În lumea emoțiilor

Astă vară am cunoscut-o pe Alexandra, fata cu părul ca marea. E o prezență atât de caldă cu o energie pozitivă că doar aflându-te în preajma ei te umpli de o stare de bine.

Mi-a povestit de dragostea ei pentru parenting şi în special pentru hand in hand parenting. Am prins-o în lumea mamelor singure şi am reuşit să organizam un seminar pentru mămicile din regat. Am ascultat-o atunci pentru prima oara şi mi-a plăcut foarte mult cum povestea despre felul cum funcţionează creierul. Din cauza faptului că eram fooarte gravidă nu am putut să stau atunci până la sfârşit şi am plecat destul de tristă că nu am putut să o ascult până la final.

Timpul a trecut repede şi iată că am avut din nou ocazia să o ascult, de data asta în altă formulă: despre emoţii şi experienţe cu doi copii. Vineri, ne-am auzit pe skype vreo 6 mame cu câte doi copii în dotare, chiar 3 dacă ne numărăm şi jumătăţile semnificative. A fost intens. Mult mai intens decât mă aşteptam. A fost despre emoţii şi le-am trăit din plin. Am plâns printre cuvinte, ne-am încurajat, am ascultat, am râs. Au fost primele două ore dintr-o serie de 6 seminarii şi am discutat despre timpul special cu copiii. 

Parcă universul simte când trebuie să ne aducă în faţă ceea ce avem nevoie să auzim şi să vedem. A venit la fix discuţia, în contextul în care probabil una dintre frustrări mele cele mai mari este că nu am timp suficient cu amândoi şi de când am născut-o pe cea mică am avut mereu în gând ca măcar 10 minute să fie alocate celui mare: timpului exclusiv în care să facem ce vrea el. De multe ori timpul acesta era seara la culcare, alteori nu era deloc. Atunci când lipsea cu desăvârşire se vedea imediat. Nu mai coopera, nu mai asculta, căuta să îmi atragă atenţia făcând în special lucrurile care ştia că mă deranjează sau devenea agresiv. Mami, sunt aici! Stai cu mine, te rog! Simţeam cum strigă din toată fiinţa lui. Ştiu că bebe e mic, dar şi eu sunt mic. Ia-mă în braţe, plimbă-mă în braţe, dă-mi lăptic, stai doar cu mine, joacă-te cu mine, hai să ne plimbăm doar noi doi. Ocupă-te de mine. Baga-mă-n seamă. Fii aici cu mine. 

Probabil că nu există sentimente de neputinţă mai mari decât acela de a avea copiii bolnavi şi a nu le putea alina suferinţa şi acela de a nu putea să te împarţi în două ca să fi pentru amândoi. Şi dacă ai putea să te împarţi, tot nu ar fi suficient. E un amalgam de sentimente şi gânduri, vinovăţie, teamă, un cocktail molotov imploziv.

Aşa bine mi-a făcut Alexandra, că m-a tras de mânecă în lumea emoţiilor că nu am cuvinte să-i mulţumesc. 

Dacă şi după ce

Ştiu, nu e cel mai inspirat titlu, dar la cât prăjiţi sunt creierii mi se pare perfect. 

Astăzi a fost o zi din aceea în care te tărăşti să supravieţuieşti şi te simţi de parcă tot universul complotează împotriva ta. Mai precis, copilul cel mare refuză să doarmă, cea mică plânge cum încerci să o pui jos, îţi ia o oră jumătate să faci un fel simplu de mâncare, îţi cad toate din mână, ţi-e rău, d-astea. Şi cum mă chinuiam eu să supravieţuiesc am conştientizat pe propia-mi piele un articol de al Otiliei Mantelers despre impactul cuvintelor asupra copiilor. 

Undeva la limita răbdări, ţipam din dormitor la fi-miu să strângă toate jucăriile pe care le-a aruncat dacă vrea să mai primească lapte (da, nu-mi plac deloc condiţionările, însă de când a apărut şi cea mică încă nu mi-am găsit ritmul şi nici nu mai am răbdare cu nimeni, nici cu mine, şi uneori recurg la astfel de abordări). Pauză. Copilul aruncă şi mai multe pe jos şi mă priveşte sfidător. Adevărul este că de când a apărut soru-sa îmi testează zilnic limitele, mai ales atunci când nu primeşte suficientă atenţie. Ceea ce este normal, dar când hormonii o iau razna, te aştepţi ca el să coopereze, nu să facă totul pe dos.

Să revenim. Conştientizez ceea ce i-am spus, stau şi procesez şi de data aceasta îi spun: după ce strângi jucăriile, te aştept în dormitor să bei lăpticul. No, mobilizare maximă. Se apucă şi strânge jucăriile instant, pe toate, le pune în cutie şi apoi vine alergând în dormitor. Rămân uimită. Chiar aşa mare să fie impactul cuvintelor? Am tot căutat articolul sau postarea de pe facebook în care am citit despre impactul lui dacă şi după ce, dar nu am reuşit să o găsesc. Motivul principal pentru copilul nu va răspunde la dacă este legat de condiţionarea pe care o impune această conjuncţie. Un copil de 2 ani şi jumătate crescut fără recompense şi pedepse, iubit necondiţionat, nu va răspunde la o cerinţă care începe cu dacă. Mai mult, el nu înţelege de ce trebuie să facă ceva pentru a primi altceva în schimb. În schimb, prepoziţia după e mult mai uşor de înţeles, pentru că arătă desfărurarea evenimentelor într-o secvenţă de timp şi nu presupune nicio condiţionare. As simple as that.

Dacă nu te îmbraci, nu mai ieşim afară. 

După ce te îmbraci vom ieşi afară.

Da, partea cea mai grea e pusul în practică, însă cu puţina perseverenţă şi exerciţiu cred că într-un interval de timp rezonabil putem înlocui dacă cu după ce.

Tu îi vorbeşti copilului tău despre emoţii?

Se ştie deja că americanii fac tot timpul câte un studiu ca să mai demonstreze câte ceva.

Am găsit recent un articol pe Science Daily Helping toddlers understand emotion key to development. (După câteva căutări am găsit şi articolul original în care este detaliat studiul, îl puteţi citi aici )

Ideea e simplă: copiii ai căror părinţi le traduc pe înţelesul celor mici emoţiile şi le vorbesc despre stările prin care trec în diverse situaţii au mai puţine probleme comportamentale. 

Pe larg: 89 de toddleri (18 luni - 2 ani) din familii cu venituri mici au fost incluşi în studiu. Mamele au fost rugate să se uite împreună cu cei mici pe nişte cărţi cu imagini, cărţi care includeau ilustraţii cu diverse situaţii de tipul o fetiţă a pierdut şi a găsit animalul său de companie. Cercetătorii s-au concentrat pe felul în care mamele au reuşit  să denumească emoţiile (ex. tristeţe) şi să se pună într-un context (Fetiţa este tristă pentru că şi-a pierdut pasărea), şi mai ales să facă apel la experienţele din viaţa propriului copil (Ţi-aduci aminte când ai pierdut ursuleţul şi erai trist?). La 7 luni după acest experiment a urmat o vizită de follow up şi s-a constatat că acei copii cu risc ridicat, au manifestat mai puţine probleme comportamentale.

În articolul orginal publicat pe site-ul Journal of Developmental & Behavioral Pediatrics este detaliată analiza statistică şi câteva detalii demografice importante despre eşantion şi metoda de culegere a datelor. Surprinzător, 63% din eşantion este reprezentat de mame necăsătorite şi sincer, m-ar fi interesat care este procentul celor care sunt mame singure, pentru că am impresia că în cazul părinţilor singuri sunt şanse multe mai mari ca toddleri să aibă comportamente mai greu de gestionat şi să fie catalogaţi ca având probleme comportamentale.

Ca o paranteză, eşantionul este destul de mic, ar trebui replicat la un nivel mult mai mare, care să cuprindă toate clasele de venituri. Şi mai mult, ar trebui definit ce înseamnă probleme de comportament, pentru că eu pot trăi liniştită cu un copil care îşi manifestă personalitatea la 2 ani şi jumătate, în timp ce un alt părinte se poate plânge că copilul este neastâmpărat şi face numai prostii, nu este cuminte şi reprezintă o problemă majoră felul în care acesta se comportă. 

Fără să vreau, articolul m-a dus cu gândul la un studiu citat de Thompson în Crescându-l pe Cain. Mno, sper că încă mă toleraţi cu citările din Thompson, dar mi se pare o carte extraordinară şi-n plus, nu am apucat să o termin de citit. O să redau mai multe paragrafe căci mie mi se pare fooarte revelatoare în ceea ce priveşte impactul pe care îl are felul în care discutăm despre emoţii cu cei mici şi raportarea diferită a părinţilor visavis de fete şi băieţi. 

Concluziile le trage fiecare;)

pp. 39 - 42 Dan Kindlon, Michael Thompson - Crescându-l pe Cain

Cultura populară e un element distructiv în vieţile băieţilor noştri, dar educarea emoţională improprie a băieţilor începe mult mai devreme şi mult mai aproape de casă. Majoritatea părinţilor, a rudelor, a cadrelor didactice şi altor persoane care lucrează sau locuiesc cu băieţii îi învaţă cum să se descurce în lume şi cum să se poarte unii cu alţii.
Stereotipiile tradiţionale legate de sexe sunt încorporate în felul în care le răspundem băieţilor şi în felul în care îi învăţăm să răspundă unul altuia. Chiar dacă e intenţionat sau nu, avem tendinţa de a descuraja conştienţa emoţională a băieţilor. Oamenii de ştiinţă care studiază modul în care părinţii modelează răspunsurile emoţionale ale copiilor lor au descoperit că părinţii au tendinţa să aibă păreri preconcepute despre diferenţa dintre sexe chiar la sugari. Din cauza asta, părinţii le oferă băieţilor o educaţie emoţională diferită de cea a fetelor. 

Acest lucru este dovedit într-o varietate de contexte. Mamele vorbesc mai mult cu fetele lor despre tristeţe şi nefericire şi cu băieţii mai mult despre furie. Şi asta se vede. Un studiu care urmărea limbajul copiilor de grădiniţă a descoperit că fetele foloseau cuvântul dragoste de şase ori mai mult, cuvântul trist de două ori mai mult, iar cuvântul furios în aceeaşi cantitate ca şi băieţii. Ştim că mamele care îşi explică reacţiile emoţionale preşcolarilor lor şi care nu reacţionează negativ la manifesterea evidentă a tristeţii, a fricii sau a mâniei vor avea copii care vor manifesta o înţelegere mai profundă a emoţiilor. Cercetările indică faptul că taţii par să fie şi mai rigizi decât mamele în orientarea fiilor lor pe coordonata tradiţională. Chiar şi copiii mai mari din aceeaşi familie îşi vor imita părinţii şi vor vorbi mai des despre sentimente cu surorile lor de doi ani decât cu fraţii lor de doi ani. 

Iată cum arată această discriminare în forma ei cea mai banală şi mai blândă: Brad are patru ani şi pune întrebări despre orice. Mama lui îi răspunde la cele mai multe dintre ele pentru că stă cu el mai des decât tatăl lor şi chiar atunci când toată familia e la un loc, tot ea e cea care îi răspunde mai des dintre cei doi. Ea încearcă să acorde aceeaşi atenţie tuturor întrebărilor, dar ceea ce nu realizează e că, la fel ca oricare alt părinte, îi modelează copilului genul de întrebări pe care le adresează. 

- Mami, de ce trebuie să stau în scaunul de maşină dacă tu nu stai? întreabă el. Ea îi răspunde cu un discurs despre siguranţă şi îi povesteşte că e ilegal pentru un copil să meargă cu maşină fără scaun special. Datorită răspunsului ei atent, Brad se simte recompensat că a întrebat cum funcţionează lucrurile şi, prin urmare, e încurajat să mai întrebe şi altă dată. 

Dar când Brad arată spre un băieţel care plânge în parc şi o întreabă pe mama lui de ce, ea îi dă un răspuns mai scurt şi mai puţin argumentat.
- Nu ştiu, Brad, pur şi simplu plânge. Haide, hai să mergem. Nu e politicos să te holbezi.
Adevărul e că poate mama lui Brad nu ştia de ce plânge băieţelul şi îl învaţă bune maniere când îi spune să nu se holbeze. Dar răspunsul ei simplu e mai puţin antrenant, conţine mai puţină informaţie şi nu îl recompensează pe fiul ei deloc. În mod subtil îl descurajează să se gândească prea mult la motivul pentru care plânge cineva sau la motivul pentru care ar fi declanşat lacrimile acelui copil anume. Felul în care ea a închis subiectul poate transmite de asemenea faptul că îi este incomod să vorbească despre asta - un mesaj pe care băieţii îl aud frecvent de la taţii lor atunci când aceştia sunt expeditivi când e vorba de întrebări sau observaţii despre emoţii.  

Studiile cu privire la interacţiunile dintre părinţi şi băieţi sau dintre părinţi şi fete sugerează că atunci când o fată adreseazăa o întrebare despre emoţii, mama ei îi va acorda o explicaţie mai lungă. Sunt toate şansele ca ea să speculeze cu fiica ei despre motivele care au generat emoţia, să îi valideze sau să îi amplifice emoţia. Da, draga mea, pare foarte trist. Poate s-a rănit sau şi-a pierdut jucăria...Tu ce crezi?. Mesajul pe care îl primeşte fiica este că e în regulă să te preocupe sentimentele altcuiva; se pune din nou accept pe grija şi empatia ei înnăscută.

Băieţii, însă, sun, în mod constant, victimele acestui tip de deviere emoţională.
Când Jack, 6 ani, şi familia lui s-au mutat într-o casă nouă, unul dintre cei 3 copii a trebuit să ocupe dormitorul de la primul etaj, separat de celelalte camere de la etajul al doilea. Nu a fost sora lui de 8 ani, Kate, sau sora lui de patru ani, Amy, cele care au ocupat dormitorul, ci Jack. Când Jack şi-a exprimat teama de a dormi singur la primul etaj, tatăl lui i-a spus: Ei, hai, eşti băiat mare; te descurci. Surorilor tale le e frică să doarmă singure.

Când băieţii îşi exteriorizează nivelurile obişnuite de furie sau agresivitate sau devin posaci şi tăcuţi, comportamentuzl lor este acceptat ca fiind normal. Dar dacă îşi exteriorizează niveluri normale de teamă, nelinişti sau tristeţe - emoţii văzute ca fiind preponderent feminine - adulţii din jurul lor îi tratează de obicei într-un mod care sugerează că emoţiile nu sunt normale pentru un băiat. 

Later edit: Ah, am uitat, pentru copilaşii mai mărişori, gen 6-7 ani plus cred că merită mers la cinema pentru Inside Out http://www.imdb.com/title/tt2096673/. E un film făcut de cei de la Disney care vorbeşte pe înţelesul copiilor despre emoţiile primare: bucurie, frică, furie, dezgust şi tristeţe.

Parentaj sensibil şi inteligent

De foarte mult timp citesc cartea lui Siegel și Hartzell, Parentaj sensibil şi inteligent. O citesc pe îndelete pentru că e despre tot ceea ce mă interesează pe mine să aflu în momentul ăsta. Mai mult, a venit la timpul potrivit, atunci când mă frământau foarte multe lucruri despre propria copilărie și mi-a oferit răspunsuri la întrebări pe care de mult încercam să le aflu. Totul în cartea asta mi se pare că are sens. Atât de tare m-am îndrăgostit de ea că am zis să transcriu capitolul care m-a marcat cel mai mult până acum, în speranța ca cineva îl va găsi la fel de util și revelator cum l-am găsit eu. 

Capitolul IV: Cum comunicăm. Stabilirea conexiunilor

Introducere

A învăţa să comunici şi să asculţi într-o manieră empatică este o parte esenţială a parentajului. Comunicarea plină de grijă încurajează dezvoltarea unui ataşament sănătos care este foarte important în construirea unei relaţii părinte-copil bazate pe încredere. Studiile efectuate în mai multe culturi umane sugerează că un element comun în relaţiile sănătoase de ataşament este capacitatea părintelui şi a copilului de a avea un schimb reciproc de semnale. Asta se numeşte comunicare conjugată şi înseamnă că semnalele trimise de copil sunt direct percepute, înţelese şi primesc un răspuns din partea părintelui, într-un dans al comunicării care presupune o colaborare reciprocă. Părinţii se simt bine şi copiii lor se simt de asemenea bine, în clipa când interacţiunile sunt respectuoase şi cordiale față de fiecare individ. Această comunicare conjugată permite apariţia unei legături vii, ceea ce poate constitui pivotul central al cultivării relaţiilor pe toată durata vieţii.

Comunicarea conjugată sau concertată ne permite să ne lărgim perspectiva mentală, prin preluarea punctului de vedere al celorlalţi şi prin observarea modului în care punctul nostru de vedere este reflectat în răspunsurile lor. Pentru a se dezvolta optim, nou-născutul are nevoie de o comunicare conjugată din primele zile de viață. Când un bebeluș zâmbește și scoate niște sunete dulci și nearticulate, un răspuns adecvat din partea părintelui este de a zâmbi la rându-i și de a imita unele sunete, făcând apoi o pauză și așteptând ca bebelușul  să răspundă. Se inițiază astfel un dialog care îi spune bebelușului: „Te văd și te ascult și-ți voi oferi o reflexie a ta care este plină de prețuire, astfel ca și tu să te poți vedea și prețui pe tine însuți/însăți.  Îmi place de tine așa cum ești.” Așadar, prin intermediul acestui dialog simplu se stabilește o conectare, un schimb reciproc de semnale care creează sentimentul conectării. Bunăstarea emoțională a copilului nostru se clădește pe baza acestui dans intim al comunicării. 

În comunicarea conjugată cel/cea care receptează mesajul ascultă cu o minte deschisă și cu toate simțurile lui/ei. Reacția ei depinde de ceea ce s-a comunicat efectiv și nu de modelul mental predeterminat și rigid reprezentând așteptările noastre în cadrul comunicării. Schimbul are loc în prezent, fără a fi interesat de evenimentele lăuntrice din trecut. Comunicarea conjugată oferă atâtea posibilități de conectare deoarece, în loc de a răspunde într-o manieră mecanică, părintele răspunde semnalelor efectiv transmise de copil. În comunicarea conjugată, părintele acordă respectul cuvenit actului ascultării. Deseori, părinții nu ascultă mesajul pe care propriul copil îl exprimă deoarece sunt preocupați de propriile lor gânduri și sentimente. Mesajul unui copil nu este întotdeauna evident din primul moment, iar un părinte poate fi nevoit să îl „decodeze” pentru a-l înțelege. Este important să vă amintiți că, chiar dacă nu înțelegeți imediat mesajele copiilor voștri, ei încearcă să atragă atenția asupra nevoilor lor așa cum se pricep mai bine în acel moment. 

Să luăm de exemplu situația unei mame care, întorcându-se acasă de la serviciu, este întâmpinată de fiul ei în vârstă de aproape 2 ani, ce aleargă entuziast să o salute de cum o vede că intră pe ușă. El dorește să refacă legătura cu ea după o zi de despărțire. Cu toate acestea, mama are un alt program; ea dorește să iasă din rolul legat de profesie, intrând în cel de mamă, așă că îl îmbrățișează grăbită și distrasă, apoi se îndreaptă spre dormitor pentru a-și schimba hainele, spunând: „Mă întorc imediat”. Această scurtă legătură, urmată de o despărțire, nu este reconfortantă pentru copil, care o urmează plângând și cerându-i să-l ia în brațe.

Mama încearcă să îndepărteze copilul, pentru a-și putea vedea de treburile ei înainte de a ase ocupa de copil. Acesta devine și mai furios, țipă cu putere, se trântește pe podea și începe să dea cu picioarele în perete, ceea ce o enervează pe mama deja obosită, care nu vrea să audă bufniturile sau să șteargă urmele picioarelor de pe perete. Ea spune sever: „N-o să mă joc cu tine dacă nu încetezi imediat!”. Auzind asta, copilul se simte încă și mai neînțeles datorită faptului că mama este furioasă pe el. Desigur, mama nu dorește să-i ofere fiului ei atenția pozitivă, deoarece, în concepția ei, acesta nu se comportă cum se cuvine, iar mama nu vrea să dea apă la moară „obrăzniciei”. Mesajul copilului despre cât de importantă este reluarea legăturii cu mama sa după o lungă zi de despărțire nu a fost recepționat și el a început să-și arate frustrarea de a nu fi înțeles. Apoi, el a continuat să caute conectarea, chiar dacă în modalități negative.

Dacă mama ar fi înțeles semnalul inițial, ar fi putut opta să se așeze pe canapea pentru câteva minute pentru a vorbi și a-ldezmierda sau a-i citi o carte înainte de a merge să-și schimbe hainele. Știind că reluarea legăturii după despărțire este foarte importantă pentru un copil mic, mama poate ajunge să aibă așteptări mai realiste, evitând apariția unor frustrări inutile, atât la ea, cât și la copilul ei. Comunicarea conjugată ar fi putut schimba interacțiunea părinte-copil, făcând ca atât părintele, cât și copilul să se simtă conectați, și ar fi putut modifica cursul evenimentelor din acea seară. Când un copil nu se simte înțeles, lucrurile mici se pot transforma în probleme mari. 

Conjugare și coerență

De ce este atât de importantă comunicarea conjugată și concertată?

Din perspectivă biologică, modalitatea în care comunicarea interpersonală modelează structurile neuronale care creează sentimentul de sine poate fi descrisă după cum urmează: când transmitem un mesaj în exterior, creierul nostru este receptiv față de răspunsurile celorlalți la acel smenal. Răspunsurile pe care le primim sunt încrustate în hărțile neuronale care formează nucleul sentimentului nostru de sine. 

În creierul nostru este creată o reprezentare neuronală a sinelui-așa-cum-este-modificat-de-altul, care devine un aspect central al sentimentului nostru de identitate. Dacă răspunsurile pe care ni le oferă ceilalți sunt conjugate, mecanismul nostru neuronal creează o percepție lăuntrică de coerență în conectarea dintre sinele nostru și cealaltă persoană. Există o relație corerentă între sinele dinaintea transmiterii semnalului ți sinele de după primirea răspunsului la semnal. 

Cum se întâmplă acest lucru?

Răspunsul este conjugat când calitatea, intensitatea și sincronizarea semnalelor celuilalt reflectă clar semnalele pe care le-am trimis. Prin interacțiuni interpersonale conjugate, creăm la nivel neuronal percepția unei înrădăcinări și prindem puteri într-o lume socială a conexiunilor. Acest tip de conexiuni creează o puternică coerență lăuntrică a sinelui. 

Când comunicarea conjugată este prezentă în interacțiunile nostre, sentimentul nostru de sine cu acea persoană este adecvat. Este o senzație de bine. Ne simțim înțeleși. Avem sentimentul că nu suntem singuri pe lume, deoarece sinele nostru este în legătură cu ceva ce depășește limitele propriei nostre pielii. Cu timpul, tiparele repetate de comunicare conjugată ne permit să dezvoltăm și un sine autobiografic coerent, care conectează trecutul, prezentul și viitorul anticipat. Atât situația prezentă aici și acum, cât și formele de conțiință autobiografică refelxivă dau formă modului în car ene percepem pe noi înșine în lume. 

Comunicarea conjugată sau concertată ne permite să ne dezvoltăm sentimentul de sine. Pe măsură ce ne simțim conectați cu proprii copii, putem deveni mai receptivi față de ei. Aceasta este esența comunicaării concertate. Răspunsurile celorlalți nu sunt simple refelxii ale propriilor noastre semnale, ci ele încorporază esența punctului de vedere al celeilalte persoane, ceea ce dă sens comunicării noastre. În acest fel, coopiii ajung să se simtă simțiți: ajungă să simtă ca și cum mintea lor există în mintea părinșilor. 

Procesul de învățare survine într-un context social. Prin această convergență, copiii dezvoltă atât cunoașterea socială, cât și înțelegerea sinelui, ceea ce nu s-ar fi putut întâmpla în izolare. Acest proces este numit co-construcție. Cunoașterea de sine este parțial un proces co-constructiv, pe măsură ce copiii învață despre ei înșiși prin comunicarea și conexiunile pe care le au cu părinții lor și cu alții.

Să examinăm ce fel de experiență poate fi împărtăși cu părintele său un bebeluș care plânge deoarece are scutecele ud. Într-o situație ideală, părintele aude copilul plângând și, într-un răstimp rezonabil, înțelege semnalul de disconfort și răspunde schimbând scutecele copilului. Copilul experimentează (1) disconfort din cauza scutecelor ude și semnalizează plângând; (2) are parte de un părinte care îl mângâie în disconfortul lui; și (3) sentimentul de sine modificat de interacțiuni cu un părinte care este coerent. Iată cum conjugarea interpersonală creează coerență lăuntrică.

O situație diferită apare dacă părintele nu percepe semnalul bebelușului sau nu poate să-l înțeleagă. Este posibil ca părintele să nu dea răspunsul adecvat. De exemplu, părintele poate încerca să distreze bebelușul, jucându-se cu el, oferindu-i mâncare sau încercând să-l legene pentru a adormi. Copilul poate experimenta (1) disconfort și plâns (2) răspunsuri neconjugate și neadecvate, ce îl fac să rămână într-o stare de disconfort și deconectare față de părinte și (3) nu are un sentiment coerent al „sinelui modificat de interacțiunea cu părintele”. Bebelușul este lăsat într-o stare de izolare. Lumea exterioară nu oferă confort, iar sentimentul de sine al bebelușului  ajunge să fie construit pe baza acestei forme de comunicare lipsită de conectare. În astfel de experiențe lipsite de consistență, copilul nu știe la ce să se aștepte și pe ce să se bazeze. Apoi, copilul își formulează în timp un „sentiment de sine modificat prin interacțiunea cu părintele” nesigur și iluzoriu. Uneori, comunicarea conjugată creează un sentiment coerent de sine; alteori ea lasă copilul într-o stare de izolare lipsită de coerență. Ca urmare, copilul simte că lumea este un loc nesigur, iar sentimentul de sine poate deveni plin de anxietate și nesiguranță.

Pentru a se dezvolîn condiții optime, un copil (și probabil fiecare dintre noi la orice vârstă) are nevoie de comunicare conjugată cu alte persoane semnificative pentru el. Un copil are nevoie în special de un părinte „suficient de bun”: niciun părinte nu poate oferi comunicare conjugată tot timpul, dar experimentarea frecventă a sentimentului de a fi conectat este vitală în construirea relațiilor. Înțelegerea semnalelor venite de la copiii noștri reprezintă deseori o provocare, iar unii copii pot fi extrem de greu de ânțeles și de reconfortat. Când apar acele rupturi și înțelegeri inevitabile, le putem remedia, astfel încât copilul să învețe că este posibilă reconectarea vindecătoare. Acumulând experiențe pozitive de conectare cu noi prin intermediul comunicării conjugate și al momentelor esențiale de vindecare interactivă, copiii noștri pot construi un sentiment coerent de sine pe măsură ce se dezvoltă.

Pentru a fi deschis la procesele complexe ale comunicării conjugate, trebuie să avem disponibilitatea de a fi o parte din ceva mult mai mare decât un sine care este definit de limitele fizice ale corpului.

O asemenea colaborare intimă poate fi dificilă când părinții nu au avut experiența conectării în propria lor copilărie. Este o veritabilă provocare să rămâi deschis față de procesele fundamentale pe care le presupun perceperea, înțelegerea și oferirea unui răspuns la semnalele transmise de copiii noștri. Experiența unei comunicări inadecvate, neconjugate poate crea la coppil disconfort emoțional și îi poate limita deschidere necesară pentru a face noi tentative de conectare. Este derutant pentru copii dacă realitatea experienței lor este negată sau răstălmăcită de către părinte sau de către un alt adult important, deoarece aceștia sunt tocmai oamenii cu care au cea mai multă nevoie să intre în legătură.

Negarea realității

În fiecare zi ratăm prilejul de a stabili conexiuni autentice, deoarece, în loc să ascultăm și să răspundem adecvat copiilor noștri, noi răspundem exclusiv din punctul nostru de vedere, nereușind să intrăm în legătură cu experiența lor. Când copiii noștri ne spun ce cred sau ce simt, este important să le respectăm experiența, fie că este sau nu similară cu a noastră. Părinții ar face bine să asculte și să înțeleagă experiența copiilor lor, în loc să le spună că ceea ce cred și simt nu este valid.

Exemplele care urmează pot fi utile în ilustrarea acestor idei. Imaginați-vă cum copilul dvs., care merge pe tricicletă cade. Din punctul dvs. de vedere, e vorba mai mult de o sperietură decât de vreo accidentare, dar el începe să plângă, la care răspundeți: „Nu te-ai lovit. N-ar trebui să plângi. Ești băiat mare”. Copilul se simte rănit, indiferent dacă fizic sau în mândrie și, cu toate acestea, dvs. îi spuneți că experiența lui nu este validă. Acum, imaginați-vă cum s-ar putea simți dacă i-ați oferi un răspuns conjugat: „Te-a luat pe nepregătite când ai trecut de hârtopul ală și ai căzut în iarbă. Te-ai lovit?”

Sau să ne imaginăm că copilul tău își exprimă entuziasmat dorința pentru o anumită jucărie pe care a văzut-o în reclame, iar tu îi răspunzi cu: „O, nu, tu nu vrei cu adevărat așa ceva - este o porcărie”. Copilul tău ți-a spus deja că o dorește, ceea ce nu înseamnă că trebuie să i-o și cumperi; în schimb, tu poți recunoaște dorința lui. „Jucăria aia pare într-adevăr distractivă. Spune-mi ce-ți place la ea”. Dacă el insistă că trebuie să aibă jucăria imediat, tu poți spune: „Văd că ți-e foarte greu să aștepți ceva care-ți place atât de mult. Vrei, poate, ca eu să-mi notez undeva, așa ca, atunci când va veni vremea să-ți fac un cadou, să știu ce și-ar plăcea să primești?”. Când părinții vor înțelege că-și pot lăsa copiii să aibă și să-și exprime dorințele fără a fi nevoiți să le îndeplinească, vor fi liberi să se conecteze la experiența copilului fără a trebui să le nege sentimentele.

Iată un exemplu mai radical de comunicare neconjugată, pe care Mary l-a constatat în timp ce vizita o grupă de copiii de grădiniță. Educatoarea lucra cu un mic grup de copii, în timp ce restul lucrau la mesele lor, separat. Un băiețel întâmpina dificultăți cu proiectul său individual. După ce s-a străduit un timp de unul singur, și-a luat hârtia și a mers să cearăă ajutor educatoarei. Nedorind să o întrerupă, a stat liniștit câteva clipe, sperând să fie băgat în seamă. Educatoarea l-a ignorat, căci le spusese copiiilor să lucreze la mesele lor, iar el nu era la a lui. Apoi, copilul i-a vorbit pentru a-i atrage atenția și a-i pune întrebarea care-l preocupa.

Fără a-și întoarce capul pentru a-l privi, educatoarea a spus: Andi, tu nu ești aici.

Andi a rămas perplex. După ce a așteptat o clipă, i-a atins umărul și a repetat întrebarea. Atunci, ea a întors capul și s-a uitat drept la el, spunând: Andi, ... tu nu ești aici!

Ea punea mai degrabă accentul pe propriile reguli decât pe ceea ce avea el sa-i comunice.
Andi s-a întors încet la locului lui, cu ochii în pământ și capul plecat. S-a așezat și, fără tragere de inimă, a început să facă niște semne pe hârtia sa.

Andi fusese frustrat cu lucrul pe care-l avea de făcut și căuta conectare și ajutor. Cum s-a reflectat în interiorul său experiența acelei interacțiuni cu educatoarea? Pentru oricare dintre noi, lipsa contactului când avem nevoie de el poate să inducă emoții puternice. Respectiva emoție este rușinea. Pentru un copil de 5 ani, cuvintele „Tu nu ești aici” trebuie să fi fost extrem de derutante, oricât ar fi încercat să le înțeleagă. El nu doar că a fost ppus în fața unei comunnicări neconjugate, dar răspunsul educatoarei este șocant - cuvintele ei neagă atât realitatea lui, cât și propriul ei comportament! Dacă el „nu este acolo”, de ce catadicsea să vorbească cu el? Acesta ets un prim exemplu de inadvertență între, pe de-o parte, cuvintele și comportamentul ei și, pe de altă parte, nevoia lui de conectare.

Când există o inadvertență între nevoia unui copil de conectare și răspunsurile indiferente ale unui adult important, copilul se poate simți izolat și singur. Când emoțiile unui copil intră în acțiune, deseori el are nevoie de conectare. În acele momente de lipsă acută, copiii sunt extrem de vulnerabili la insensibilitate.

Comunicarea între emisferele cerebrale.

Comunicarea include atât componentele limbajului verbal, cât și cele ale limbajului nonverbal. Componenta nonverbală ne ajută să ne simțim conectați și înrădăcinați. Cuvintele nu sunt de ajuns pentru a ne face să ne simțim înțeleși. Adesea, mesajele nonverbale sunt percepute inconștient, iar acele semnale au un efect profund și semnificativ asupra modului în care simțim. Putem înțelege această stare de fapt amintidu-ne că emisfera cerebrală dreaptă este structurată pentru a transmite și primi semnale nonverbale, având de asemenea un rol preponderent în controlul stărilor noastre emoționale. Modul în care semnalele nonverbale sunt împărtășite în mod conjugat poate avea un impact profund asupra modului în care mințile noastre creează o stare de echilibru. Emisfera cerebrală stângă este specializată în transmiterea și primirea informațiilor verbale. Asta înseamnă că putem avea gânduri bazate pe cuvinte, care sunt net diferite de senzațiile noastre interioare de natură nonverbală. Semnalele trimise din emisfera dreaptă a unei persoane modelează direct activitatea din emisfera dreaptă a celuilalt. Același lucru este valabil și pentru emisfera stângă: cuvinte din emisferele stângi ale celorlalți activează propria noastră emisferă stângă. Dacă semnalele verbale și nonverbale transmise de cealaltă persoană sunt congruente, comunicarea poate avea sens.

Dacă semnalele verbale și nonverbale comunică mesaje diferite - nu sunt congruente - mesajul total va fi neclar și derutant. Primim două mesaje diferite și contradictorii simultan. Să presupunem că o mamă este tristă, iar fiica ei, sesizând semnalele nonverbale, întreabă:
- Mami, ce te supără? Am făcut ceva rău care te-a întristat?
Cu un zâmbet forțat, mama răspunde:
- O, nu, dragă, nu sunt tristă, totul este în regulă.

Copilul se va simți derutat din cauza dublului mesaj. Experiența ei îi spune ceva, în vreme ce cuvintele mamei sale dau un mesaj contradictoriu. Dacă există vreo neconcordanță între mesajele verbale și nonverbale, poate fi foarte derutant pentru un copil care încearcă să elucideze confuzia și incoerența comunicării.

Este posibil să fi învățat în copilăria noastră că emoțiile sunt „rele” și, prin urmare, emoțiile copiilor noștri, ca și ale noastre, pot fi inconfortabile pentru noi. Copiii noștri au de câștigat când noi ne exprimăm sentimentele într-o manieră directă, simplă și neamenințătoare. Un copil nu vrea să știe doar ce anume cred părinții lui, dar și ceea ce simt. Noi le putem permite copiilor noștri să știe când suntem indispuși, furioși sau dezamăgiți, entuziasmați, mândri sau încântați. Copiii trebuie să știe că și noi avem simțământe. Când ne exprimăm sentimentele, copiii noștri află ce este important pentru noi, fiind de asemenea martorii unui model pentru exprimarea viabilă a emoției. Copiii învață să fie empatici văzând modalitățile în care răspundem emoțional, nu doar în cuvintele pe care le spunem. Putem fi autentici și pasionali, respectând, în același timp, atât experiențele copiilor noștri, cât și pe cele proprii.

Sentimentul nostru de sine se definește prin modalitățile conjugate în care ne conectăm cu ceilalți. Creierii noștri sunt structurați pentru a fi conectați cu alți creieri. Comunicarea concertată presupune conectare spontană a fiecărei emisfere cerebrale cu cea a celeilalte persoane, pe măsură ce împărtășim semnale, atât din domeniul verbal (emisfera stângă), cât și cel nonverbal (emisfera dreaptă). Acest dans al comunicării ne permite nu doar să ne simțim aproape și conectați cu ceilalți, dar de asemenea, îngăduie minților noastre să se simtă coerente și echilibrate. Sentimentulu nostru de a fi „eu” este profund influențat de modul în care luăm parte la un „noi”.

Deschiderea canalelor de comunicare


Cum devenim mai deschiși la comunicarea concertată? Pentru a comunica în mod clar cu proprii copii este necesar să primim, să procesăm și să răspundem la mesajul care a fost trimis.

Primirea unui mesaj, atât în formele sale verbale, cât și în cele nonverbale, reprezintă prima parte a procesului de comunicare. Semnalele verbale includ cuvinte care descriu ideile, gândurile, sentimentele și orice altceva ce poate fi tradus în cuvinte. Acestea vin din emisfera stângă a creierului nostru. Semnalele nonverbale includ contactul vizual, expresia facială, tonul vocii, gesturile, poziția corporală și sincronizarea și intensitatea răspunsului. Acestea sunt transmise și receptate de emisfera dreaptă a creierului nostru. Adesea, aspectele emoționale, care dau semnificație comunicării, vin în principal din emisfera dreaptă. Î toate procesele de comunicare, este vital să acordăm mare etenție componentei nonverbale. Prin împărtășirea acestor semnale nonverbale se creează legături profunde între doi indivizi.

Procesarea ne permite să înțelegem semnalele pe care le percepem și să alegem un răspuns conjugat. Procesarea implică filtrarea unor straturi complexe de evaluări realizate prin lentilele modelelor noastre mentale, care au fost modelate de experințele noastre din trecut. Aceste procese lăuntrice influențează modul în care interpretăm semnalele primite, ca și modul în care anticipăm viitorul. Răspunsurile nostre vor fi modelate de modul cum am perceput și procesat semnalele și semnificația pe care o atașăm mesajului, ca și modul în care a fost comunicat.

Când ascultăm semnalele copilului nostru putem învăța mai multe despre starea lui sufletească și despre punctul său de vedere. Faptul de a ne înțelege copilul este de primă importanță în clipă când procesăm lăuntrinc semnalele pe care le-am primit. Această activitate lăuntrică de procesare implică de asemenea modalitățile în care evaluăm noi respectiva experință. O concertare veritabilă presupune îngemănarea ambelor minți, ceea ce oferă respectul cuvenit atât înțelegerii experienței proprii, cât și celei a copilului nostru. Dacă părinții înțeleg numai propria lor experiență și nu se conectează la experiența copilului lor, vor întâmpina probabil mari dificultăți în dezvoltarea unei relații apropiate și semnificative cu copilul lor. Pe de altă parte, dacă părinții iau în seamă numai punctul de vedere al copilului lor și neglijează propria lor experiență lăuntrică, probabill că le va fi foarte greu să stabilească limite în relația cu acesta. Părinții pot începe să aibă resentimente față de copilul lor, considerând că-l solicită prea mult. Dacă părinții uită să ia în seamă propria lor stare lăuntrică și au în vedere doar nevoile și dorințele copilului lor, în cele din urmă se vor simți furioși și epuizați, iar lipsa limielor îl va face pe copil să se simtă nesigur.

Pentru a avea o relație benefică, este necesar să facem acele alegeri de viață care vin în întâmpinarea nevoii de dragoste a copilului nostru, cultivând și creaând experiențe care structurează dinamica complexă a relației părinte-copil. De exemplu, o mamă se pregătea să gătească cina pentru musafiric, când fiica ei în vârstă de cinci ani a venit în bucătărie, dorind să picteze cu niște acuarele chiar pe masa din bucătărie. Desigur, chiar dacă mama aprecia experiența creatoare a fiicei ei, ca și capacitatea micuței de a lua inițiative, momentul acestei activități era cât se poate de nepotrivit, tocmai când se străduia să pregătească masa pentru musafiri. Dacă mama ar fi lăsat copilul să picteze la masa din bucătărie, probabil că, în cele din urmă, s-ar fi enervat pe ea. Un „nu” lipsit de menajamente ar fi creat frustrare fiicei ei, aducând o ruptură și o posibilă ceartă ce ar fi consumat inutil timp și energie. Un răspun conjugat ar putea să sune cam așa: „Știu că îți place să pictezi, dar acum sunt ocupată să pregătesc cine pentru musafiri și mă tem că aș deveni irașcibilă, dacă ai picta aici în bucătărie”. Un răspun conjugat ar îngădui mamei să se conecteze la copilul ei într-un proces de comunicare concertată pentru a crea un rezultat satisfăcător atât pentru mamă, cât și pentru fiică.

Un răspuns conjugat nu este doar o oglindă care reflectă înapoi celeilalte persoane o imagine exactă a semnalelor trimise. O asemenea oglindire poate fi extrem de frustrantă. „Sunt atât de furios că nu pot să merg în parc!”, i-a spus un băiat mamei sale. Răspunsul ei în oglindă „Ești furios pentru că nu poți merge în parc”, l-a făcut să-și acopere urechile și să plece supărat în cameră. În schimb, un răspuns conjugat ar fi sunat cam așa: „Știu cât de mult ăți dorești să mergi în parc azi. Și eu aș vrea să poți merge. Uneori, este foarte dezamăgitor și frustrant când suntem nevoiți să ne schimbăm planurile”. Acest tip de răspuns dă de înțeles că mama a primit semnalele, le-a procesat într-un mod ce demonstrează că îi înțelege starea sufletească, împărtășindu-le astfel încât ele reflectă nu doar ceea ce a spus el, ci și întreaga lui experiență emoțională.

În comunicarea neconjugată, adesea, noi interogăm, judecăm și încercăm să remediem o situație. Interogarea presupune chestionarea agresivă a celuilalt, cu supoziții despre ceea ce experimentează celălalt și folosindu-se de motive ulterioare în căutarea unor răspunsuri punctuale. Dacă, de exemplu, fiicei dvs. în vârstă de zece ani îi este greu să își facă prieteni la școala cea nouă, dvs. vă puteți îngrijora în privința relațiilor ei sociale. Când vine acasă de la școală, este posibil să o întâmpinați cu întrebări despre prieteniile pe care le are, precum: „Te-ai jucat cu cineva astăzi?” sau „Ai vorbit cu fetele la prânz?”. Chiar dacă intenția dvs. este poate de a vă ajuta fiica, asemenea întrebări insistente adresate cuiva care se simte deja nesigur în privința vieții sale sociale îl pot face să se simtă și mai stingher.

Judecata face supoziții despre aspectele „corecte sau greșite” ale experienței avute de cealaltă persoană. Putem fi critici la adresa abordării diferite a celuilalt chiar ăn timp ce ăncercăm să-i receptăm semnalele. Uneori, aceste judecăți provin din modelele mentale rigide pe care le avem în noi. Deseori, nu suntem conștienți de modelele lăuntrice și prejudecățile pe care le creează. De exemplu, deoarece ați dori ca fiica dvs. să poată fi mai extrovertită, vă puteți arăta dezamăgirea legată de ea prin întrebările și comportamentul dvs. Puteți transmite mesajul indirect, prin semnale nonverbale de dezaprobare, sau direct, prin cuvintele pe care le alegeți, amintindu-i lipsurile sale. „Dacă ași fi drăguță cu prietenele tale, sunt sigur că ar vrea să se joace cu tine mai des”. Sau „De ce nu te porți ca verișoara ta, Susie? Ea este întotdeauna prietenoasă”. Aceste afirmații acuzatoare nu-l ajută pe copil să se simtă înțeles sau încurajat și nici nu-i sporesc încrederea în sine.

Dacă răspunsurile noastre au intenția de a remedia rapid o situație, pierdem prilejul de a intra într-o comunicare concertată cu copiii noștri. De asemenea, încercarea de a remedia problemele copilului nostru nu acordă respectul cuvenit propriei lui capacități de a concepe și imagina soluții pentru propriile dificultăți. Desigur, părinșii reprezintă un sprijin important, putându-i ajuta pe copii să deprindă abilităși pentru rezolvarea de probleme. Însă a încerca automat să remediem lucrurile înainte de ane conecta l experiența copiilor noștri poate fi inoportun și lipsit de respect. În exemplul de mai sus, invitarea câtorva fete acasă, fără a o implica pe fiica dvs., poate fi inoportun, iar rezultatele ar putea să nu fie cele așteptate. În schimb, a fi deschiși șa modul în care fiica dvs. experimentează relațiile cu ceilalți vă poate da noi sugestii despre cum puteți să-i înțelegeți dificultățile și s-o ajutați pentru a deprinde noi abilități sociale care i-ar aduce mai multă satisfacție în relațiile cu cei de aceeași vârstă. Cunoscându-i și acceptându-i temperamentul, îi veți putea oferi sprijin, cultivându-i, în același timp, capacitatea de a-și dezvolta treptat curajul și a iniția contacte. Avâdn parte de rezonanță și de înțelegerea dvs., ea poate să înfrunte lumea cu mai multă putere și dorință de a încerca lucruri noi. În loc să încercați să corectați, gândiți-vă să încercați să intrați în contact. Asigurați-vă că vă mențineți o minte deschisă atunci când încercați să înțelegeți perspectivele copiilor voștri.

Proces și conținut

Conștientizarea procesului și conținutului comunicării noastre interpersonale este o parte fundamentală a unei cunoașteri de sine coerente. Adesea, ne concentrăm asupra a ceea ce este spus și pierdem din vedere procesul conectării. Cu toate acestea, semnificația interacțiunilor noastre se găsește adesea în acest proces, nu doar în conținut. Ce înseamnă asta? Comunicarea reprezintă modul în care ne agrenăm cu alții în procesul de conectare, nu doar împărtășirea unui anumit conținut de informații. Fluxul dinamic de informații, modalitatea în care reflectăm și trimitem propriile noastre mesaje, ne conectează unul cu altul. Pe măsură ce ne angrenăm în procesul comunicării - schimbul de energie și informații care reprezintă esența minșilor noastre- intrăm în legătură unul cu altul.

Când părinții au chestiuni care trenează sau nerezolvate, adesea ei proiectează acest bagaj psihic asupra interacțiunilor cu proprii copii. Astfel, semnalele copilului sunt filtrate prin lentilele rigide ale modelului pe care îl are părintele despre lume, distorsiunile minții sale închise și nereceptive. Când părinții sunt prizonieri ai propriului lor punct de vedere, ei închid canalele pentru o comunicare deschisă concertată.

Dacă în relația părinte-copil colaborarea este compromisă, mintea copilui poate să închidă canalele de comunicare și să nu mai fie receptivă la învățare. Când nu suntem în legătură cu copilul nostru, este foarte improbabil că va putea avea loc o comunicare autentică și este foarte probabil ca atât părintele, cât și copilul să ajungă frustrați și furioși, simțindu-se încă și mai izolați unui de celălalt.

Viețile noastre reflectă  atât procesul de conectare, cât și conținutul a ceea ce ni s-a întâmplat în trecut. Familia din care venim a modelat nu doar ceea ce ne amintim despre copilăria noastră, dar și modul în care ajungem să ne amintim viața noastră și în care ne creăm o minte coerentă. Schimbul reciproc de semnale specific comunicării conjugate și concertate poate să nu ni se pară natural, deoarece nu a făcut parte din propria noastră copilărie. Totuși, din fericire, putem învăța să ne ascultăm copilul și să devenim conștienți atât de perspectiva lui, cât și de a noastră. Tiparele de comunicare ale părinților modelează coerența minții copilului lor. A conștientiza atât procesul, cât și conținutul comunicării noastre interpersonale reprezintă o parte fundamentală a unei cunoașteri de sine coerente.

Cum să ne înţelegem mai bine copiii

Aseară m-am chinuit vreo juma de oră să-l adorm pe junior. Se tot fâţâia de pe o parte pe alta, tot descoperea câte ceva interesant, gen: 

- o carte ascunsă sub o pernă

- faptul că îi intrau picioarele printre zăbrelele de la pat şi făceau un zgomot interesant

- părul meu

Eu d-abia așteptam să se culce. Eram mega nerăbdătoare să mă apuc de un proiect de bricolat. Atât de nerăbdătoare că-mi venea să plec din pat atunci. Apoi, dintr-o dată, am avut o revelație. Copilul meu se simte cum mă simt eu acum în fiecare zi! Pentru el, fiecare zi e o ocazie de noi descoperiri, de noi proiecte de bricolat ca să zic așa. Pe bune că și mie mi s-ar părea absurd să mă culc când mintea e avidă să exploreze, să lipească abțibilduri peste tot, să deseneze sau să țopăie prin pat. La rândul meu sufăr de aceași boală. În momentul când mă entuziasmez de ceva sau îmi vine în minte o idee (sau mai multe) nu mai pot dormi. Creierul meu se pune în mișcare și nu se mai oprește. Am avut la un moment dat o săptămână în care efectiv nu am putut dormi de bucuria descoperiri unei idei de afaceri. Între timp m-am liniștit cu ideea de afacere, însăăăă am descoperit noi aptitudini și pasiuni. Deci, sunt fix ca un copil mic acum. Explorez, cunosc, învăț și nu pot să dorm de atâta nerăbdare și lucruri pe care le descopăr zilnic despre mine:D

Revelația asta mă face să mă gândesc că toți oamenii sunt în esență creativi și exploratori. E o chestie înnăscută. Doar că, pe parcurs, se întâmplă ceva (mai precis, educația) care ne inhibă spiritul explorator și ne omoară creativitatea. 

Data viitoare când vă chinuiți să culcați copilul gândiți-vă la asta și la cum să mențineți viu spiritul copilăriei. Poate vă ajută și video-ul de mai jos:)

P.S. Bonus un articol fooarte fain despre creativitate aici și dacă v-ați întrebat vreodată de ce noaptea sunteți mai creativi răspunsul îl găsiți aici.

Două viziuni asupra creșterii copiiilor

Așadar, există două viziuni asupra creşterii copiiilor pe care le-am observat până acum:

 - părinții care știu că curiozitatea și spiritul de explorare sunt cele mai de preț lucruri ale unui copil și îi asigură un mediu sigur în care să cerceteze și observe nestingherit. Părinții ăștia triază sertare, urcă toate obiectele fragile cât mai sus cu putință, pun cutiile de plastic pe raftul de jos al dulapului din bucătărie și farfuriile din ceramică pe ală de sus. Adică depun eforturi, empatizează și înteleg copilul și nevoia lui de a cunoaște, îl lasă că vadă, să pipăie. Ai zice că-s prea libertini, dar nu-s pentru că impun limite, chiar foarte clare, dar pentru lucrurile care pot pune în pericolul copilul și pe care ei nu le pot urca pe raftul de sus. Gen, prizele sunt periculoase, cuptorul când funcționează ne arde, stuff like that. Sunt părinții ai căror copiii sunt foarte des, prost catalogați, ca fiind răsfățați.

- părinții care se așteaptă ca copilul să nu fie curios de ce se află în cutia aia de pantofi asezată temporar pe scaun și care se supără în momentul în care observă că pantofi sunt aruncați prin casă și cutia găzduiește vreo mașinuță sau s-a transformat într-o jucărie. Și-i spun copilului pe un ton agresiv, autoritar că nu are voie să se joace cu cutia aia, că are atâtea jucării și el vrea să se joace tocmai cu cutia aia afurisită. Ziua părintelui respectiv s-a stricat în momentul ăla. Copilul e neascultător, prea curios și-l împiedică să-și vadă de treburile lui. Nu ar fi fost mai simplu dacă părintele s-ar fi gândit că copilul va fi curios și nedorindu-și ca acesta să umble în cutie ar fi pus-o undeva mai sus? Cum adică? Ce ea (mama) ascultă de-un mucos? Să pună mâna să se ducă la jucăriile lui, ea nu are timp să se gândească dacă e el curios sau nu de ce se află-n cutie, ea are treabă, nu timp de pierdut... Nu are timp de pierdut cu omul al cărui univers este până descoperă că de fapt centrul universului lui este el, în el. Și apoi se revoltă că nu o mai ascultă, că nu o mai iubește etc. 

Concluziile le trage fiecare.

Curs despre psihologia clinică a copiilor - despre atașament

De când am devenit mamă am început să citesc foarte multă psihologie, cărţi de parenting, m-am interesat cât de mult am putut despre dezvoltarea copilului. Am încercat să cuprind toate perspectivele ca să-mi pot face o părere cât mai clară, critică şi, oareşcum, obiectivă. Ce-i drept când e vorba de creşterea copilului obiectivitatea dispare din peisaj.

Acum e la mare căutare teoria ataşamentului. E foarte pe larg explicată şi exemplificată aici. Reprezentanţii de bază ai teoriei ataşamentului sunt John Bowlby şi Mary Ainsworth. Pun mai jos, din sursa menţionată, două citate:

1. Interesul aratat teoriei lui Bowlby asupra atasamentului (1969/1982,1973,1980) dateaza de scurt timp. Investigatiile sale au inceput prin observarea bebelusilor ce se aflau in camine, separati de familie pentru o lunga perioada de timp. Copiii protestau adesea vehement, plangeau si aruncau cu obiecte in cautarea protectorilor. De cele mai multe ori, protestele intense aduceau inapoi persoana la copil. Daca insa protestul vehement nu reusea sa aduca inapoi persoana dorita, copiii intrau in al doilea stadiu – disperarea – si deveneau tacuti. Daca, in final, copiii nu erau reuniti cu protectorii, intrau in cel din urma stadiu: detasarea. In aceasta perioada copilul isi reia activitatea normala, in absenta protectorilor, capatand adeseori independenta. Pe baza acestor observatii s-au delimitat trei stiluri de atasament, ce reprezentau natura interactiunii dintre protector si copil: atasamentul securizant, in care protectorul este sensibil si raspunde nevoilor acestuia; atasamentul evitant, in care protectorul este distant si nu este disponibil; atasamentul anxios-ambivalent, in care protectorul prezinta o inconsistenta in comportamentul sau ori nu raspunde deloc.

2. Mary Ainsworth, cel de-al doilea pionier al teoriei atasamentului, a elaborat bine cunoscutul experiment “Strange Situation” prin care se pot observa modelele internalizate de reprezentare a atasamentului, formate deja la 1 an/1 an si jumatate. Aceasta procedura supune copilul la sapte situatii a cate trei minute, total 21 de minute, urmarind interactiunile, respectiv atitudinea dintre cei doi parteneri ai diadei, mama si copilul, in conditii de stres prin schimbare de mediu si in prezenta unei persoane nefamiliare copilului. Camera in care decurge experimentul este un mediu nou, straniu pentru copil si, in acelasi timp, este un mediu interesant, plin de jucarii, de noutati interesante de explorat. Comportamentul copilului este cotat de cercetatori in faza de reuniune cu mama care l-a lasat 3 minute cu o persoana straina si a revenit, ca apoi sa il lase din nou singur pentru 3 minute, urmand sa revina mama dupa alte 3 minute. In acest experiment, atentia se concentreaza asupra comportamentului manifestat de copil in toate episoadele, pentru a vedea daca acesta se simte mai bine in prezenta mamei. In urma acestui experiment devenit clasic, se pot descrie urmatoarele tipuri de atasament:

1. Copilul atasat sigur: Este suparat cand mama pleaca lasandu-l in acest loc strain, dar la intoarcerea mamei cauta proximitatea ei si accepta confortul care i se ofera. De asemenea, poate fi putin afectat de plecarea mamei, dar la revenire ii adreseaza un zambet sau ii cauta privirea si se lasa mangaiat.

2. Copilul cu atasament nesigur - anxios-evitant: Este nesigur in explorare, se desprinde greu de mama, este rezervat si timid, la plecarea mamei se calmeaza greu, dupa reintalnire, desi se lasa luat in brate, pastreaza o mica bariera (fie o mana, un cot) intre corpul mamei si al sau fiind vigilent, conform experientelor anterioare.

- anxios-rezistent: Pare hiperkinetic, nu exploreaza mediul sau o face inconstant, la plecarea mamei este inconsolabil, iar la intoarcerea ei nu se lasa luat in brate, ci se zbate, se loveste incercand “sa scape”, fuge departe, este rezistent la consolare dorind printr-o astfel de strategie sa transmita toata nefericirea acumulata, de teama ca nu este inteles corect in incercarile lui de a face fata stresului.

- ambivalent: Copilul este anxios dupa despartirea de mama; este afectat in timpul separarii; ambivalent, cand cauta si evita simultan contactul cu mama.

3. Copilul cu atasament dezorganizat: Exploreaza mediul haotic, fara scop. La plecarea mamei, se lasa consolat de persoane straine, prezinta un comportament adeziv sau indiferent, atat fata de straini, cat si fata de parinte, nu pare sa diferentieze persoanele familiare de cele straine sau pare indiferent fata de tot sau toate. Acesti copii se pare ca au o istorie in care nu s-au putut atasa de nici un adult semnificativ, fie prin absenta fizica a acestuia, fie ca nu era disponibil (boala, alcoolism, depresie), existand pentru acesti copii un risc extrem de inalt in personogeneza, cat si pentru psihopatologie sau o existenta marginala. 

Fiindcă nu mă pot sătura să aflu lucruri noi, astăzi am început un nou curs pe Coursera. Ce-i drept, cursul a început de vreo 2 săptămâni, dar eu d-abia acum am reuşit să-l încep. The Clinical Psychology of Children and Young People, ţinut de Universitatea din Edinburgh. Am fost foarte bucuroasă când am ajuns la lecturile despre teoria atașamentului pentru că resursele disponibile sunt mult mai numeroase, mai documentate și mai revelatoare. Aș zice, chiar revoluționare pentru un ne-specialist autodidact ca mine.

Când mă gândesc la atașament am în cap diada mamă-copil. Mama ar trebui să fie, în viziunea mea, cea care oferă copilului siguranța emoțională, îl sprijină și-l reconfortează ori de câte are nevoie, fiind principala responsabilă pentru tipul de ataşament pe care copilul îl va dezvolta. Însă, nu toți copiii sunt crescuți de mamele lor, unii sunt de bunici, de bone, de tați, de cine poate şi are răbdare (sau nu), de părinți adoptivi, de asistenți maternali. Relația construită cu îngrijitorul respectiv nu influențează oare tipul de atașament pe care copilul îl va dezvolta ca adult?

Reconceptualizările teoriei atașamentului din ultimii ani pun la îndoială faptul că tipurile de atașament la vârsta adultă sunt influențate doar de relația mamă-copil. Mai jos sunt cele 3 modele ale teoriei atașamentului (așa cum le-am găsit în curs), unde vedem evoluția teoriei până astăzi:

• modelul ierarhic prezintă punctul de vedere clasic al teoriei atașamentului, în care atașamentul este strâns legat de persoana care îngrijește în principal copilul, adică mama. Această relație este în concordanță cu alte relații de atașament și mediază relațiile viitoare. Modelul e derivat din cercetările lui Bowlby și Ainsworth. 
• modelul integrativ este o structură organizațională alternativă în care copilul integrează toate relațiile sale de atașament într-o singură reprezentare. Acest model a fost sugerat de către van IJzendoorn et al. (1992). În acest model se sugerează că toate relațiile de atașament sunt egale și independente și calitatea acestor relații combinate prezice cel mai bine consecințele dezvoltării. Rețeaua extinsă de relații de atașament poate prezice mult mai bine tipul de atașament decât o face tipul de atașament al familiei. 
• modelul indenpendent sugerează că fiecare relație de atașament aduce o reprezentare independentă cu diferențe calitative. De exemplu, relațiile copilului cu cei de vârstă lui sunt mai degrabă determinate de atașamentul matern, în timp ce competențele sociale, eficiența și ajustarea ar fi mai degrabă determinate de atașamentul patern. Nu este un model foarte bine conturat, însă Crittenden îl pune la baza modelului de maturare dinamică. 

Nu că se complică treaba? În plus oare atașamentul astă nu evoluează și el? Nu se schimbă o dată ce noi înaintăm în vârstă? Eu tind să cred că cel puțin pâna la vârsta de un 1 an copilul primește baza de la persoana care se ocupă de el în principal. Apoi, pe măsură ce alte persoane sunt implicate în creșterea lui începe să stabilească conexiuni afective și să-și dea seama dacă anumite nevoi emoționale sunt mai bine satisfăcute de alte persoane decât de îngrijitorul principal. Începe să facă comparații între calitatea și tipul de răspuns primit. Deci, eu aș inclina spre modelul independent, dar totuși dependent până la un 1 an de mamă sau îngrijitorul principal. Asta mai mult pe baza experienței personale. 

Și cum clasificăm pe cineva că are un atașament securizat sau dezorganizat? Eh, aici m-am pierdut în mare de operaționalizări și clasificări. Fiecare cercetător a încercat să vină cu o variantă mai bună, mai exhaustivă. Personal, mi s-a părut destul de simplă și usor de digerat cea rezultată din acordul sau dezacordul cu una din afirmațiile de mai jos (afirmaţiile sunt luate tot din curs): 

A) It is easy for me to become emotionally close to others. I am comfortable depending on them and having them depend on me. I don’t worry about being alone or having others not accept me

SECURE attachment style = you often have positive views on your partner, yourself and your relationships. You have a good balance of independence and intimacy.

B) I am uncomfortable getting close to others. I want emotionally close relationships, but I find it difficult to trust others completely, or to depend on them. I worry that I will be hurt if I allow myself to become too close to others.

DISMISSING attachment style = You have a high level of independence and often avoid close relationships. You view yourself as someone who isn't affected by emotions and doesn't find close relationships important.

C) I want to be completely emotionally intimate with others, but I often find that others are reluctant to get as close as I would like. I am uncomfortable being without close relationships, but I sometimes worry that others don’t value me as much as I value them 

PREOCCUPIED attachment style = You often search for a lot of approval, responsiveness and attention from your partner. You can become overly-dependant on your partner and often have less positive views of yourself as compared to securely attached individuals.

D) I am comfortable without close emotional relationships. It is very important to me to feel independent and self-sufficient, and I prefer not to depend on others or have others depend on me.

FEARFUL attachment style = Your feelings towards close relationships are mixed and you often do not trust your partners intentions or feel worthy of intimacy. 

Dezbateri sunt și pe marginea perioadei în care se formează atașamentul. Avem două puncte de vedere:

- atașamentul e definit în perioada de bebelușie (în special între 12 şi 18 luni) și nu se mai schimbă 

- atașamentul e dinamic, adică e un proces continuu

Eu sunt la mijloc. E critică perioada de bebelușie, dar cred că lucrurile se mai schimbă pe parcurs. Baza vine din fragedă pruncie și se cizelează pe parcurs. Și uitându-mă peste comentariile celorlalți cursanți am văzut că multă lume împărtășește punctul acesta de vedere. Mai mult, 80% dintre cursanţi sunt de acord cu punctul 2, cel al ataşamentului dinamic.

Ar mai fi multe spus, încă mai am de procesat multă informație. Astea mi s-au părut momentan bune de dat mai departe.

De citit pentru perioada adolescenței, atașamentul în perioada adolescenței - articolul aici 

Și acum lista de lecturi (inspirată după ce am parcurs referințele bibliografice ale cursului pe tema atașamentului) pe care mi le-am propus să le citesc cândva (că nu mi-e suficient teancul de cărți care e on hold):

Piaget, J., & Cook, M. T. (1952). The origins of intelligence in children. New York: International Universities Press, 1952

Waters, E., Merrick, S.,Treboux, D., Crowell, J., & Albersheim, L. (2000). Attachment security in infancy and early adulthood: a twenty ‐ year longitudinal study.

Fraley, R. C., & Spieker, S. J. (2003). Are infant attachment patterns continuously or categorically distributed? A taxometric analysis of strange situation behavior. Developmental psychology, 39(3),387.

Lorenz, K. (1970-1971). Studies in animal and human behaviour: Volume 1 & 2. Cambridge, MS:Harvard University Press.

The role of disconnected and extremely insensitive parenting in the development of disorganized attachment: validation of a new measure aici

Van IJzendoorn, M.H., Sagi, A., & Lambermon, M.W.E. (1992). The multiple caregiver paradox. Some Dutch and Israeli data. In R.C. Pianta (Ed.), Beyond the parent: The role of other adults in children's 

lives. New Directions for Child Development, 57, 5-25.

PS: Am dat întâmplător peste două articole (1 şi 2) în care sunt prezentate diferenţele dintre teoria ataşamentului şi stilul de parenting promovat de Dr. Sears cunoscut sub numele de attachement parenting.