Parentaj sensibil şi inteligent

De foarte mult timp citesc cartea lui Siegel și Hartzell, Parentaj sensibil şi inteligent. O citesc pe îndelete pentru că e despre tot ceea ce mă interesează pe mine să aflu în momentul ăsta. Mai mult, a venit la timpul potrivit, atunci când mă frământau foarte multe lucruri despre propria copilărie și mi-a oferit răspunsuri la întrebări pe care de mult încercam să le aflu. Totul în cartea asta mi se pare că are sens. Atât de tare m-am îndrăgostit de ea că am zis să transcriu capitolul care m-a marcat cel mai mult până acum, în speranța ca cineva îl va găsi la fel de util și revelator cum l-am găsit eu. 

Capitolul IV: Cum comunicăm. Stabilirea conexiunilor

Introducere

A învăţa să comunici şi să asculţi într-o manieră empatică este o parte esenţială a parentajului. Comunicarea plină de grijă încurajează dezvoltarea unui ataşament sănătos care este foarte important în construirea unei relaţii părinte-copil bazate pe încredere. Studiile efectuate în mai multe culturi umane sugerează că un element comun în relaţiile sănătoase de ataşament este capacitatea părintelui şi a copilului de a avea un schimb reciproc de semnale. Asta se numeşte comunicare conjugată şi înseamnă că semnalele trimise de copil sunt direct percepute, înţelese şi primesc un răspuns din partea părintelui, într-un dans al comunicării care presupune o colaborare reciprocă. Părinţii se simt bine şi copiii lor se simt de asemenea bine, în clipa când interacţiunile sunt respectuoase şi cordiale față de fiecare individ. Această comunicare conjugată permite apariţia unei legături vii, ceea ce poate constitui pivotul central al cultivării relaţiilor pe toată durata vieţii.

Comunicarea conjugată sau concertată ne permite să ne lărgim perspectiva mentală, prin preluarea punctului de vedere al celorlalţi şi prin observarea modului în care punctul nostru de vedere este reflectat în răspunsurile lor. Pentru a se dezvolta optim, nou-născutul are nevoie de o comunicare conjugată din primele zile de viață. Când un bebeluș zâmbește și scoate niște sunete dulci și nearticulate, un răspuns adecvat din partea părintelui este de a zâmbi la rându-i și de a imita unele sunete, făcând apoi o pauză și așteptând ca bebelușul  să răspundă. Se inițiază astfel un dialog care îi spune bebelușului: „Te văd și te ascult și-ți voi oferi o reflexie a ta care este plină de prețuire, astfel ca și tu să te poți vedea și prețui pe tine însuți/însăți.  Îmi place de tine așa cum ești.” Așadar, prin intermediul acestui dialog simplu se stabilește o conectare, un schimb reciproc de semnale care creează sentimentul conectării. Bunăstarea emoțională a copilului nostru se clădește pe baza acestui dans intim al comunicării. 

În comunicarea conjugată cel/cea care receptează mesajul ascultă cu o minte deschisă și cu toate simțurile lui/ei. Reacția ei depinde de ceea ce s-a comunicat efectiv și nu de modelul mental predeterminat și rigid reprezentând așteptările noastre în cadrul comunicării. Schimbul are loc în prezent, fără a fi interesat de evenimentele lăuntrice din trecut. Comunicarea conjugată oferă atâtea posibilități de conectare deoarece, în loc de a răspunde într-o manieră mecanică, părintele răspunde semnalelor efectiv transmise de copil. În comunicarea conjugată, părintele acordă respectul cuvenit actului ascultării. Deseori, părinții nu ascultă mesajul pe care propriul copil îl exprimă deoarece sunt preocupați de propriile lor gânduri și sentimente. Mesajul unui copil nu este întotdeauna evident din primul moment, iar un părinte poate fi nevoit să îl „decodeze” pentru a-l înțelege. Este important să vă amintiți că, chiar dacă nu înțelegeți imediat mesajele copiilor voștri, ei încearcă să atragă atenția asupra nevoilor lor așa cum se pricep mai bine în acel moment. 

Să luăm de exemplu situația unei mame care, întorcându-se acasă de la serviciu, este întâmpinată de fiul ei în vârstă de aproape 2 ani, ce aleargă entuziast să o salute de cum o vede că intră pe ușă. El dorește să refacă legătura cu ea după o zi de despărțire. Cu toate acestea, mama are un alt program; ea dorește să iasă din rolul legat de profesie, intrând în cel de mamă, așă că îl îmbrățișează grăbită și distrasă, apoi se îndreaptă spre dormitor pentru a-și schimba hainele, spunând: „Mă întorc imediat”. Această scurtă legătură, urmată de o despărțire, nu este reconfortantă pentru copil, care o urmează plângând și cerându-i să-l ia în brațe.

Mama încearcă să îndepărteze copilul, pentru a-și putea vedea de treburile ei înainte de a ase ocupa de copil. Acesta devine și mai furios, țipă cu putere, se trântește pe podea și începe să dea cu picioarele în perete, ceea ce o enervează pe mama deja obosită, care nu vrea să audă bufniturile sau să șteargă urmele picioarelor de pe perete. Ea spune sever: „N-o să mă joc cu tine dacă nu încetezi imediat!”. Auzind asta, copilul se simte încă și mai neînțeles datorită faptului că mama este furioasă pe el. Desigur, mama nu dorește să-i ofere fiului ei atenția pozitivă, deoarece, în concepția ei, acesta nu se comportă cum se cuvine, iar mama nu vrea să dea apă la moară „obrăzniciei”. Mesajul copilului despre cât de importantă este reluarea legăturii cu mama sa după o lungă zi de despărțire nu a fost recepționat și el a început să-și arate frustrarea de a nu fi înțeles. Apoi, el a continuat să caute conectarea, chiar dacă în modalități negative.

Dacă mama ar fi înțeles semnalul inițial, ar fi putut opta să se așeze pe canapea pentru câteva minute pentru a vorbi și a-ldezmierda sau a-i citi o carte înainte de a merge să-și schimbe hainele. Știind că reluarea legăturii după despărțire este foarte importantă pentru un copil mic, mama poate ajunge să aibă așteptări mai realiste, evitând apariția unor frustrări inutile, atât la ea, cât și la copilul ei. Comunicarea conjugată ar fi putut schimba interacțiunea părinte-copil, făcând ca atât părintele, cât și copilul să se simtă conectați, și ar fi putut modifica cursul evenimentelor din acea seară. Când un copil nu se simte înțeles, lucrurile mici se pot transforma în probleme mari. 

Conjugare și coerență

De ce este atât de importantă comunicarea conjugată și concertată?

Din perspectivă biologică, modalitatea în care comunicarea interpersonală modelează structurile neuronale care creează sentimentul de sine poate fi descrisă după cum urmează: când transmitem un mesaj în exterior, creierul nostru este receptiv față de răspunsurile celorlalți la acel smenal. Răspunsurile pe care le primim sunt încrustate în hărțile neuronale care formează nucleul sentimentului nostru de sine. 

În creierul nostru este creată o reprezentare neuronală a sinelui-așa-cum-este-modificat-de-altul, care devine un aspect central al sentimentului nostru de identitate. Dacă răspunsurile pe care ni le oferă ceilalți sunt conjugate, mecanismul nostru neuronal creează o percepție lăuntrică de coerență în conectarea dintre sinele nostru și cealaltă persoană. Există o relație corerentă între sinele dinaintea transmiterii semnalului ți sinele de după primirea răspunsului la semnal. 

Cum se întâmplă acest lucru?

Răspunsul este conjugat când calitatea, intensitatea și sincronizarea semnalelor celuilalt reflectă clar semnalele pe care le-am trimis. Prin interacțiuni interpersonale conjugate, creăm la nivel neuronal percepția unei înrădăcinări și prindem puteri într-o lume socială a conexiunilor. Acest tip de conexiuni creează o puternică coerență lăuntrică a sinelui. 

Când comunicarea conjugată este prezentă în interacțiunile nostre, sentimentul nostru de sine cu acea persoană este adecvat. Este o senzație de bine. Ne simțim înțeleși. Avem sentimentul că nu suntem singuri pe lume, deoarece sinele nostru este în legătură cu ceva ce depășește limitele propriei nostre pielii. Cu timpul, tiparele repetate de comunicare conjugată ne permit să dezvoltăm și un sine autobiografic coerent, care conectează trecutul, prezentul și viitorul anticipat. Atât situația prezentă aici și acum, cât și formele de conțiință autobiografică refelxivă dau formă modului în car ene percepem pe noi înșine în lume. 

Comunicarea conjugată sau concertată ne permite să ne dezvoltăm sentimentul de sine. Pe măsură ce ne simțim conectați cu proprii copii, putem deveni mai receptivi față de ei. Aceasta este esența comunicaării concertate. Răspunsurile celorlalți nu sunt simple refelxii ale propriilor noastre semnale, ci ele încorporază esența punctului de vedere al celeilalte persoane, ceea ce dă sens comunicării noastre. În acest fel, coopiii ajung să se simtă simțiți: ajungă să simtă ca și cum mintea lor există în mintea părinșilor. 

Procesul de învățare survine într-un context social. Prin această convergență, copiii dezvoltă atât cunoașterea socială, cât și înțelegerea sinelui, ceea ce nu s-ar fi putut întâmpla în izolare. Acest proces este numit co-construcție. Cunoașterea de sine este parțial un proces co-constructiv, pe măsură ce copiii învață despre ei înșiși prin comunicarea și conexiunile pe care le au cu părinții lor și cu alții.

Să examinăm ce fel de experiență poate fi împărtăși cu părintele său un bebeluș care plânge deoarece are scutecele ud. Într-o situație ideală, părintele aude copilul plângând și, într-un răstimp rezonabil, înțelege semnalul de disconfort și răspunde schimbând scutecele copilului. Copilul experimentează (1) disconfort din cauza scutecelor ude și semnalizează plângând; (2) are parte de un părinte care îl mângâie în disconfortul lui; și (3) sentimentul de sine modificat de interacțiuni cu un părinte care este coerent. Iată cum conjugarea interpersonală creează coerență lăuntrică.

O situație diferită apare dacă părintele nu percepe semnalul bebelușului sau nu poate să-l înțeleagă. Este posibil ca părintele să nu dea răspunsul adecvat. De exemplu, părintele poate încerca să distreze bebelușul, jucându-se cu el, oferindu-i mâncare sau încercând să-l legene pentru a adormi. Copilul poate experimenta (1) disconfort și plâns (2) răspunsuri neconjugate și neadecvate, ce îl fac să rămână într-o stare de disconfort și deconectare față de părinte și (3) nu are un sentiment coerent al „sinelui modificat de interacțiunea cu părintele”. Bebelușul este lăsat într-o stare de izolare. Lumea exterioară nu oferă confort, iar sentimentul de sine al bebelușului  ajunge să fie construit pe baza acestei forme de comunicare lipsită de conectare. În astfel de experiențe lipsite de consistență, copilul nu știe la ce să se aștepte și pe ce să se bazeze. Apoi, copilul își formulează în timp un „sentiment de sine modificat prin interacțiunea cu părintele” nesigur și iluzoriu. Uneori, comunicarea conjugată creează un sentiment coerent de sine; alteori ea lasă copilul într-o stare de izolare lipsită de coerență. Ca urmare, copilul simte că lumea este un loc nesigur, iar sentimentul de sine poate deveni plin de anxietate și nesiguranță.

Pentru a se dezvolîn condiții optime, un copil (și probabil fiecare dintre noi la orice vârstă) are nevoie de comunicare conjugată cu alte persoane semnificative pentru el. Un copil are nevoie în special de un părinte „suficient de bun”: niciun părinte nu poate oferi comunicare conjugată tot timpul, dar experimentarea frecventă a sentimentului de a fi conectat este vitală în construirea relațiilor. Înțelegerea semnalelor venite de la copiii noștri reprezintă deseori o provocare, iar unii copii pot fi extrem de greu de ânțeles și de reconfortat. Când apar acele rupturi și înțelegeri inevitabile, le putem remedia, astfel încât copilul să învețe că este posibilă reconectarea vindecătoare. Acumulând experiențe pozitive de conectare cu noi prin intermediul comunicării conjugate și al momentelor esențiale de vindecare interactivă, copiii noștri pot construi un sentiment coerent de sine pe măsură ce se dezvoltă.

Pentru a fi deschis la procesele complexe ale comunicării conjugate, trebuie să avem disponibilitatea de a fi o parte din ceva mult mai mare decât un sine care este definit de limitele fizice ale corpului.

O asemenea colaborare intimă poate fi dificilă când părinții nu au avut experiența conectării în propria lor copilărie. Este o veritabilă provocare să rămâi deschis față de procesele fundamentale pe care le presupun perceperea, înțelegerea și oferirea unui răspuns la semnalele transmise de copiii noștri. Experiența unei comunicări inadecvate, neconjugate poate crea la coppil disconfort emoțional și îi poate limita deschidere necesară pentru a face noi tentative de conectare. Este derutant pentru copii dacă realitatea experienței lor este negată sau răstălmăcită de către părinte sau de către un alt adult important, deoarece aceștia sunt tocmai oamenii cu care au cea mai multă nevoie să intre în legătură.

Negarea realității

În fiecare zi ratăm prilejul de a stabili conexiuni autentice, deoarece, în loc să ascultăm și să răspundem adecvat copiilor noștri, noi răspundem exclusiv din punctul nostru de vedere, nereușind să intrăm în legătură cu experiența lor. Când copiii noștri ne spun ce cred sau ce simt, este important să le respectăm experiența, fie că este sau nu similară cu a noastră. Părinții ar face bine să asculte și să înțeleagă experiența copiilor lor, în loc să le spună că ceea ce cred și simt nu este valid.

Exemplele care urmează pot fi utile în ilustrarea acestor idei. Imaginați-vă cum copilul dvs., care merge pe tricicletă cade. Din punctul dvs. de vedere, e vorba mai mult de o sperietură decât de vreo accidentare, dar el începe să plângă, la care răspundeți: „Nu te-ai lovit. N-ar trebui să plângi. Ești băiat mare”. Copilul se simte rănit, indiferent dacă fizic sau în mândrie și, cu toate acestea, dvs. îi spuneți că experiența lui nu este validă. Acum, imaginați-vă cum s-ar putea simți dacă i-ați oferi un răspuns conjugat: „Te-a luat pe nepregătite când ai trecut de hârtopul ală și ai căzut în iarbă. Te-ai lovit?”

Sau să ne imaginăm că copilul tău își exprimă entuziasmat dorința pentru o anumită jucărie pe care a văzut-o în reclame, iar tu îi răspunzi cu: „O, nu, tu nu vrei cu adevărat așa ceva - este o porcărie”. Copilul tău ți-a spus deja că o dorește, ceea ce nu înseamnă că trebuie să i-o și cumperi; în schimb, tu poți recunoaște dorința lui. „Jucăria aia pare într-adevăr distractivă. Spune-mi ce-ți place la ea”. Dacă el insistă că trebuie să aibă jucăria imediat, tu poți spune: „Văd că ți-e foarte greu să aștepți ceva care-ți place atât de mult. Vrei, poate, ca eu să-mi notez undeva, așa ca, atunci când va veni vremea să-ți fac un cadou, să știu ce și-ar plăcea să primești?”. Când părinții vor înțelege că-și pot lăsa copiii să aibă și să-și exprime dorințele fără a fi nevoiți să le îndeplinească, vor fi liberi să se conecteze la experiența copilului fără a trebui să le nege sentimentele.

Iată un exemplu mai radical de comunicare neconjugată, pe care Mary l-a constatat în timp ce vizita o grupă de copiii de grădiniță. Educatoarea lucra cu un mic grup de copii, în timp ce restul lucrau la mesele lor, separat. Un băiețel întâmpina dificultăți cu proiectul său individual. După ce s-a străduit un timp de unul singur, și-a luat hârtia și a mers să cearăă ajutor educatoarei. Nedorind să o întrerupă, a stat liniștit câteva clipe, sperând să fie băgat în seamă. Educatoarea l-a ignorat, căci le spusese copiiilor să lucreze la mesele lor, iar el nu era la a lui. Apoi, copilul i-a vorbit pentru a-i atrage atenția și a-i pune întrebarea care-l preocupa.

Fără a-și întoarce capul pentru a-l privi, educatoarea a spus: Andi, tu nu ești aici.

Andi a rămas perplex. După ce a așteptat o clipă, i-a atins umărul și a repetat întrebarea. Atunci, ea a întors capul și s-a uitat drept la el, spunând: Andi, ... tu nu ești aici!

Ea punea mai degrabă accentul pe propriile reguli decât pe ceea ce avea el sa-i comunice.
Andi s-a întors încet la locului lui, cu ochii în pământ și capul plecat. S-a așezat și, fără tragere de inimă, a început să facă niște semne pe hârtia sa.

Andi fusese frustrat cu lucrul pe care-l avea de făcut și căuta conectare și ajutor. Cum s-a reflectat în interiorul său experiența acelei interacțiuni cu educatoarea? Pentru oricare dintre noi, lipsa contactului când avem nevoie de el poate să inducă emoții puternice. Respectiva emoție este rușinea. Pentru un copil de 5 ani, cuvintele „Tu nu ești aici” trebuie să fi fost extrem de derutante, oricât ar fi încercat să le înțeleagă. El nu doar că a fost ppus în fața unei comunnicări neconjugate, dar răspunsul educatoarei este șocant - cuvintele ei neagă atât realitatea lui, cât și propriul ei comportament! Dacă el „nu este acolo”, de ce catadicsea să vorbească cu el? Acesta ets un prim exemplu de inadvertență între, pe de-o parte, cuvintele și comportamentul ei și, pe de altă parte, nevoia lui de conectare.

Când există o inadvertență între nevoia unui copil de conectare și răspunsurile indiferente ale unui adult important, copilul se poate simți izolat și singur. Când emoțiile unui copil intră în acțiune, deseori el are nevoie de conectare. În acele momente de lipsă acută, copiii sunt extrem de vulnerabili la insensibilitate.

Comunicarea între emisferele cerebrale.

Comunicarea include atât componentele limbajului verbal, cât și cele ale limbajului nonverbal. Componenta nonverbală ne ajută să ne simțim conectați și înrădăcinați. Cuvintele nu sunt de ajuns pentru a ne face să ne simțim înțeleși. Adesea, mesajele nonverbale sunt percepute inconștient, iar acele semnale au un efect profund și semnificativ asupra modului în care simțim. Putem înțelege această stare de fapt amintidu-ne că emisfera cerebrală dreaptă este structurată pentru a transmite și primi semnale nonverbale, având de asemenea un rol preponderent în controlul stărilor noastre emoționale. Modul în care semnalele nonverbale sunt împărtășite în mod conjugat poate avea un impact profund asupra modului în care mințile noastre creează o stare de echilibru. Emisfera cerebrală stângă este specializată în transmiterea și primirea informațiilor verbale. Asta înseamnă că putem avea gânduri bazate pe cuvinte, care sunt net diferite de senzațiile noastre interioare de natură nonverbală. Semnalele trimise din emisfera dreaptă a unei persoane modelează direct activitatea din emisfera dreaptă a celuilalt. Același lucru este valabil și pentru emisfera stângă: cuvinte din emisferele stângi ale celorlalți activează propria noastră emisferă stângă. Dacă semnalele verbale și nonverbale transmise de cealaltă persoană sunt congruente, comunicarea poate avea sens.

Dacă semnalele verbale și nonverbale comunică mesaje diferite - nu sunt congruente - mesajul total va fi neclar și derutant. Primim două mesaje diferite și contradictorii simultan. Să presupunem că o mamă este tristă, iar fiica ei, sesizând semnalele nonverbale, întreabă:
- Mami, ce te supără? Am făcut ceva rău care te-a întristat?
Cu un zâmbet forțat, mama răspunde:
- O, nu, dragă, nu sunt tristă, totul este în regulă.

Copilul se va simți derutat din cauza dublului mesaj. Experiența ei îi spune ceva, în vreme ce cuvintele mamei sale dau un mesaj contradictoriu. Dacă există vreo neconcordanță între mesajele verbale și nonverbale, poate fi foarte derutant pentru un copil care încearcă să elucideze confuzia și incoerența comunicării.

Este posibil să fi învățat în copilăria noastră că emoțiile sunt „rele” și, prin urmare, emoțiile copiilor noștri, ca și ale noastre, pot fi inconfortabile pentru noi. Copiii noștri au de câștigat când noi ne exprimăm sentimentele într-o manieră directă, simplă și neamenințătoare. Un copil nu vrea să știe doar ce anume cred părinții lui, dar și ceea ce simt. Noi le putem permite copiilor noștri să știe când suntem indispuși, furioși sau dezamăgiți, entuziasmați, mândri sau încântați. Copiii trebuie să știe că și noi avem simțământe. Când ne exprimăm sentimentele, copiii noștri află ce este important pentru noi, fiind de asemenea martorii unui model pentru exprimarea viabilă a emoției. Copiii învață să fie empatici văzând modalitățile în care răspundem emoțional, nu doar în cuvintele pe care le spunem. Putem fi autentici și pasionali, respectând, în același timp, atât experiențele copiilor noștri, cât și pe cele proprii.

Sentimentul nostru de sine se definește prin modalitățile conjugate în care ne conectăm cu ceilalți. Creierii noștri sunt structurați pentru a fi conectați cu alți creieri. Comunicarea concertată presupune conectare spontană a fiecărei emisfere cerebrale cu cea a celeilalte persoane, pe măsură ce împărtășim semnale, atât din domeniul verbal (emisfera stângă), cât și cel nonverbal (emisfera dreaptă). Acest dans al comunicării ne permite nu doar să ne simțim aproape și conectați cu ceilalți, dar de asemenea, îngăduie minților noastre să se simtă coerente și echilibrate. Sentimentulu nostru de a fi „eu” este profund influențat de modul în care luăm parte la un „noi”.

Deschiderea canalelor de comunicare


Cum devenim mai deschiși la comunicarea concertată? Pentru a comunica în mod clar cu proprii copii este necesar să primim, să procesăm și să răspundem la mesajul care a fost trimis.

Primirea unui mesaj, atât în formele sale verbale, cât și în cele nonverbale, reprezintă prima parte a procesului de comunicare. Semnalele verbale includ cuvinte care descriu ideile, gândurile, sentimentele și orice altceva ce poate fi tradus în cuvinte. Acestea vin din emisfera stângă a creierului nostru. Semnalele nonverbale includ contactul vizual, expresia facială, tonul vocii, gesturile, poziția corporală și sincronizarea și intensitatea răspunsului. Acestea sunt transmise și receptate de emisfera dreaptă a creierului nostru. Adesea, aspectele emoționale, care dau semnificație comunicării, vin în principal din emisfera dreaptă. Î toate procesele de comunicare, este vital să acordăm mare etenție componentei nonverbale. Prin împărtășirea acestor semnale nonverbale se creează legături profunde între doi indivizi.

Procesarea ne permite să înțelegem semnalele pe care le percepem și să alegem un răspuns conjugat. Procesarea implică filtrarea unor straturi complexe de evaluări realizate prin lentilele modelelor noastre mentale, care au fost modelate de experințele noastre din trecut. Aceste procese lăuntrice influențează modul în care interpretăm semnalele primite, ca și modul în care anticipăm viitorul. Răspunsurile nostre vor fi modelate de modul cum am perceput și procesat semnalele și semnificația pe care o atașăm mesajului, ca și modul în care a fost comunicat.

Când ascultăm semnalele copilului nostru putem învăța mai multe despre starea lui sufletească și despre punctul său de vedere. Faptul de a ne înțelege copilul este de primă importanță în clipă când procesăm lăuntrinc semnalele pe care le-am primit. Această activitate lăuntrică de procesare implică de asemenea modalitățile în care evaluăm noi respectiva experință. O concertare veritabilă presupune îngemănarea ambelor minți, ceea ce oferă respectul cuvenit atât înțelegerii experienței proprii, cât și celei a copilului nostru. Dacă părinții înțeleg numai propria lor experiență și nu se conectează la experiența copilului lor, vor întâmpina probabil mari dificultăți în dezvoltarea unei relații apropiate și semnificative cu copilul lor. Pe de altă parte, dacă părinții iau în seamă numai punctul de vedere al copilului lor și neglijează propria lor experiență lăuntrică, probabill că le va fi foarte greu să stabilească limite în relația cu acesta. Părinții pot începe să aibă resentimente față de copilul lor, considerând că-l solicită prea mult. Dacă părinții uită să ia în seamă propria lor stare lăuntrică și au în vedere doar nevoile și dorințele copilului lor, în cele din urmă se vor simți furioși și epuizați, iar lipsa limielor îl va face pe copil să se simtă nesigur.

Pentru a avea o relație benefică, este necesar să facem acele alegeri de viață care vin în întâmpinarea nevoii de dragoste a copilului nostru, cultivând și creaând experiențe care structurează dinamica complexă a relației părinte-copil. De exemplu, o mamă se pregătea să gătească cina pentru musafiric, când fiica ei în vârstă de cinci ani a venit în bucătărie, dorind să picteze cu niște acuarele chiar pe masa din bucătărie. Desigur, chiar dacă mama aprecia experiența creatoare a fiicei ei, ca și capacitatea micuței de a lua inițiative, momentul acestei activități era cât se poate de nepotrivit, tocmai când se străduia să pregătească masa pentru musafiri. Dacă mama ar fi lăsat copilul să picteze la masa din bucătărie, probabil că, în cele din urmă, s-ar fi enervat pe ea. Un „nu” lipsit de menajamente ar fi creat frustrare fiicei ei, aducând o ruptură și o posibilă ceartă ce ar fi consumat inutil timp și energie. Un răspun conjugat ar putea să sune cam așa: „Știu că îți place să pictezi, dar acum sunt ocupată să pregătesc cine pentru musafiri și mă tem că aș deveni irașcibilă, dacă ai picta aici în bucătărie”. Un răspun conjugat ar îngădui mamei să se conecteze la copilul ei într-un proces de comunicare concertată pentru a crea un rezultat satisfăcător atât pentru mamă, cât și pentru fiică.

Un răspuns conjugat nu este doar o oglindă care reflectă înapoi celeilalte persoane o imagine exactă a semnalelor trimise. O asemenea oglindire poate fi extrem de frustrantă. „Sunt atât de furios că nu pot să merg în parc!”, i-a spus un băiat mamei sale. Răspunsul ei în oglindă „Ești furios pentru că nu poți merge în parc”, l-a făcut să-și acopere urechile și să plece supărat în cameră. În schimb, un răspuns conjugat ar fi sunat cam așa: „Știu cât de mult ăți dorești să mergi în parc azi. Și eu aș vrea să poți merge. Uneori, este foarte dezamăgitor și frustrant când suntem nevoiți să ne schimbăm planurile”. Acest tip de răspuns dă de înțeles că mama a primit semnalele, le-a procesat într-un mod ce demonstrează că îi înțelege starea sufletească, împărtășindu-le astfel încât ele reflectă nu doar ceea ce a spus el, ci și întreaga lui experiență emoțională.

În comunicarea neconjugată, adesea, noi interogăm, judecăm și încercăm să remediem o situație. Interogarea presupune chestionarea agresivă a celuilalt, cu supoziții despre ceea ce experimentează celălalt și folosindu-se de motive ulterioare în căutarea unor răspunsuri punctuale. Dacă, de exemplu, fiicei dvs. în vârstă de zece ani îi este greu să își facă prieteni la școala cea nouă, dvs. vă puteți îngrijora în privința relațiilor ei sociale. Când vine acasă de la școală, este posibil să o întâmpinați cu întrebări despre prieteniile pe care le are, precum: „Te-ai jucat cu cineva astăzi?” sau „Ai vorbit cu fetele la prânz?”. Chiar dacă intenția dvs. este poate de a vă ajuta fiica, asemenea întrebări insistente adresate cuiva care se simte deja nesigur în privința vieții sale sociale îl pot face să se simtă și mai stingher.

Judecata face supoziții despre aspectele „corecte sau greșite” ale experienței avute de cealaltă persoană. Putem fi critici la adresa abordării diferite a celuilalt chiar ăn timp ce ăncercăm să-i receptăm semnalele. Uneori, aceste judecăți provin din modelele mentale rigide pe care le avem în noi. Deseori, nu suntem conștienți de modelele lăuntrice și prejudecățile pe care le creează. De exemplu, deoarece ați dori ca fiica dvs. să poată fi mai extrovertită, vă puteți arăta dezamăgirea legată de ea prin întrebările și comportamentul dvs. Puteți transmite mesajul indirect, prin semnale nonverbale de dezaprobare, sau direct, prin cuvintele pe care le alegeți, amintindu-i lipsurile sale. „Dacă ași fi drăguță cu prietenele tale, sunt sigur că ar vrea să se joace cu tine mai des”. Sau „De ce nu te porți ca verișoara ta, Susie? Ea este întotdeauna prietenoasă”. Aceste afirmații acuzatoare nu-l ajută pe copil să se simtă înțeles sau încurajat și nici nu-i sporesc încrederea în sine.

Dacă răspunsurile noastre au intenția de a remedia rapid o situație, pierdem prilejul de a intra într-o comunicare concertată cu copiii noștri. De asemenea, încercarea de a remedia problemele copilului nostru nu acordă respectul cuvenit propriei lui capacități de a concepe și imagina soluții pentru propriile dificultăți. Desigur, părinșii reprezintă un sprijin important, putându-i ajuta pe copii să deprindă abilităși pentru rezolvarea de probleme. Însă a încerca automat să remediem lucrurile înainte de ane conecta l experiența copiilor noștri poate fi inoportun și lipsit de respect. În exemplul de mai sus, invitarea câtorva fete acasă, fără a o implica pe fiica dvs., poate fi inoportun, iar rezultatele ar putea să nu fie cele așteptate. În schimb, a fi deschiși șa modul în care fiica dvs. experimentează relațiile cu ceilalți vă poate da noi sugestii despre cum puteți să-i înțelegeți dificultățile și s-o ajutați pentru a deprinde noi abilități sociale care i-ar aduce mai multă satisfacție în relațiile cu cei de aceeași vârstă. Cunoscându-i și acceptându-i temperamentul, îi veți putea oferi sprijin, cultivându-i, în același timp, capacitatea de a-și dezvolta treptat curajul și a iniția contacte. Avâdn parte de rezonanță și de înțelegerea dvs., ea poate să înfrunte lumea cu mai multă putere și dorință de a încerca lucruri noi. În loc să încercați să corectați, gândiți-vă să încercați să intrați în contact. Asigurați-vă că vă mențineți o minte deschisă atunci când încercați să înțelegeți perspectivele copiilor voștri.

Proces și conținut

Conștientizarea procesului și conținutului comunicării noastre interpersonale este o parte fundamentală a unei cunoașteri de sine coerente. Adesea, ne concentrăm asupra a ceea ce este spus și pierdem din vedere procesul conectării. Cu toate acestea, semnificația interacțiunilor noastre se găsește adesea în acest proces, nu doar în conținut. Ce înseamnă asta? Comunicarea reprezintă modul în care ne agrenăm cu alții în procesul de conectare, nu doar împărtășirea unui anumit conținut de informații. Fluxul dinamic de informații, modalitatea în care reflectăm și trimitem propriile noastre mesaje, ne conectează unul cu altul. Pe măsură ce ne angrenăm în procesul comunicării - schimbul de energie și informații care reprezintă esența minșilor noastre- intrăm în legătură unul cu altul.

Când părinții au chestiuni care trenează sau nerezolvate, adesea ei proiectează acest bagaj psihic asupra interacțiunilor cu proprii copii. Astfel, semnalele copilului sunt filtrate prin lentilele rigide ale modelului pe care îl are părintele despre lume, distorsiunile minții sale închise și nereceptive. Când părinții sunt prizonieri ai propriului lor punct de vedere, ei închid canalele pentru o comunicare deschisă concertată.

Dacă în relația părinte-copil colaborarea este compromisă, mintea copilui poate să închidă canalele de comunicare și să nu mai fie receptivă la învățare. Când nu suntem în legătură cu copilul nostru, este foarte improbabil că va putea avea loc o comunicare autentică și este foarte probabil ca atât părintele, cât și copilul să ajungă frustrați și furioși, simțindu-se încă și mai izolați unui de celălalt.

Viețile noastre reflectă  atât procesul de conectare, cât și conținutul a ceea ce ni s-a întâmplat în trecut. Familia din care venim a modelat nu doar ceea ce ne amintim despre copilăria noastră, dar și modul în care ajungem să ne amintim viața noastră și în care ne creăm o minte coerentă. Schimbul reciproc de semnale specific comunicării conjugate și concertate poate să nu ni se pară natural, deoarece nu a făcut parte din propria noastră copilărie. Totuși, din fericire, putem învăța să ne ascultăm copilul și să devenim conștienți atât de perspectiva lui, cât și de a noastră. Tiparele de comunicare ale părinților modelează coerența minții copilului lor. A conștientiza atât procesul, cât și conținutul comunicării noastre interpersonale reprezintă o parte fundamentală a unei cunoașteri de sine coerente.

Absentă din prezent sau cum am călătorit în Malayesia

Am avut o noapte grea, m-am culcat târziu, m-am trezit de vreo două ori pentru că omul meu mic era deranjat de ceva și s-a trezit plângând. Spre dimineață a început să tușească. Ardea tot. I-am luat temperatura, 37.6. L-am încolăcit cu brațele și mi-am pus obrazul pe spatele lui. A început să tușească din nou, mai tare și violent. M-am speriat și m-am ridicat în fund. Părea că se înneacă cu ceva. S-a trezit și a vomitat pe mine o parte din mâncarea de la cină. Apoi a început să plângă, încă îi venea să vomite, îi curgeau și mucii, pesemne că-l supăra gustul de vomă amar și grețos din gât. I-am dat să bea apă. Omul meu s-a trezit și el speriat și se uita la cel mic cu ochii cărpiți de somn și totuși mari, alerți. Am schimbat așternutul, i-am scos scutecul și l-am pus la sân, așa gol cum era. Părea că s-a cuibărit nu doar în brațele mele ci în toată ființa mea. Peste vreo 20 de minute deja dormea. Nu mai ardea. Mi-am dat seama că făcuse o indigestie. M-am simțit atât de vinovată și fiindcă îmi sărise orice urmă de somn, am hotărât să deschid Zeița Orezului și să continui de unde am rămas, citind la semilumina de afară. Era d-abia 5.30. Vroiam să evadez puțin, că aveam prea multe gânduri care mă măcinau. 

M-a prins atât de tare lectura, încât nici nu mi-am dat seama când s-a făcut ora 7 și a trebuit să mă îmbrac pe grabă ca să ajung la analize. Îmi propusesem să fiu acolo la 7. Am sărit din pat direct în haine, am avut grijă să nu uit banii, buletinul și cererea de analize și dusă am fost. Cât am avut de mers pe jos, în răcoarea dimineții m-au plesnit multe gânduri. Efectiv mă plesneau ca niște biciuri. Observ că în ultima vreme cărțile au un impact foarte puternic asupra mea. Cartea asta mă fascinase și mă marcase într-un mod în care nu-mi dădeam încă seama. Mai ales ultimul capitol pe care îl citisem. Era un capitol narat din perspectiva uneia din fetele personajului principal și, în mare, punea accentul pe diferența de perspectivă dintre părinți și copii. Până atunci văzusem doar perspectiva mamei. Când am citit perspectiva copilului, parcă totul s-a răsturnat în capul meu, simțeam că personajul principal se creionase așa perfect și ideal și mă mințise cu desăvârșire. 

Mergeam încet, nu mă mai grăbeam să ajung la analize, pentru că în mintea mea veneau gânduri din toate părțile, fără să aibă vreun sens, logică, înțeles. Oricât de mult își doresc părinții să ascundă lucruri, stări și emoții de copiii lor, nu reușesc, chiar dacă ei trăiesc cu impresia că le iese de minune. Copiii văd mai mult decât credem noi, ca adulți, că pot să vadă și să înțeleagă. Se uită în ochii noștri și văd totul. Iar noi, ca niște proști, așternem peste ochii lor vălul propriei noastre cunoașteri, asigurându-ne că văd ceea ce credem noi că trebuie sau au voie să știe. Ei văd când greșim, văd și nu ne ceartă, văd și ne iubesc în continuare, chiar dacă noi ne purtăm nedrept cu ei, găsesc o cale prin care să ne accepte și să găsească o explicație logică sau oarecum rațională pentru acțiunile noastre. Dacă te întrebi de ce fac asta, răspunsul este: pentru că ne iubesc necondiționat! 

Subit, mi-am amintit ce răspundere enormă stă pe umerii mei, față de copiii mei. Să-i cresc înseamnă să îi las să aibe experiențele lor, să descopere lumea, dar totuși să impun niște limite care să le asigure siguranța, să fiu acolo să-i sfătuiesc, să-i las pe ei să decidă pentru ei, să-i ajut să descopere ce vor să facă, să-și asculte instinctele, să-și caute pasiunile. Nu vreau să le fie mai bine decât mi-a fost mie, ci vreau să își descopere singuri binele lor, să poată fi făuritorii destinului lor. Să nu pun un văl pe ochii lor și să-i las acolo să vadă lumea prin ochii mei. Trebuie să o vadă prin ochii lor. Să o simtă. Să o trăiască.

Am plecat de la analize și mai palidă decât venisem. Mi-am propus să mă întorc pe jos și să trec prin piață. Fusese o dimineață prea intensă, aveam nevoie să merg pe jos cât mai mult ca să-mi limpezesc mintea, sufletul. Gândurile m-au acaparat din nou. Mi-am adus aminte de copilărie. Din nou, mama în centrul reprezentărilor mele. Tot încerc să-mi aduc aminte cum era când eram eu mică și nu o pot descoperii. Parcă s-a ascuns undeva. Am trecut pe lângă o școală și vedeam cum se grăbeau copiii să intre la ore. Era 8 fără 5. Ce mult am urât școala. Mai ales primi 8 ani. Am mers prea devreme la școală. Nu eram pregătită să mă rup din nou de mama mea. Mă rupsesem o dată când m-a lăsat la 8 luni în grija bunicilor. Am crezut că la 6 ani, când m-am mutat împreună cu ea, va fi doar a mea, vom recupera tot timpul pierdut, dar nu a fost așa... M-am dus la școală, unde aveam teme, responsabilități. Eram timidă. După ce ani la rând tânjisem după copii, că la bunici mă jucam singură, acum îi aveam și nu îi vroiam. O vroiam pe ea. Adaptarea a fost foarte grea. Sincer, nu cred că m-am adaptat niciodată,  si asta s-a văzut cel mai bine la liceu, când am atins apogeul rebeliunii mele.

M-am întristat amintindu-mi multele certuri, scandaluri monstruase pentru niște nimicuri, rezultate dintr-o lipsă acută de comunicare. Mama era mereu cea care avea dreptate și știa mai bine. Știa ce gândesc, ce am nevoie, ce vreau să fac. Nu aveam voie să stau prea mult pe afară, nici să plec în tabere, nici să primesc prieteni în vizită, nici să mă duc la alții în vizită, nici să ies în oraș cu prietenii mei. Prea mulți de nu ai voie să. La ce îți trebuie? Stai acasă, că aici ai tot ce ai nevoie. Mă ai pe mine? Eu nu sunt suficientă? Au fost ani întregi de suferință. Ani în care mi-am format tot felul de mecanisme de supraviețuire prin care să fac traiul cu ea suportabil. De la un punct însă devenise infernal, pentru că ne certam zilnic. D-abia așteptam să plec. Nu știam unde să mă mai ascund. Dacă stăteam la calculator, i se părea că stau prea mult, dacă stăteam în cameră la mine de ce nu stau cu ea, de ce nu o ajut, de ce nu fac aia și pe ailaltă, de ce stau bosumflată etc. Practic, nu mă lasă să respir nicio secundă. Vroia să respire prin mine mereu, la orice ceas din zi și din noapte. Să știe fiecare gând, intenție mișcare.

Mai trist a fost că am conștientizat că atitudinea ei m-a determinat să fiu absentă din prezentul meu. Am rămas mulți ani ancorată într-un timp incert. Nici trecut, nici viitor, în mod sigur, nu prezent. Pentru că prezentul avea ea grijă să fie al ei și să mă oblige să-l trăiesc prin ea. Și nu, nu mă bătea. Ci mă tortura psihic. Violența verbală, santajul emoțional, autoritarianismul exagerat, limitarea tuturor opțiunilor și tăierea oricăror visuri sunt tot o formă de tortură. Poate pentru unii nu pare așa nasol. Pentru ea a fost „Mamă, am făcut ceea ce era cel mai bine pentru tine. Doar nu era sa te las de capul tău sa faci ce vrei? Nu vezi ce bine te-am crescut? Ți-a lipsit vreodată ceva?”. Poate că nu este atât de nasol pe cât îmi amintesc eu să fi fost, dar cu toate astea, acolo au rămas niștre răni nevindecate, niște traume, care se văd în adultul de astăzi. Iar călătoria asta în Malayesia mi-a adus aminte mai multe decât mi-aș fi dorit. În plus, acum sunt mamă și mă pregătesc să fiu mamă pentru a doua oară. Față de acum 13-15 ani văd și partea pe care nu o vedeam atunci și, parcă, nu mai judec atât de tare, căci acum știu cum e să fii și-n partea cealaltă. Dar, chiar și așa, pentru unele lucruri nu există explicație...

Gândul de duminică seara

Sâmbăta trecută publicasem pe blog citatul de mai jos, pe care nu ştiu cum am reuşit să-l şterg:))))
Fiindcă mă tot frământă treaba cu moartea, bașca cutremurul de aseară, când m-am speriat destul de zdravăn, am zis să îl mai public o dată, ca să rămână aici pentru posterioritate.

“When we are young we are often puzzled by the fact that each person we admire seems to have a different version of what life ought to be, what a good man is, how to live, and so on. If we are especially sensitive it seems more than puzzling, it is disheartening. What most people usually do is to follow one person's ideas and then another's depending on who looms largest on one's horizon at the time. The one with the deepest voice, the strongest appearance, the most authority and success, is usually the one who gets our momentary allegiance; and we try to pattern our ideals after him. But as life goes on we get a perspective on this and all these different versions of truth become a little pathetic. Each person thinks that he has the formula for triumphing over life's limitations and knows with authority what it means to be a man, and he usually tries to win a following for his particular patent. Today we know that people try so hard to win converts for their point of view because it is more than merely an outlook on life: it is an immortality formula.” ― Ernest Becker, The Denial of Death

În plus, vă fac şi o recomandare de film, că se potriveşte oarecum cu citatul: Lucy.

Lucy este un film în regia lui Luc Besson, cu Morgan Freeman, care vrea să ridice câteva semne de întrebare asupra potențialului neexploatat al creierului uman. În prezent, omul folosește doar 10% din capacitatea creierului său. Oare cum ar fi lumea de astăzi dacă am putea accesa 20% din resursele neutilizate ale creierului? Dar 50%? Dar 100%? Ce am putea face în plus? Au fost multe replici care mi-au plăcut, însă doar 2 mi-au rămas în minte:

We've codified our existence to bring it down to human size, to make it comprehensible, we've created a scale so we can forget its unfathomable scale.

We humans are more concerned with having than with being.

Toate lucrurile au timpul lor

Am început să fiu pasionată de etnografie târziu. Poate prea târziu. Atunci am deschis şi citit cu mare drag studiul etnografic al lui Ernest Bernea despre Civilizaţia română sătească. Cred că eram prin anul 3 de facultate, dacă nu mă-nşel. Apoi am uitat de etnografie o perioadă, până când am dat peste Îndemn la simplitate. Am zis că e musai să citesc mai mult. Dar, nu am făcut-o nici atunci. M-am lovit apoi de etnografie la locul de muncă. Varianta ei modernă, comprimată, utilizată în studiile de cercetare pentru diverşi clienţi. Aş numi-o mai degrabă semi-etnografie, că cele câteva zile (uneori chiar ore) de observaţie şi înregistrare nu-s suficiente ca să surprinzi cu exactitate comportamentul de consum real (chiar dacă oferă destulă informaţie relevantă). Atunci m-am apucat să citesc mai multe articole despre cercetarea etnografică în marketing şi am ajuns la semiotică. Semiotică, care m-a fascinat în facultate când am făcut niște cursuri de publicitate, dar despre care nu am reuşit să citesc nici măcar o carte cap coadă. Simboluri, semne, însemne, limbaj, hărţi, coduri, stereotipuri, mentalul colectiv, superstiţii, mituri, toate mă fascinează.

Astăzi am citit aproape pe nerăsuflate cartea Irinei Nicolau Ghidul sărbătorilor româneşti. Am devorat-o. Așa că am stabilit că e timpul pentru etnografie și etnologie. În toamna asta mi-am propus să citesc cel puțin o carte de semiotică și una din cărtile lui Ion Ghinoiu, Ernest Bernea sau Tudor Pamfile.

Nu m-am putut abține să nu-mi notez câteva paragrafe care mi-au plăcut foarte mult. Peste timp, poate voi găsi în ele noi înțelesuri.

Ispitele Micului Nimic

p. 8 Sînt tot mai numeroși cei care își investesc speranțele, timpul și banii în nimicuri. Dacă aduni toate aceste nimicuri rezultă Micul Nimic, care nu sperie pe nimeni și, mai ales, nu doare. Influența lui e mai degrabă indirectă: intensitatea sentimentelor, gravitatea gesturilor și importanța obiectelor sunt periclitate. Viața devine tot mai exterioară, dar mai comodă. Într-o lume în care confortul dă măsura lucrurilor, ia naștere Omul Pelican.

Pelicanul este o specie de om situată în plan spiritual mai jos decît mine și decît tine, cititorule. Noi, cel puțin, ne străduim: eu să scriu o carte despre sărbători și tu s-o citești. Pelicanul nu are nevoie de astfel de cărți. El <<știe>>. A învățat de la radio, de la televizor, din reviste și ziare. Pelicanul nu gîndește, gîndesc alții pentru el.

Loisir

p. 10-11 Revenind la loisir și la sensurile lui originare, se impun trei întrebări. Prima întrebare există răgaz în societățile tradiționale? Și da, și nu... Acolo întîlnim muncă, odihnă și sărbătoare. Răgazul este un segment de timp între două activități, utilizat, cel mai des, pentru a face altă treabă. Oricât s-ar strădui să-l înțeleagă pe țăran, orășeanul nu poate. Satul rămîne pentru el o carte ținută pe dos. Satul nu caută răgazul, cum nu îl caută nici furnicile. Respectul pentru răgaz este tipic urban.

A doua întrebare: în societățile tradiționale se poate acționa pe îndelete? Uneori da, alteori nu... Faci pe îndelete atunci cînd nu e grabă. Legendele nu precizează dacă la Facerea Lumii Dumnezeu a lucrat pe îndelete sau a fost grăbit. Neexistând nici o indicație, putem să ne închipuim că a făcut zidirea așa <<cum se face>>. Tocmai acest <<așa cum se face>> reprezintă idealul societăților vechi.

În sfârșit, vine rândul întrebării privind permisiunea. Problemele pe care le ridică sunt formulate diferit în sat și oraș. Țăranul, cât timp respectă legea, îi este totul permis. Deși neexprimat în cuvinte, comandamentul este respectă legea și ești liber. Orășeanului i se spune: ești liber, dar respectă legea. Acest dar este sursa multor tensiuni. Dacă sunt liber, de ce să fie cu dar? [...] Sătul de obligații și constrângeri, Pelicanul dorește un timp în care să-i fie permis să facă numai ce vrea. Așa se naște noul sens de loisir. Ele denumește un segment de timp, spumos și afinat, în care îți este permis să-ți faci voia. Într-un astfel de timp munca devine bricolaj, călătoria turism, sportul și artele joacă. [...] Loisirul refuză odihna pentru că exclude oboseala. Față de activitățile pe care le mimează, loisirul este un regres.

Gadget

p. 11-12 În secolul trecut Antoine Gadget a făcut bani vînzînd miniaturi ale Turnului Eiffel. Faptul a fost posibil pentru că se născuseră deja categoriile de obiecte <<breloc>> și <<suvenir>>. Gadgetul poate avea formă de breloc și funcție de suvenir, dar, în plus, pretinde să fie folositor. Cel mai des se vrea unealtă. Spre deosibire de uneltele vechi, care puteau fi folosite în mai multe feluri, gadgetul refuză programatic suprasolicitarea. Ca urmare, statutul pe care îl aveau obiectele pe vremuri slăbește. Spuneai foarfecă și orice om înțelegea că te referi la cea cu care se tund în casă membrii familiei, se croiesc hainele, se taie tot ce e de tăiat, cea care se pune sub patul femeii după naștere timp de patruzeci de zile, pe care o folosesc vrăjitoarele și descîntătoarele în magia lor de legat și dezlegat. Acum spui foarfecă și întrebarea vine de la sine - care foarfecă, cea de hîrtie, de unghii, de tablă, de grădină?

Există o veche tradiție în specializarea uneltelor. În ultima jumătate de secol această tendință s-a accentuat. Casele ne sunt invadate de unelte cu funcții insignifiante. Principala lor funcție pare să fie aceea de a conferi gesturilor noastre importanță.

Numinosul

p. 13-14 Religia și magia au și puncte comune, dar în primul rând se deosebesc. Propun de aceea termenul de numinos, care însumează atât religiosul, cât și magicul. 

Numinosul este un sentiment, o reacție spontană față de ceva care, ulterior, este considerat supranatural. Anumite societăți trăiesc intens acest sentiment și manipulează forța lui prin magie. Nu oricine are dreptul să o facă. Privilegiații - vrăjitorii și șamanii - sînt delegați să depășească condiția umană și să intre în relație cu numinosul, pe care îl pun să lucreze pentru om. În cazul religiilor, numinosul este considerat a fi transcendental, anterior oricărei experiențe. Și cum numai oamenii au experiențe, numinosul este mai înainte de om și peste om.

Timp bun

p. 15 Există două feluri de a concepe timpul. Te poți gândi la el ca la un șuvoi inert și amorf pe care omul îl taie și îl mărunțește după voie. În acest caz, singura condiție pe care ești obligat s-o respecți este corectitudinea calculului astronomic. Sau poți să te gândești că timpul se compune din secvențe de calitate diferită. Atunci problema este să le recunoști. 

Indiferent cum îl concepi, ca să nu te rătăcești, ai nevoie de calendare. Calendarele ne ajută să ne orientăm în timp, așa cum hărțile ne ajută să ne orientăm în spațiu. Ambele sunt instrumente. 

Despre calendare

p. 17 Dimineața, pe locul unde urmează să pui piciorul cînd te dai jos din pat, se întretaie tot felul de drumuri-calendar. Înainte să cobori din pat, trebuie să alegi pe care pornești. Un drum spune că e zi lucrătoare și să mergi la slujbă; altul spune că e sărbătoare și te îndrumă la biserică; altul pretinde că ar fi sărbătoare națională și că trebuie să te pregătești să defilezi...

Din clipa în care ne-am despărțit de societatea tradițională, calendarele ne impun opțiuni dificile. Și nu e nimic de făcut. Singurul lucru care te poate ajuta este darul diferențierii. Să simți sau să știi ce este mai important. 

Revenind la societățile tradiționale, merită spus că una dintre trăsăturile acestora este lipsa alternativei. Duminică dimineața omul nu are de ales, e timp de mers la biserică. Ceea ce nu înseamnă că toți făceau asta. Atîtea legende vorbesc despre inși care lucrează duminica sau în zi de sărbătoare!

Despre primenire

p. 23 Numai cei care intră cu suflet curat în sărbătoare ies cu el întărit. Nu toți înving. Dacă ar învinge toți, s-ar umple lumea de îngeri, n-am mai avea loc de aripile lor.

Bagaj de cunoștințe

p. 24 Expresia bagaj de cunoștințe (pe care nu o apreciez deloc) îmi permite să-mi închipui că fiecare țăran poartă în spate cîte o traistă nevăzută unde se află cunoștințele de care are nevoie ca să se poarte în sat ca un om între oameni. La oraș, în locul traistei, lumea are fel de fel de borsete și punguțe în care ține fragmente din diverse coduri ale bunelor maniere. Atenție, există coduri care diferă de la o categorie socială la alta și de la o epocă la alta. Partea proastă cu aceste coduri este că, în întregul lor, ele sînt cunoscute de foarte puțini inși. Trăim din punguță deci - și în orice clipă putem comite o gafă. Învățăm tot timpul ce este potrivit și ce nu. Bunul simț nu e întotdeauna și un bun sfetnic. Codurile sunt convenții. Ele contrariază bunul-simț, dar nu sînt subordonate lui.

p. 25 Se spune că e bine să păstrezi tot timpul un deget în barba lui Dumnezeu.

Orașul inventator

p. 144 Revenind iar și iar asupra societăților tradiționale, arătând ce bine au funcționat, ce <<bune>> au fost, s-ar putea traduce că, în comparație cu satul atât de bun, orașul este <<rău>>. Mare greșeală! Judecățile făcute în termeni de bine și rău sunt simpliste. În cazul orașului conduc la un rezultat cu totul eronat. Și orașul e bun, foarte bun... Datorăm orașului scrisul, științele, artele și altele, foarte multe. Doar că, în comparație cu satul, orașul se prezintă tot timpul altfel: alte relații cu natura, altă raportare la timp și la spațiu, alte forme de comunicare între oameni, alt mod de a concepe munca și odihna și așa mai departe. Inventivitatea orașului este nelimitată. Orașul inventează orice, pînă și sărbători. 

Despre păstrarea și continuitatea tradițiilor

p. 121 -122 Faptul că nu-i totul pierdut se vede cu ochiul liber. Uitarea se așterne peste lume în mod inegal. Există încă mulți, foarte mulți oameni care păzesc sărbătorile. Cît și cum pot. Pierderile sînt enorme, dar a mai rămas destul. Să refuzi schimbarea ar fi o sminteală. [...] Cred că mai important decît să te opui schimbărilor și uitării este să găsești un mod eficient de a exploata ce-a rămas. [...] Legat de tradiție, și deci de sărbători, caut o ocazie să le spun oamenilor următoarele:

- Oameni buni, acestea toate, obiceiuri, obiecte, gesturi, cuvinte <<din bătrîni>> nu sunt ale strămoșilor. Strămoșii au murit! Acum sunt ale voastre. Trebuie să hotărîți ce intenții aveți cu ele. Aveți toată libertatea să le abandonați. Să luăm de exemplu această camașă. A fost a bunicii, acum este a ta. Poți s-o păstrezi, s-o faci cadou, s-o vinzi și chiar s-o arunci. Dacă păstrezi însă, trebuie să îi faci un loc în viața ta. Adică s-o amesteci cu ce ți-e drag sau folositor, cu Michael Jackson, Bach, frigiderul Zil, biblioteca, geaca de blugi. Trebuie să ți-o închipui în unica valiză cu care vei fi, poate silit să pleci de acasă. Trebuie să fie atît de a ta, încât să găsești puterea s-o transmiți copiilor tăi. Toate acestea înseamnă să păstrezi. Altfel ar fi să stochezi. Decît să pui cămașa în debara, între lucruri care așteaptă să vină primul zugrăvit să zboare, mai bine ai curajul s-o arunci de la început, spune-i bunicii fățis <<morții cu morții viii cu viii>>. Atenție, mai este un pericol: s-o pui în vitrină. Respectul excesiv și sacralizarea te îndepărtează de obiect. <<Trupul>> obiectului este protejat, dar sufletul lui moare; și chiar trupul, cel salvat, nu mai este el însuși, devine propria lui amintire.

O carte pentru mai târziu

Când am cumpărat cartea SQ - Inteligența Spirituală de Ian Marshal și Danah Zohar eram gravidă în luna a șaptea și mă pregăteam să intru în concediu prenatal. Mă pregăteam în sensul că în fiecare săptămână ziceam că asta e ultima în care mai vin la birou, ultima în care mai lucrez la un raport. La un moment dat, m-am oprit. Și ce să fac eu cu atâta timp liber? Ia să pun eu mâna să citesc. Și am început cartea asta. Parcă înghițeam pietre. Nu puteam deloc să o citesc, mi se părea grea, neuronii mei erau pe modul de relaxare. Cred că mi-a luat o lună să citesc 50 de pagini. Până la urmă am abandonat-o.

M-am reapucat să o citesc săptămâna trecută. Și de data asta nu am putut să o mai las jos din mână. Acum era timpul potrivit. Mai mult, între timp, acumulasem mai multe cunoștiințe de neurobiologie și chiar puteam să o citesc și să o înțeleg. Nici trimiterile la fizica cuantică nu mai erau atât de greu de digerat.

Cei mai mulți dintre noi au auzit cu siguranță de IQ (inteligența rațională), EQ (inteligența emoțională). SQ (inteligența spirituală) este a treia dimensiunea şi cea mai profundă. Este definită de autori ca fiind abilitatea internă, înnăscută a creierului şi sufletului uman, de a găsi şi utiliza semnificaţii în rezolvarea problemelor, fiind aflată în acea parte profundă a sinelui cu ajutorul căreia nu doar recunoaştem valorile existente, ci şi descoperim altele noi, în mod creativ. 

Cel mai mult mi-au plăcut următoarele paragrafe din capitolul despre spontaneitate disponibile la paginile 257-259:

Un nou născut trăieşte foarte aproape de adevăr, dar pe măsură ce creşte uită şi se prăbuşeşte în ignoranţă. 

Socrate şi Platon exagerează din cauza convingerii lor că tot adevărul existent a existat dintotdeauna şi, prin urmare, a fost întotdeauna accesibil cunoaşterii. Dimpotrivă, lecţia oferită de ştiinţa secolului XX este că edevărul este un proces infinit, nesfârşit, în continuă desfăşurare. Dar ştiinţa este de acord cu afirmaţia lui Socrate conform căreia ne naştem şi continuăm să trăim cu un potenţial pentru cunoaştere, în raport cu adevărul. Ne prăbuşim în ignoranţă din cauza tendinţei noastre de a ne închista în obiceiuri, supoziţii, reguli şi sisteme de credinţe pe măsură ce înaintăm în vârstă. După descrierea lui R.D. Laing, pentru a se adapta acestei lumi, copilul renunţă să se mai extazieze.

Ca adulţi, majoritatea dintre noi ne-am uitat sinele originar şi înţelepciunea profundă pe care acesta o posedă. Exceptând rarele momente de spontaneitate coplirărească, atunci când suntem expuşi la ceva care ne atinge în profunzime, uităm că sinele nostru conţine un centru al cunoaşterii. Uităm cum putem răspunde la ceea ce zace în noi. Ne pierdem încrederea în noi înşine şi ne căutăm călăuză în regulile din afară. Provocarea este recâştigarea acelei spontaneităţi copilăreşti pierdute, temperată de o disciplină, o experienţă şi o înţelepciune de adult, şi o constantă umilinţă. Trebuie să fim întotdeauna dispuşi să ne testăm adevărul interior în raport cu consecinţele sale asupra lumii exterioare. 

Atât spontaneitatea, cât şi disciplina sunt concepte dificile pentru popoarele occidentale. Avem tendinţa de a trivializa spontaneitatea şi a exterioriza disciplina. Influenţa freudiană asupra psihologiei occidentale se vede şi în ilustrarea eului conştient ca victimă nefericită, prinsă între capricii, iresponsabilitate şi instinctele Id-ului (spontaneitatea), pe de-o parte şi vocea dominatoare a supraeului, curpinzând în el aşteptările părinţilor şi ale societăţii (disciplina), pe de altă parte. Spontaneitatea asumată a Id-ului este plasată exact în partea opusă faţă de disciplina călăuzitoare a supraeului. Suntem prinşi între simpla simţire şi controlul raţional. După cum spunea quakerul citat la pagina 243, suntem prinşi între ceea ce vrem să facem şi ceea ce credem că ar trebui să facem. Astfel, ajungem să ne suspectăm instinctele, să nu avem încredere în spontaneitatea noastră, să avem sentimente de vinovăţie şi să ne bazăm pe disciplina impusă de autocontrol.  

 Interesant este şi testul de personalitate din carte, dar despre ăsta o să scriu altă dată căci odrasla mea dă cu aspiratorul şi insistă să îi ţin companie!