Am (re)născut pentru a doua oară

Nu mai stă nimeni în mine. Sunt doar eu, singură, renăscută pentru a doua oară, mai plină decât am fost vreodată de viață şi iubire.

Copleşitoare stările prin care am trecut în ultimele 48 de ore, nici acum nu le-am conştientizat pe toate. Bucurie, frică, griji, nerăbdare, linişte interioară dar şi zbucium interior, împlinire, fericire fără margini, dor, mult dor, lacrimi, durere, neputință. Un mix generos. Mi-e foarte dor de puiul meu cel mare, de care până acum nu am stat nicio noapte despărțită. Un dor nemărginit. În acelaşi timp țin în brațe o mogâldeață mică, de 3 kg, pufoasă şi dulce, de care nu m-aş mai dezlipi. E şi normal, doar a stat în mine 9 luni. Acum că e în afara mea, vreau sa o țin lipită de mine non-stop. Pe amândoi vreau să îi țin în brațe şi să nu le mai dau drumul niciodată.

Am multe gânduri despre cum va fi când vom ajunge acasă şi voi fi toți patru. Cum va reacționa el, fratele mai mare, la vederea surioarei sale mici. O va pupa, o va iubi, o va ignora? Dar pe mine? Pe mine care am lipsit de lângă el, mă va mai primi înapoi?

Înainte să nasc mă frământa gândul că va fi greu să iubesc 2 copii, mai ales ca până acum în sufletul meu a fost doar unul, oare pe al doilea nu o să-l iubesc mai puțin. Nici vorbă, de cum am ținut minunea în brațe, mi-am dat seama că iubirea pentru copii este nemărginită. Nu există te iubesc prea mult, mai mult, mai puțin. Te iubesc. Punct. Te iubesc infinit. Vă iubesc infinit. 

Mi se pare absolut fascinant tot ce mi se întâmplă, de la felul în care se recuperează corpul până la cum se conectează mama cu noul născut într-o manieră simplă, subtilă şi naturală, asta dacă e lăsat totul să vină natural. La primul copil eram debusolată, nu ştiam ce am de făcut, nu mi-am ascultat instinctele. A fost mai greu totul. Acum, am ştiut tot ce trebuia să ştiu: că trebuie să fiu acolo, că nu trebuie să las pe nimeni să intervină în diada noastră sacră şi să am încredere în mine şi instinctele mele.

4 mici bucurii ale unei femei gravide

Mai mult ca sigur, fiecare dintre noi are nişte mici bucurii care îi fac viața mai frumoasă. Dar mici, cum ar fi, un pahar de apă băut pe nerăsuflate, o cafea băută în tihnă, un duş răcoros, fericiri d-astea mici care ne dau energie, care ne renasc.

Fiindcă şi "gravidele e oameni" au şi ele nişte mici bucurii care le fac viața mai uşoară, dar vă spun că dacă nu ați fost pe acolo (chiar şi fără să  fiți însărcinate) nu aveți cum să le înțelegeți fericirea regasită în aceste "nimicuri".

1. Mersul la budă pentru no. 2. Se ştie că în sarcină constipația e ceva normal. Nimic nu se poate compara cu un drum la budă încununat de succes. Viața e din nou roz, respiri mai bine, te simți mai uşoară, ba chiar devii simpatică pentru cei din jur, râzi.

2. Performanța de a merge 10 m fără oprire, gâfâieli, junghiuri in coaste. În cazul meu, performanța de a te deplasa. Punct. Dupa 34 de săptămâni am realizat cât de greu le este bătrânilor să se deplaseze. Te lasă articulațiile dn şold, te dor oasele, spatele...şi te uiți cu jind cum zburdă cei din jurul tău ca nişte căprioare, iar tu, tu te mişti ca un melc...

3. Somnul neîntrerupt, confortabil, devine utopie. UTOPIE. Dar şi când ai parte de el eşti fericită trei zile.

4. O oră în care nu te duci la budă pentru pipi. De obicei când te apuci de un lucru, apoi te apuci şi te uită Dumnezeu acolo până îl termini. O gravidă începe orice activitate printr-un drum la baie, poate chiar mai multe ca să fie sigură că are parte de o juma de oră fără drum la baie. Dacă are noroc poate rezista o oră fără să se oprească din ceea ce face. Ceea ce este o performanță.

Sigur mai sunt şi altele, dar astea patru sunt bucuriile mele neprețuite!

37 de săptămâni

Aproape 37 de săptămâni. Tocmai am ajuns acasă de la recoltat de analize şi consultul medical aferent. După ce mi-au luat tot sângele posibil şi toţi banii de pe card :)))) (am semnat contractul şi plătit avansul la maternitate), m-am dus plină de entuziasm pentru consultul ginecologic. Surprizăă! Fata mea se pregăteşte intensiv să vină, colul este moale (sau copt cum l-a descris doctorul şi eu în mintea mea mă amuzam teribil gândidu-mă la fructe coapte), deci oricând se pot rupe membranele sau să pierd lichidul amniotic. 

Ah...da, hm, uh /&(%")[!#%"#[=! Aşa mă simţeam când am ieşit din cabinet. Bulversată până peste măsură. Panică, panică! L-am sunat pe om, nu a răspuns din prima. I-am povestit. S-a panicat şi el. Suntem doi panicaţi. Mi-a luat o oră să ajung acasă, nici să merg nu mai puteam. Tot mergând am constatat că mult nu mai este pentru ca simt că a coborât şi mai mult în pelvis şi mă apăsă pe una din articulaţii şi e o senzaţie nu tocmai plăcută. 

Deci, da, sunt complet panicată şi bucuroasă în acelaşi timp şi sincer stau de 15 minute în faţa calculatorului şi nu pot să scriu nimic. Atât de multe emoţii trec prin mine.. Mă gândesc că încă nu i-am cumpărat nicio hăinuță a ei, le am pe cele de la junior, dar vreau ceva nou şi pentru ea. Omul s-a mobilizat să aducă căruțul, scoica, cădița de baie, masa de înfăşat şi ce mai era de adus din boxă. 

Hm...cred că e normal să fiu aşa bulversată, dar e surprinzător cât de nepregătită mă simt...psihic, mă refer. Amu', între noi fie vorba, şi la băiat tot la fel de nepregătită m-am simțit şi până la urmă am găsit noi calea noastră, după ce am bâjbâit bine pe diverse "drumuri".

O să fie foarte greu!!!

Disclaimer: post de defulare :D

Nu sunt nici prima şi nici singura femeie care va creşte doi copii, cu mai mult sau mai puțin ajutor din partea familiei. Cu toate astea, există în jurul meu destul de multe persoane care simt nevoia să mă compătimească, să-mi plângă de milă şi să se întrebe îngrijorate oare cum m-oi descurca. Apreciez grija, mai ales că una din aceste persoane e chiar mama mea, dar deja devine enervant. Nu e ca şi cum sunt o inconştientă şi nu ştiu ce mă aşteaptă (de fapt, nu ştiu ce mă aşteaptă, însă de data asta plec la drum fără nicio aşteptare, voi lua lucrurile cum vor fi şi vor veni peste noi) şi vai! ce-o fi fost în capul meu de m-am multiplicat din nou, nu puteam să rămân cu un singur copil?!

Scenarii care mai de care mai sumbre. Îți spun eu, din ce am văzut la prietenii mei cu 2 copii, că până nu face ăla mic măcar 4 ani, o să fie foarte greeeu. Ai băgat la cap? FOARTE GREU! Să subliniez, să bolduiesc şi să mai pun şi trei semne de exclamație.

Auzi, dar nu-l dai pe cel mare la grădiniță, ca să mai ai şi tu timp să respiri, cu amândoi copiii pe cap, o să fie foarte greu! Again, FOARTE GREU!

Dar v-ați gândit să vă luați o bonă? Ca nah, tu singură toată ziua, cu doi copii, tre' să găteşti, speli, faci curat, nu văd cum te-ai descurca, mie mi se pare foarte greu!

Da, m-am gândit la toate lucrurile pe care mi le-aţi sugerat (şi la încă multe altele):

1. Să dai un copil de 2 ani şi jumătate la grădiniţă fix când vine soră-sa pe lume nu e cel mai inspirat lucru pentru că o să creadă că este dat la o parte şi locul lui este luat de altcineva. Ar fi trebuit să-l dau de la 2 ani ca să fie o schimbare independentă de momentul naşterii, dar la 2 ani nu am considerat că este pregătit să intre în colectivitate. În plus, colectivitatea înseamnă viroze, răceli şi multe alte boli pe care cel mare are 90% şanse să le aducă acasă şi să ne îmbolnăvească pe toţi. Şi nu, nu-mi doresc 2 copii bolnavi, unul de nicio 2-3 luni şi altul de 2 ani jumătate, între care să alerg noaptea. 

2. Bona nu este o opţiune pentru noi, familia noastră. Avem un bunic dornic să ne ajute în momentele mai dificile, ne putem baza pe el. Să aduc un om străin în casă nu mă-ncântă deloc, ba din contră, mă enervează teribil. Nu am nici nervi şi nici răbdare să caut până găsesc un om după placul inimii mele, care să mă asculte şi să fie pe aceeaşi lungime de undă.

Evident că fiecare răspuns de al meu primeşte alte 10 întrebări: dar când o să-l dai la grădiniţă, când face 3 ani? să nu-l privezi de grădiniţă, că e păcat, trebuie să meargă... dar măcar o femeie să vă ajute cu curăţenia sau să gătească? cineva să calce? etc etc etc.

No, oameni dragi, aşa o fi, FOARTE GREU! Voi care ați crescut un singur copil, pesemne că ştiți mai bine cum e să creşti 2 copii, mai bine chiar ca mine care timp de aproape nouă luni l-am crescut pe unul înlăuntrul meu şi pe celălalt aproape de mine şi m-am gândit destul de intens la ce mă aşteaptă. Ce nu ştiți voi, este că oamenii sunt diferiţi (din fericire), ca poate eu am să fac lucrurile altfel decât voi, că am o altă viziune, perspectivă, experiență. Nu mă sperie ceea ce mă aşteaptă, din simplu motiv că nu mi se pare o corvoadă să creşti copii. Din contră, eu o văd ca pe o binecuvântare, un dar, o minune. Da, va fi greu, că voi dormi pe apucate şi voi fi obosită, uneori mai iraşcibilă, alte ori mai lipsită de chef, însă mi-am asumat toate acestea de la început. În plus, nu sunt singură. Omul e şi el parte din ecuaţie şi va fi acolo cot la cot cu mine. Vom face totul împreună ca şi până acum. Va face curat, vom găti cu schimbul, vom delega ce putem delega bunicilor şi prietenilor (o cumpărătură, două), ne vom împărți între copii, dar sigur nu vom muri. Mai mult ca sigur vor fi momente tensionate când îmi va veni să arunc cu orice găsesc la îndemână după el sau invers :))), dar vom trece peste ele aşa cum am trecut şi până acum, discutând şi comunicând. Va fi mai greu să fim la fel de activi sociali, dar nu imposibil. 

Da, mă mai panichez uneori la gândul că nu ne vom descurca, că o să ne ucidem unii pe alţii şi că o să ne vină să fugim de acasă, dar mă liniştesc pentru că cel mai rău lucru pe care pot să-l fac acum este să îmi fac scenarii şi planuri despre cum va fi ceva ce nu am habar cum va fi. Iar faptul că toată lumea în jurul meu încearcă să-mi prezinte doar scenarii sumbre nu mă ajută deloc, ba mai mult mă scoate din sărite atât de tare încât încep să fiu recalcitrantă şi să răspund în doi peri.  Optimismul şi încrederea mea sunt privite cu maxim scepticism, de parcă nu aş avea voie să sper la un scenariu optimist. E clar o imprudenţa majoră faptul că sper să ne fie bine şi sunt sigură că într-un fel sau altul ne vom descurca. Tind să cred că oamenii din jur îşi doresc mai mult să ne fie greu, decât să ne fie uşor, că să se adeverească ceea ce au proroocit, adicătele că va fi foarte greu. Probabil vom muri, vom divorţa, ne vom omorî cu sadismul unul pe celălalt, vom apărea la ştirile de la ora 5. 

Încă mai am speranţa că o să prind ziua în care fiecare o să-şi vadă de oala lui de mâncare şi o să înceteze să mai amestece şi pe la alţii prin cratiţe. Ziua în care o să înţelegem că e ok să fim diferiţi şi că fiecare e liber să facă aşa cum consideră că e mai bine. Până atunci, o să ne învârtim în cerc şi, din păcate, o să auzim din ce în ce mai des vorba asta din bătrâni: câinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia. Că fix aşa stă treaba...

Aşteptând un frățior sau o surioară

Am promis că voi scrie despre cărțile pe care le-am cumpărat piticului ca să-l pregătim pentru perioada următoare în care va apărea surioara lui. Omul meu este foarte încrezător că piticul o va iubi pe cea mică și va fi maxim de înnebunit după ea. Eu am dubiile mele, însă mi-aș dori să aibă dreptate. M-am setat să nu am nicio așteptare și să iau lucrurile așa cum vor veni. Oricâte scenarii mi-aș face am toate șansele să nu-l nimeresc pe cel care se va întâmpla. 

Fiindcă timpul trece altfel pentru copii și ei învață noțiunea de azi, mâine, o săptămână, lună după 4-5 ani, nu m-am grăbit să fac prea multe activități cu el de foarte devreme. Am zis că cel mai intens voi pregăti terenul cu o lună înainte de moment cu pricina. Până acum, la 32 de săptămâni ale mele și 27 de luni ale lui, am avut grijă să-i povestim ce face bebe prin burtică, să-i arătăm pe stradă bebeluși mici, să-l învățăm să iubească burtica, să o mângăie, să o protejeze (cu toate că mi-a mai tras câte o palmă sau picior de nu mai știam cum mă cheamă). Un lucru care a contribuit foarte mult la crearea unei legături foarte speciale între noi toți și burta mea a fost momentul injecției cu anticoagulante. Foarte mult timp am reușit să ne ascundem de pitic când făceam înjectia, însă de vreo săptămână este omniprezent. Aseară, când l-a auzit pe tac-su spunându-mi să mă pregătesc pentru injecție, s-a dus fuga în dormitor, m-a strigat tare MAMA! și a bătut cu mâna în pernă în semn de: hai așează-te aici și treci la injecție!. A rămas foarte impresionată. Apoi a stat cuminte și s-a uitat cum se derulează tot procesul, a ținut neapărat să mă șteargă cu discheta demachiantă cu spirt pe toooată burta și după ce tac-su a pupat burta, s-a apucat și el să mă pupe pe burtă, foarte serios și conștiincios. Inutil să spun ca îmi stăteau șiroaie de lacrimi în colțul ochilor. 

Se revenim, că am divagat. 

Deci, pe lângă cărți, am început să-i arăt poze și filmulețe (trăiască tehnologia) cu el de când era mic mic de tot, să-i povestesc cum erau zilele noastre atunci la început, cum va fi cu bebe. E foarte fascinat să se uite la filmulețe cu el, ascultă tot ce îi povestesc, pare să înțeleagă mai multe decât cred eu că înțelege.

Pe lângă asta, vom pregăti împreună un cadou pentru surioară. E foarte încântat când mă vede tricotând la păturica la care tot lucrez de ceva vreme. Știe că e cadou pentru ea și din când în când îmi ia andrelele și începe el să tricoteze, după propriul lui sistem. Știe că are și el una, i-am arătat-o, s-a tot jucat cu ea și s-a arătat foarte încântat. Acum trebuie să mă gândesc la ce cadou să-i luăm surioarei...

Cărțile, că de ele vroiam să vă povestesc, nu prea m-au impresionat...Aș fi vrut altceva, însă având în vedere că nu prea am avut o ofertă mare din care să aleg, m-am mulțumit și cu astea. AM mai văzut câteva pe bookdepository, dar nu știu dacă mai are rost să le comand. Piticul pare destul de ok cu ele, cere să citim din când în când din cartea cu bebe.

Le-am făcut poze ambelor cărți, integral, că poate va fi de folos cuiva. Eu le-am cumpărat de pe libis.ro, erau mai ieftine decât pe elefant.ro și mi s-au părut avantajoase. Am mai cumpărat câteva cărticele, dar cu acelea mi-am luat țeapă că nu am fost atentă la dimensiuni și recomandările de vârsta, dar asta e, data viitoare sigur voi fi.

Așteptând un frățior sau o surioară de Cathrine Dolto e mai succintă, în timp ce Bebelușul, din Mica Enciclopedie Larousse e mai detaliată, are mai multe explicații, e pentru un copilaș mai mare. Per total, combinate oferă toate informațiile necesare.

Impresii de la mare

Pfoai, după 3 săptămâni de aşteptări am ajuns la mare, în ciuda prognozei meteo cu coduri galbene şi avertizări de furtuni şi ploi torențiale. Pe cât de mult m-am bucurat de mare pe atât de mult am suferit că am fost la mare însărcinată în 28 de săptămâni. Trebuia să realizez şi eu o dată că nu mai pot alerga ca o gazelă 12 ore pe zi. Bineînțeles the hard way, că altfel nu se prinde nimic de mine.

Aşa că, iată-mă, stând în pat de 2 zile, cu dureri de spate, ligamente, muşchi şi articulații, plus nerv sciatic. Acum, nu ştiu dacă pentru 3 zile la mare se merită o săptămână de tratament cu paracetamol, calciu şi magneziu, în care trebuie să mă odihnesc şi să stau în pat. Încă nu mă pot decide dacă am fost încăpățânată, inconştientă sau pur şi simplu prea dornică să ajung la mare cu orice preț.

Exceptând starea mea fizică, să vă povestesc cum fu. 

Fu obositor şi pe fastforward. Per total satisfăcător, dar prea scump pentru 2 nopți şi aproape 3 zile la mare.

Cazare: am stat în Eforie Sud, după ce astă toamnă am fost în Eforie Nord şi am zis că nu mai vin prin zonă. Am cedat pentru că am găsit cazare ok, o cladire care tocmai fusese dată în folosință şi noi am fost printre primii oaspeți. Faină cazarea, verdeața, hamacul, şezlongurile improvizate din paleți, arăta totul ca o oază în mijlocul unei pustietăți, căci cum păşeai în afară începea dezolarea, pustiul...foarte deprimant.

Mâncarea: veşnica mea problemă la mare e mâncarea. Am luat mic dejun aici unde eram cazați. Proastă alegere. Micul dejun era preparat la unitatea de cazare cu care împărteam curtea, Briza Mării îi spune, dacă nu mă înşel. Un ceai d-ală de te serveau în tabără sau o apă cu gust de cafea, o urmă de gem pusă pe o bucată de salată verde(!?!), un pachețel de unt şi o ruladă din omletă, care omletă era oarecum mâncabilă (sincer, nu ştiu cum cineva poate rata o omletă).

În stațiune am mâncat o singură dată, la braseria Carlos, mâncarea a fost ok. Am luat un pilaf cu legume şi salată de varză pentru pitic, eu o salată, tac-su pizza. Am mai luat tot de la ei şi micul dejun duminică dimineață.

Pentru pitic am avut de acasă waffe făcute la cuptor, iaurt, mix de semințe şi fructe, special pentru mic dejun şi gustări. A mai scăpat şi câte o gustare aiurea, un bakerolls, o tortizzi, dar per total am încercat să fiu relaxată.

A băut multă limonadă şi i-au plăcut mult midiile pane şi icrele de crap, pe care le-am mâncat la Pescăria lui Matei, din Agigea. Atât sâmbătă cât şi duminică la prânz am mâncat în Vamă, la Lyana. Foarte bun şi destul de variat, chiar dacă combinațiile de carne cu cartofi prăjiți dominau meniul, s-a putut încropi ceva rezonabil şi din oferta cu legume. 

Plajă: În Eforie Sud a fost ok, alge relativ puține, apa poate o idee prea adâncă. Piticul a intrat în apă cu tac-su, eu i-am admirat de la mal şi le-am făcut poze. În Vamă ştiam deja cum e plaja şi apa, cam nepotrivite pentru un puşti de 2 ani, însă a fost ok. Nu a mai vrut să intre cu tac-su în apă, cred că i s-a părut rece şi valurile prea mari l-au speriat şi a început să plângâ imediat ce i-a trecut apa de fund. În schimb s-a jucat vreo oră şi ceva în nisip, cu maxim entuziasm.

Distracții: Pauză. Aici nu ştiu ce să pun, că nu am încercat nimic din oferta locală:))) Serile ni le-am petrecut cu cuplul de prieteni cu care am venit la un pahar de vorbă. La 11 eram toți la culcare, iar la 7 în picioare. Piticul cum se trezea vroia afară, să se dea uti uti (uța) în hamac sau să meargă în picioarele goale prin iarbă. Pusese ochii pe un furtun să stropească iarba, dar nu a avut succes. Cautatul de scoici şi mersul cu picioarele goale pe nisip, astea au fost distracțiile cele mai tari.

Concluzii:

- la anul mergem la all inclusive în Turcia. De ce? Pentru că la noi e prea scump şi nu se merită. Pentru că stațiunile arată deprimant şi în vacanță vreau să văd ceva plăcut ochiului. Pentru că cu doi copii nu vom mai putea alerga cu maşina n km ca să mâncăm ok, ca apoi să ne întoarcem la cazare pentru siestă. Avem nevoie de totul la un loc, ca să ne putem relaxa şi simți bine. Avem nevoie de locuri de joacă ok, de liniște și de oameni civilizați.

- e minunat să mergi împreună cu prieteni, cupluri sau alte familii care să mai stea 10 minute cu copilul cât să îți tragi puțin sufletul.

- pentru gravide, la 28 de săptămâni s-ar putea să fie destul de dificil să reziști unui drum cu mașina și agitației de la mare. De gândit foarte bine, înainte de a merge la mare.

- neapărat extra-sezon, un sfârșit de iunie e ideal. 

- nu plecați cu așteptări mari, ci așteptați să vedeți la fața locului cum va fi;)

27 de săptămâni şi 26 de luni

Să fii gravidă şi mamă pentru un pui de 2 ani nu e uşor. E chiar greu. Mint. E al dracului de greu. Ție îți pică ochii-n chiloți, lui îi arde de țopăit. Fără să îți dai seama deja e călare pe tine, fereşti burta, dar te alegi cu un picior în gură sau în cap. Îi explici frumos, de n ori, ca mami are în burtă un bebe şi că trebuie să avem grijă de burta lu' mami. Vine mieros să o mângâie si apoi, zdrang îți cafteşte o palmă peste burtă de îți țiuie urechile.

Aleargă, țopăie, se catără ca o maimuță, e plin de energie. Tu, pe de altă parte, d-abia te cari. Iar mă doare spatele, nervul sciatic, trebuie să stau jos, am obosit, m-am balonat, am nevoie la toaletă, din nou, cam astea sunt cele mai uzuale expresii din vocabularul meu. Eu sincer, încerc să mă vait cât mai rar, că nu văd rostul, dar uneori, m-aș văita, văleeuuu. Încontinuuuu!

O fi greu, dar e și frumos, mai ales când vine și întreabă de bebe, și îl pupă pe bebe prin burtică sau îmi ridică tricoul, mângăie burta și apoi trage tricoul la loc și zice paaa și pleacă în treaba lui. Cum să ți se mai pară greu? Deci, nu mă mai vait, că nu am motiv întemeiat. Totul e așa cum trebuie să fie.

Joia de ieri sau cum să mori și să învii de 2 ori

Ieri am îmbătrânit 10 ani şi mi-au ieşit cel puțin 2-3 fire albe. 

Să vă povestesc de ce.

Părea o zi de joi banală, mohorâtă, posacă şi prea gri pentru o zi de de 28 mai. Da, m-am înşelat amarnic, pentru că banală nu era sigură, după cum aveam să constat câteva ore mai târziu.

M-am trezit la 5 şi ceva şi pe la 6 m-am dat jos din pat determinată să îmi iau la citit teancul de cărți primit luni prin curier. Ia teancul de unde nu-i. Cum să dispară măh 4 cărți la fel de groase ca Biblia? Stau şi mă gândesc unde le-am văzut ultima oară. Umblam ca o nebună cu părul vălvoi prin casă încercând să-mi amintesc unde am pus cărțile. După câteva minute mi-aduc aminte că le-am răsfoit şi ieri, în pat. Hm...oare le-o fi aruncat ăsta mic după pătuțul lui, acolo unde de obicei aruncă tot ce îi cade în mână?! Fac puțină echlibristică să nu trezesc copilul şiiiii....iată şi cărțile mele. Le recuperez şi mă pun în pat chitită să continui cartea deja începută, Crescându-l pe Cain. Pe la pagina 70 m-am plictisit şi am deschis alta, tot de parenting, care m-a cucerit si m-a îndemnat la o produndă şi dureroasă introspecție.

Nici nu am sesizat când a trecut timpul şi s-a făcut 9. Copilul încă dormea, omul de-abia se trezise şi mânca. 2 lucuri care de obicei nu se întâmpla la ora asta. La 9 omul e deja plecat de jumătate de oră, iar copilul e la masă, treaz de cel puțin o oră, dacă nu, chiar şi cu micul dejun luat. No, se mai întâmplă şi excepții.

Se trezeste piticul, omul pleacă, pun o maşină de haine la spălat, pregătesc masa, mâncăm, întindem rufele şi mă gândesc că dacă tot s-a trezit atât de târziu să mergem la Ikea. Nu aveam chef de nimic, o plimbare până acolo îmi va face bine, şi-aşa îmi doream de mult timp formele alea de înghețată.

Ne-mbrăcăm, verific cum să ajungem acolo şi plecăm.

La trecerea de pietoni stăm ceva că era intersecția blocată şi o ambulanță cu sirenele pornite, nu se hotăra dacă să o ia sau nu pe linia de tramvai. În ultimul moment optează pentru linia de tramvai şi se aude o şuierătură groaznică. Făcuse pană, cauciucul se perforase într-o şină ruptă... 5 minute am filosofat în gând despre întâmplarea asta având în minte ambulanța grăbită mergând pe jantă cu viteză maximă. Oare omului care agonizează i s-au împuținat şansele de viață? Ceva m-a impresionat atât de tare în evenimentul ăstă că am uitat să cobor la stația unde trebuia să schimbăm și să luam autobuzul.

Boon, ajung la un chioșc RATB, întreb ce opțiuni am și apoi dă-i cu google maps să vedem cât mai am pâna la stația de unde trebuia să luăm autobuzul cu pricina. 10 minute mai târziu ajungem acolo. După încă vreo 10 minute apare și primul autobuz plliiin. Shit, eu nu mă urc în așa ceva nici dacă mă plătești. Copilul meu deja se plictisise. Ce-i drept nici eu nu mai aveam stare. Spre bucuria noastră în spatele autobuzului cu sardine mai era un alt autobuz aproape gol, care mergea spre complexul Băneasa. Yupppy! Ne urcăm, ăsta mic găsește și loc, toată lumea fericită. 6-7 stații mai tâziu ajungem la Ikea. Pfoai, ce drum lung! O luăm pe iarbă, țopăim nițel, facem slalom printre mașinile din parcare, ajungem la scara rulantă (mega hitul vârstei de 2 ani) și mergem direct la secțiunea cu camere și jucării pentru copii, de unde nu am mai putut să-l dezlipesc pe ăsta mic vreo 40 de minute. A găsit o jucărie pe care nu a vrut să o mai lase deloc, spre disperarea mea care aș fi vrut să mă mai uit la una alta. Nu aveam cu cine, așa că ne-am jucat pe acolo, apoi pe la bucătăriile de jucărie unde i-a plăcut iarăși foarte mult. 

Nimic în neregulă până acum. Întreb: ți-e foame? Vrei să mergem să mâncăm? Yum-yum-yum aud și văd o gură zâmbitoare. Ok, hai să mâncăm. Fericire maximă, luăm un suport de pus tava, ajungem, comandăm, constat că nu am luat tacămuri, deranjez jumătate din lumea de la coadă să iau furculițe, mergem la casă să plătim și mă uit cu ochi galeși la un desert cu căpșuni. Mda. Nici pahare nu am fost în stare să iau și eu mă uit la un desert. Ăsta mic consideră de bunăcuviință să se așeze confortabil pe jos, pe spate, spre amuzamentul oamenilor din jur. Râde și chicotește. Se ridică într-un final. Eu zâmbesc, așa printre dinți. Când mai era o persoană în fața noastră, o tulește la fugă în sala de mese. Până să-l ajung eu cu burta mea de gravidă, copilul dispare de tot din raza mea vizuală. Panică. Dar panică, de nu mai știam de mine. Mă uit în față, în stânga, în dreapta, nici urmă de copil. Mă-nvârt ca un titirez disperat și fără direcție. Văd o doamnă de strânge vesela și o rog să mă ajute să-l găsesc pe mucosul cel mic care mi-a scăpat din vedere. Un domn care stătea la o masă și până atunci se uitase la mine cum mă agit, îmi face semn că copilul e la ușa aia de acolo. Nu mai zic nimic de tonul pe care mi-a spus-o, important era că am găsit copilul. Copil care era așa fericit că găsise o ușă de care tot trăgea. Atunci am înviat, după ce sigur am murit de 2 ori în 30 de secunde. Iau copilul în brațe, îi explic pe cel mai serios ton posibil să nu mai plece de lângă mine că se poate pierde și mergem să plătim. 

Ne așezăm să mâncăm. Ce bine că pot să îmi trag și eu puțin sufletul. Eram palidă și verde, albastră în același timp. Nu începem bine masă că vine jumătatea semnificativă să ia cardul de la mine că avea nevoie urgentă de o sumă mai mare de bani. Logic, copilul văzându-și tatăl uită de masă și după ce omul pleacă, nu mai vrea să mănânce și începe să alerge haotic prin toată sala de mese și eu după el. Îl recuperez, plânsete, țipete, urlete, tăvălit pe jos. Repetă scenariul de vreo două ori, până mă hotărăsc să schimbăm locul unde stăteam cu unul mai aproape de geam, căci acolo vroia să examineze ceva. Iau copilul în brațe, îmi pun ghiozdanul pe umăr, iau tava cu cele două farfurii pe ea și fac puțină echilibristică printre mese până găsesc un loc ok. Îl pun din nou la masă, nici nu vrea să audă de mâncare. Fuge, dar e sub ochii mei, într-un perimetru mai mic și îl conving să vină să mai ia câte o îmbucătură din când în când. Poate reușesc și eu să mănânc. Vise tată! Cred că 2 minute am stat pe scaun, că apoi iar a început să fugă. Nu se poate așa ceva. Deja obosisem psihic și fizic. Recuperez copilul, care se zbate și îi explic că mami vrea să mănânce ca să putem pleca. Mănânc ce mai pot cu el în brațe și mergem la lift să coborăm să cumpărăm ce aveam de luat și să plecăm o dată acasă, până nu mai mor încă o dată. Jos, îl pun în coș și respir răsuflată. Oau, ce zi! Acum sigur voi putea să am 10 minute de liniște. Nu stă mult în căruț că vrea jos. Îl dau jos și începe să se ascundă prin toate locurile posibile, se pune pe burtă să se bage sub un raft, îmi bagă niște chestii de  nu le vreau în coș. Nervi mei erau la limita răbdări. Explic, cât pot de calmă ce avem de luat, îl pun la loc în coș direct, și nu în spațiul ală special unde stau de obicei copii și încerc să merg cu viteza a 6-a, aia de nu o mai am deloc:))) Copilul s-a plictisit crunt și începe să calce în picioare tot ce e în coș. Exlus să-l iau în brațe că nu mai pot. Ajungem la casă. Plânsete, țipete. Câteva doamne îmi cedează locul lor. Le mulțumesc și aștept până când ne vine rândul, vreo 5 minute. Grele rău alea 5 minute. Nici nu vreau să-mi amintesc. Plătim și plecăm acasă. 

Îmi calc pe inimă și luăm un taxi. Copilul în extaz că mergem cu taxiul, îi plac taxiurile la nebunie. Eu epuizată, cu creieri muci, d-abia mă mai pot mișca. Îi explic șoferului că e prima data când merg cu copilul cu taxi și-l rog să aibă grijă cum conduce, să nu facă ilegalități, teribilisme și alte manevre bruște sau periculoase, că nu ne grăbim nicăieri. Se uită amuzat la mine ca la o nebună. Pe drum, șoferul începe să-mi povestească cum fi-su de 5 ani vrea să stea numai la el în brațe, când conduce, că a făcut greșeala să-l ia de vreo 2-3 ori pe la bunică-sa pe stradă și apoi s-a învățat. Că nici vorbă să stea în scaunul auto special pentru copii. Eu mă abțin să nu țin o prelegere despre siguranță. Mă abțin pentru că nu-și avea rostul. Ajungem acasă, sleiți amândoi, ne dezbrăcăm și ne băgăm la somn. El cade lat în vreo 10 minute, eu nu pot să dorm din cauza tuturor celor care s-au întâmplat astăzi. 

Mă doare fiecare mușchi și fiecare sinapsă. Simt că am îmbătrânit cel puțin 10 ani astăzi. De obicei, când ieșim în oraș, în vreun centru comercial sau restaurant, lucrurile merg foarte ok. Astăzi a fost ceva atipic. M-am și încăpățânat să fac un drum atât de lung, într-un loc extrem de obositor. Era normal să se întâmple ce s-a întâmplat, mai puțin faza cu pierdutul copilului, fază care m-a doborât. Am stat și am zăcut în pat, privind în gol și remomorând fiecare părticică din evenimentele de până atunci în speranța că le voi găsi semnificații ascunse. Concluzia a fost că trebuie să-mi accept limitele, că nu mai pot pleca așa singură de nebună pe distanțe atât de mari, gravidă, mișcându-mă ca un melc pe lângă micul roadrunner. M-am epuizat singură cu bunăștiință. 

Dacă ați avut răbdare să citiți ditamai povestea, nu tocmai foarte captivantă, eu zic că meritați pe deplin o porție de înghețată de fructe. Acum că am și forme de la Ikea, o să-mi amintesc ziua asta de fiecare dată când fac înghețată...

Săptămâna 23

Oficial, hormonii mei au luat-o razna. De ceva vreme sunt pe norișor, trăiesc în bula mea roz cu elefănței colorați, norișori pufoși, zâne bune, zâmbete tâmpe, pierderi de memorie și fluctuații comportamentale și temperamentale. Adică, acum urlu și țip din te miri ce motiv (stupid și ilogic, de altfel, ca orice altă femeie gravidă care se respectă), ca peste 5 minute să fiu cu gura până la urechi până mi se năzare mie pe ceva, cineva și iar încep să fiu ciufută și insuportabilă. Sincer, i-aș da omului un mare premiu că nu a cedat nervos. Zic, totuși, să-l aștept până nasc poate scap de o cheltuială în plus:)))), nu de alta dar mereu vrea numai chestii scumpe și acum nu am bani. Slavă cerului că răbdarea pentru copil încă există și toate stările mele se manifestă doar pe adulți. El săracu e mic și uneori se uită ciudat la mine: Mamiiii, ai luat-o raznaaa! Și boscorodește ceva pe limba lui și pleacă-n treaba lui de copil-de-2-ani-care-are-multe-lucruri-de-descoperit-și-rezolvat. 

Deci, să fi gravidă în 23 de săptămâni nu e chiar așa amuzant și ușor pe cât îmi aminteam. De fapt, nu-mi mai amintesc nimic. Ce să mai. Sufăr de dureri de spate. Mă doare nervul sciatic uneori de simt că crăp și că în momentul ală o să mor. Rămân blocată de spate dacă nu mă odihnesc cel putin 2-3 ore în timpul zilei (ceea ce paradoxal, nu se poate mereu, pentru că: diverse). Acum au năvălit iar poftele peste mine...Poftele alea de scriam acum ceva timp într-un articol special dedicat poftelor în sarcină, alea de tot spun eu că nu există și sunt foarte mult condiționate și determinate social. Mno, bine că e sezonul fructelor și voi mânca fructe până când o să fac poc. Dar fructe cu aromă de ciocolată unde găsesc? aa?

Mica chiriașă din garsonieră e foarte activă, îmi tot îmbrățișează vezica strâns și face tumbe de simt că burta mea vrea să o ia la plimbare. Ieri seară, înainte să adormim, a fost chiar amuzant: asta mică se împingea pe dinăuntru cu picioarele sau mâinile, iar pe partea cealaltă golanul de fratisu încerca să-mi atingă burta cu vârful degetelor fix în locul în care ea împingea. Parcă s-ar fi jucat unul cu celălalt. Așa emoționant a fost că mi-au curs și lacrimile. 

Programul de activități zilnice este la fel de intens ca înainte, cu singura diferență că eu nu mai pot ține pasul cu individul ăsta mic care e ca argintul viu. Am început să stau pe bancă când ieșim în parc. Avem un părculeț la câteva blocuri mai încolo unde dimineața vin copii de vârsta lui: 1 băiețel de 2 ani, unul mai micuț de un an și 6 luni și încă vreo 2-3 de vârste până în 3 ani. Fiecare cu mămic/bunica/bona lui și se joacă destul de frumos, încât poate fi lăsat fără prea mult stress și fără să stau în picioare lângă el. Chiar mi se pare că îi place mai mult așa. Mă caută din când în când cu privirea, îmi mai trage câte un zâmbet sau îmi cere ajutorul când se află în vreo dificultate. Vedem cum evoluează treaba. Recunosc că e foarte frustrant pentru mine să stau jos, să nu mai pot ține pasul cu el, să nu mai pot sări, țopăi, alerga. În plus, mi se pare că limitările mele fizice îi limitează și lui activitățile, daar lucrez activ la a-i oferi cât mai multe alternative să-și consume energia într-un cadru sigur, care în același timp să fie ok și pentru mine. 

Încerc încet, încet, să pasez ieșirea de seară către jumătatea semnificativă, uneori chiar total, pentru că spre finalul zilei corpul cedează. Tac-su poate să țină pasul cu el și să facă toate lucrurile alea de nu le mai pot face eu. 

În rest liniște și pace și fericire că de aproape 2 săptămâni pot dormi toată noaptea și am scăpat de insomniile crunte de le-am avut până acum ceva vreme. Chiar am avut o surpriză zilele astea când m-am uita în oglindă și am constatat cu maximă satisfacție că cearcănele mele încep să se estompeze! Yupppy! Sper ca până se naște gâza asta mică să-mi încarc și eu bateriile bine! Pentru asta trebuie să-i mulțumesc și lu fii-miu că de 2 săptămâni nu se mai trezește noaptea deloooc pentru supt!