Să fie ca mine mereu, chiar dacă pic de oboseală, mă suprasolicit sau nu mai pot. Să fiu eu în control total. Câtă lipsă de iubire de sine şi prostie. Pare o lecție pe care refuz să o învâț.
Încrâncenarea din mine suferă ca un vierme căruia îi dai otravă de fiecare dată când spui nu, îți dai credit, îți recunoşti limitele, te gândeşti la tine. Moare câte puțin, dar nu de tot, pentru că egoul meu mă sabotează constant, pot mai mult, şi mai mult, ce dacă pic din picioare de obosită, somnul e pentru cei care pierd timpul.
Timpul nu e niciodată pierdut, trecut. El e constant şi mereu prezent, doar noi refuzăm să-i acceptăm prezența în prezent, trăind mereu în trecut sau viitor, încrâncenați câ nu putem fi noi axul care mişcă planeta. Ce trist şi ce păcat...
Let go and let God.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu