ia-mă în braţe, plimbă-mă în braţe, dă-mi lăptic, stai doar cu mine, joacă-te cu mine, hai să ne plimbăm doar noi doi. Ocupă-te de mine. Baga-mă-n seamă. Fii aici cu mine. 

Probabil că nu există sentimente de neputinţă mai mari decât acela de a avea copiii bolnavi şi a nu le putea alina suferinţa şi acela de a nu putea să te împarţi în două ca să fi pentru amândoi. Şi dacă ai putea să te împarţi, tot nu ar fi suficient. E un amalgam de sentimente şi gânduri, vinovăţie, teamă, un cocktail molotov imploziv.

Aşa bine mi-a făcut Alexandra, că m-a tras de mânecă în lumea emoţiilor că nu am cuvinte să-i mulţumesc.