În lumea emoțiilor

Astă vară am cunoscut-o pe Alexandra, fata cu părul ca marea. E o prezență atât de caldă cu o energie pozitivă că doar aflându-te în preajma ei te umpli de o stare de bine.

Mi-a povestit de dragostea ei pentru parenting şi în special pentru hand in hand parenting. Am prins-o în lumea mamelor singure şi am reuşit să organizam un seminar pentru mămicile din regat. Am ascultat-o atunci pentru prima oara şi mi-a plăcut foarte mult cum povestea despre felul cum funcţionează creierul. Din cauza faptului că eram fooarte gravidă nu am putut să stau atunci până la sfârşit şi am plecat destul de tristă că nu am putut să o ascult până la final.

Timpul a trecut repede şi iată că am avut din nou ocazia să o ascult, de data asta în altă formulă: despre emoţii şi experienţe cu doi copii. Vineri, ne-am auzit pe skype vreo 6 mame cu câte doi copii în dotare, chiar 3 dacă ne numărăm şi jumătăţile semnificative. A fost intens. Mult mai intens decât mă aşteptam. A fost despre emoţii şi le-am trăit din plin. Am plâns printre cuvinte, ne-am încurajat, am ascultat, am râs. Au fost primele două ore dintr-o serie de 6 seminarii şi am discutat despre timpul special cu copiii. 

Parcă universul simte când trebuie să ne aducă în faţă ceea ce avem nevoie să auzim şi să vedem. A venit la fix discuţia, în contextul în care probabil una dintre frustrări mele cele mai mari este că nu am timp suficient cu amândoi şi de când am născut-o pe cea mică am avut mereu în gând ca măcar 10 minute să fie alocate celui mare: timpului exclusiv în care să facem ce vrea el. De multe ori timpul acesta era seara la culcare, alteori nu era deloc. Atunci când lipsea cu desăvârşire se vedea imediat. Nu mai coopera, nu mai asculta, căuta să îmi atragă atenţia făcând în special lucrurile care ştia că mă deranjează sau devenea agresiv. Mami, sunt aici! Stai cu mine, te rog! Simţeam cum strigă din toată fiinţa lui. Ştiu că bebe e mic, dar şi eu sunt mic. Ia-mă în braţe, plimbă-mă în braţe, dă-mi lăptic, stai doar cu mine, joacă-te cu mine, hai să ne plimbăm doar noi doi. Ocupă-te de mine. Baga-mă-n seamă. Fii aici cu mine. 

Probabil că nu există sentimente de neputinţă mai mari decât acela de a avea copiii bolnavi şi a nu le putea alina suferinţa şi acela de a nu putea să te împarţi în două ca să fi pentru amândoi. Şi dacă ai putea să te împarţi, tot nu ar fi suficient. E un amalgam de sentimente şi gânduri, vinovăţie, teamă, un cocktail molotov imploziv.

Aşa bine mi-a făcut Alexandra, că m-a tras de mânecă în lumea emoţiilor că nu am cuvinte să-i mulţumesc. 

2 luni în 4

Mă uit la ea şi mă minunez cât e de mică şi frumoasă. E calmă, caldă şi senină. Îi place să doarmă în sufletul meu ca să îmi audă bătăile inimii.

Mă uit la el, cuibărit în dreapta mea, cu capul pe pieptul meu, stând cap în cap cu soru-sa care doarme pe mine.  O mângâie din când în când sau o ține de mână. Se minunează cât e de mică şi cât e el de mare.

Mă uit la om şi, chiar dacă uneori îmi vine să arunc cu diverse după el prin casă, îmi dau seama că după 9 ani împreună şi doi copii, trăim cea mai faină poveste. O poveste despre noi şi familia noastră minunată, de care avem grijă cum ştim mai bine.

Mă uit la mine şi mă întreb când a trecut timpul... am câteva fire de păr alb, ceva cearcăne de care nu mai scap, câteva riduri şi o inimă mare, plină de iubirea lor. Simt atâta iubire cum nu am simțit niciodată. Şi-n fiecare zi parcă e din ce în mai multă. Şi nu mai contează nici ridurile, nici firele de păr albe, nici nopţile nedormite.

Dacă şi după ce

Ştiu, nu e cel mai inspirat titlu, dar la cât prăjiţi sunt creierii mi se pare perfect. 

Astăzi a fost o zi din aceea în care te tărăşti să supravieţuieşti şi te simţi de parcă tot universul complotează împotriva ta. Mai precis, copilul cel mare refuză să doarmă, cea mică plânge cum încerci să o pui jos, îţi ia o oră jumătate să faci un fel simplu de mâncare, îţi cad toate din mână, ţi-e rău, d-astea. Şi cum mă chinuiam eu să supravieţuiesc am conştientizat pe propia-mi piele un articol de al Otiliei Mantelers despre impactul cuvintelor asupra copiilor. 

Undeva la limita răbdări, ţipam din dormitor la fi-miu să strângă toate jucăriile pe care le-a aruncat dacă vrea să mai primească lapte (da, nu-mi plac deloc condiţionările, însă de când a apărut şi cea mică încă nu mi-am găsit ritmul şi nici nu mai am răbdare cu nimeni, nici cu mine, şi uneori recurg la astfel de abordări). Pauză. Copilul aruncă şi mai multe pe jos şi mă priveşte sfidător. Adevărul este că de când a apărut soru-sa îmi testează zilnic limitele, mai ales atunci când nu primeşte suficientă atenţie. Ceea ce este normal, dar când hormonii o iau razna, te aştepţi ca el să coopereze, nu să facă totul pe dos.

Să revenim. Conştientizez ceea ce i-am spus, stau şi procesez şi de data aceasta îi spun: după ce strângi jucăriile, te aştept în dormitor să bei lăpticul. No, mobilizare maximă. Se apucă şi strânge jucăriile instant, pe toate, le pune în cutie şi apoi vine alergând în dormitor. Rămân uimită. Chiar aşa mare să fie impactul cuvintelor? Am tot căutat articolul sau postarea de pe facebook în care am citit despre impactul lui dacă şi după ce, dar nu am reuşit să o găsesc. Motivul principal pentru copilul nu va răspunde la dacă este legat de condiţionarea pe care o impune această conjuncţie. Un copil de 2 ani şi jumătate crescut fără recompense şi pedepse, iubit necondiţionat, nu va răspunde la o cerinţă care începe cu dacă. Mai mult, el nu înţelege de ce trebuie să facă ceva pentru a primi altceva în schimb. În schimb, prepoziţia după e mult mai uşor de înţeles, pentru că arătă desfărurarea evenimentelor într-o secvenţă de timp şi nu presupune nicio condiţionare. As simple as that.

Dacă nu te îmbraci, nu mai ieşim afară. 

După ce te îmbraci vom ieşi afară.

Da, partea cea mai grea e pusul în practică, însă cu puţina perseverenţă şi exerciţiu cred că într-un interval de timp rezonabil putem înlocui dacă cu după ce.

Alăptatul în tandem

Am ştiut că voi alăpta ambii copii de când am rămas însărcinată. Am vrut să fac lucrul ăsta din mai multe motive: 

• ca să scap de orice canal înfundat, mastită sau alte probleme care m-au chinuit cu primul copil şi m-au băgat într-o depresie cât casa timp de 3 luni.
• pentru că mi s-a părut nedrept pentru băiatul cel mare să îi refuz un drept al lui de la mine putere, pe principiul: eu am hotărât că eşti prea mare şi de azi înainte nu mai primeşti sân.
• m-am gândit că va minimaliza gelozia dintre ei şi se va crea o legătură greu de construit altfel, un fel de cordon ombilical între ei, o legătură specială.

Cu vreo lună înainte de naştere am început să citesc despre alăptarea în tandem, ca să am temele făcute. Aşa cum se întâmplă de obicei, practica ne omoară, oricâtă teorie am băga în noi.

Lucrurile s-au întâmplat aşa:

• când am venit de la maternitate, după 3 nopți dormite fără mine şi fără sânii mei, individul a supt de a rupt. I-am explicat că un sân e al surorii lui şi altul al lui. L-am lăsat pe el să aleagă care e sânul lui. Bineînțeles că el cere constant să sugă şi din sânul ei, un pic, cât să se asigure că curge acelaşi lapte. 
• primele zile au fost ok, au supt şi amândoi în acelaşi timp dar, cel mai des separat.
• după primele zile, au început problemele. Băiatul vroia să sugă de fiecare dată când sugea fata, refuza una din mese, în special daca se nimerea să o alăptez pe fată atunci, tantrumuri că nu stă la sân cu orele. Cel mai complicat a fost când a trebuit să îi culc pe amândoi în acelaşi timp şi după ce a stat 15 minute la sân l-am dat la o parte pe băiat pentru că mă durea sânul. Sugea cu atâta putere şi mă zgâria cu dinții. Plânsete, zvârcoliri, agitaţie, nervi, după care s-a liniştit şi a acceptat oferta mea de a dormi cu capul pe pieptul meu. Deja, sunt vreo 3-4 zile de când spectacolul acesta se repetă la somnul de prânz. 
• încet, încet, după o criză de proporții am limitat mesele de lapte ale băiatului la 3: dimineața, prânz şi seară. Când mă vede în timpul zilei că o alăptez pe fată şi cere lapte, îl las să sugă, dar doar o gură şi îi explic mereu de ce bebe mănâncă numai lapte. Se conformează şi apoi pleacă-n treaba lui. Faptul că îi permit să sugă când cere, chiar dacă nu cât îşi doreşte el, e o garanție pentru el că sunt acolo necondiționat şi pentru el, că mă-sa e în continuare a lui, chit că o mai împarte cu cineva. Cel puţin aşa cred eu, care în momentul de faţă nu cred că e o idee bună să îl limitez brusc.

Recunosc că m-am simțit foarte vinovată pentru limitare, dar am analizat îndelung şi după ce am citit câteva paragrafe dintr-o carte despre alăptatul în tandem publicată de La Leche League am hotărât că e foarte important ca alăptatul să fie o experiență plăcută pentru toate părțile implicate şi că impunerea unor limite atunci când nu mai poți/suporți ceva este o lecție valoroasă de iubire şi respect față de sine. Sacrificiile nu sunt benefice pe termen lung pentru niciuna din părți.

Setting limits that take your own feelings into account is a big part of self-care, and self-care is the key to enjoying mothering!

Limits can help in other ways as well. Breastfeeding is an exchange between two hearts. A gentle "no" when nursing feels wrong creates the possibility of a clear "yes" for a session when you are truly up for it. Taking your own feelings seriously and allowing yourself to freely choose when to offer breastfeeding can maintain the openness and joy of breastfeeding for both you and your nursling.

Remember that more is not always better. Your child needs you to honor your bottom-line limits. If nursing is for comfort, the emotional quality of the exchange is of great importance. It is hard to disappoint your child, especially during a difficult family transition. But as the mother you understand something that your child does not - you are protecting your child from the mixed messages and resentment that can build up when you say "yes" but really mean "no." In this way, loving limits serve your child as much as you, even when your distress is the initial catalyst.

Mai am nevoie de ceva timp ca să mă liniştesc şi să se aşeze lucrurile ca să pot vedea mai clar ce am de făcut. Măcar să treacă perioada hormonală, că nu e deloc un moment bun să iau decizii aşa importante acum.

Înapoi, acasă

E drept că am intenționat să scriu articolul ăsta la vreo 2-3 zile după întoarcerea din maternitate. I-am pus titlu şi am scris 2-3 cuvinte, apoi a intervenit ceva şi mi-au trebuit vreo 10 zile ca sa revin la el.

Astăzi se fac 2 săptămâni de când m-am externat. 14 zile intense, frumoase, destul de epuizante şi obositoare.

Primele 2 zile au fost ca din poveşti. Linişte, armonie, zâmbete, puține plânsete (din partea băiatului), bebe minunat (a se citi mănâncă-doarme). Îmi ziceam în sinea mea: iote, mah, ce frumos este şi parcă nu e nici atât de greu.

Mno, mi-am înghițit vorbele în zilele următoare când cel mare a făcut nişte tantrumuri de toată frumusețea, când trebuia culcat unul şi se trezea celalalt, când am constatat că alaptatul în tandem nu te scapă de mastita, când durerile de la operație sunt suficient de puternice încât fiecare ridicat sau aplecat să ți se pară un calvar.

Ca să nu intru în depresie am refulat în înghețată (eu care toata sarcina am mâncat cu greu dulciuri fiindcă îmi făceau foarte rău) şi tot felul de dulciuri din comerț, pe care nu mai pusesem gura de mai bine de un an. Mi-am luat o centură ca să îmi țină burta şi să nu se mai bălăngăne toate cele prin mine şi, surprinzător, durerile au fost mult mai suportabile, ba chiar am şi exagerat cu efortul pentru că mi se părea extraordinar cât de uşor a devenit totul. Am început tratamentul cu antibiotic pentru mastită şi după prima zi, deja îmi trecuseră durerile.

Prima săptămână a trecut. Mi s-a părut atât de lungă...

Luni, pe 21 septembrie, am fost cu pişcoata la control la o săptămână de la externare. A crescut cu 2,5 cm şi a luat vreo 300 g, recuperând foarte bine pierderea fiziologică de greutate.

A doua săptămână a fost mai calmă. Am renunțat la centură pentru că durerile se estompaseră foarte mult, am ieşit mult, m-am plimbat, am început să îmi intru în ritm cât de cât.

Vineri, mi-am luat inima-n dinți şi am ieşit singură cu amândoi. A luat tramvaiul şi am mers la piață după flori, că aveam o jardinieră care trebuia populată cu ceva verde şi îmi stătea în cap. Când mă bucuram mai tare că vai ce minunat şi bine ne este şi că iote, mă descurc şi parcă nu este aşa greu, băiatul cel mare o ia la fugă de lângă mine şi eu după el, cu fata în wrap, să-l prind să nu iasă în stradă. Nu ştiu exact cum, dar, reuşesc să mă împiedic şi să cad...prin nu ştiu ce miracol am căzut astfel încât copila să nu pățească ceva. Şocul a fost maxim. Băiatul meu s-a speriat foarte tare, ambii copii plângeau, s-au strâns oameni în jurul meu, m-au ajutat să mă ridic. Mi-am revenit cât de cât şi am luat-o spre casă. Nici acum nu am trecut peste şoc. Am purtat ambii copii, dar niciodată nu mi s-a întâmplat să cad. Am încercat să trec peste acest eveniment, dar julitura din palmă şi cea din cot îmi reamintesc constant de eveniment. Başca o durere în genunghi şi o întindere de muşchi la antebrațe.

E clar că în loc să o iau încet, cu paşi mici, eu am luat-o la fugă, cu paşi de uriaş, tânjind după vremurile când făceam o mie de lucruri într-o zi. M-am grăbit să fac cât mai multe, cât mai repede, de parcă m-ar premia cineva. Probabil că m-am grăbit şi pentru că omul s-a întors la muncă mai repede decât stabilisem inițial şi am pus presiune pe mine să fac lucruri pentru care nu eram pregătită fizic, în special.

Într-adevăr, nu am stare, vreau să fac zece mii de chestii, însă sper că de data asta să-mi învățat lecția şi să o iau încet. Timpul are răbdare cu mine, din păcate eu nu mai am răbdare cu mine...

Are mama o fetiță

Nu am somn! E 4.15 dimineața şi stau de o oră şi tot frec telefonul ăsta, ba stând pe Facebook, ba citind articole. Nici urmă de somn.

Lipit de spatele meu stă golanul meu blond şi bulănos. În față, lipită pe dinăuntru,  am aflat că stă o domnişoară, care, evident că nu doarme nici ea. Mă tot înghionteşte, de parcă ar fi la un meci de box.

Probabil emoțiile de peste zi m-au ajuns tocmai acum. Nu am avut timp să procesez informația pentru că am ajuns târziu de la ecografie, am dat câteva telefoane să împart vestea şi apoi ne-am culcat. 4 ore mai târziu, eram trează. Cu multe gânduri.

Simțeam în sinea mea că vom avea o fetiță şi, undeva în adâncul sufletului meu, îmi doream să fie fată, fără un motiv anume. M-am bucurat că e sănătoasă, am vazut-o cum înghite, cum îi bate inima ca un fluturaş ce bate din aripi cu zburdălnicie, i-am numărat degetele, i-am admirat tălpile, nasul rotund, ochii mici care se roteau în toate direcțile de parcă ştia că cineva se uită la ea, doar că nu îşi putea da seama unde sunt ochii ăia de se uită la ea. M-am minunat de măreția lui Dumnezeu şi a perfecțiunii miracolului creației, dar şi de progresul tehnologic. Acum 30 de ani, ca gravidă, aveai norocul să-i auzi bătăile inimii printr-o pălnie sau cu stetoscopul. Şi cam atât. Acum, măsurăm rinichii, vedem stomacul, colecistul, başca aflăm cu mult timp înainte de naştere sexul copilului. Mă uitam pe ecran şi mă minunam încontinuu. Am plecat amândoi cu un zâmbet tâmp, fericiți şi mai plini de iubire.

Încerc totuşi să mai dorm oleacă, nu de alta dar iubitul meu blond cu ochi albaştri va fi super fresh la ora 7.30-8, iar eu îmi voi pune perna în cap și voi refuza să mă dau jos din pat:)))