Fața nevăzută a mamelor

E o față ascunsă bine, dosită şi etichetată ca fiind ruşinoasă, nepotrivită şi total nedemnă de o mamă. Toată lumea fuge de ea ca dracul de tămâie şi recunoaşte că a purtat uneori acea față, cu juma de gura, cu un puternic gust amar.

E o față tristă, dureroasă, generatoare de cele mai aprige şi cumplite remuşcări. Şi culmea, nu e doar o față a mamelor, ci a oamenilor în general, însă pentru mame se amplifică totul la puterea a mia, pentru că ele sunt/trebuie să fie supra oameni.

Este vorba de fața rareori văzută a pierderii de sine, de pierdere a controlului, a rațiunii, a focusului chit că e vorba de 1, 5, 40 de secunde. E o izbucnire egoistă a omului din tine, care vrea fix în momentul ală să se gândească doar la el. După caz izbucnirea e mică sau mare, cu lacrimi, cu țipete, cu plâns cu suspine, cu durere. Ai pierdut controlul şi doare al dracului de tare să te vezi aşa. Doare şi mai tare că te vede şi bucata aceea mică de om care nu întelege ce se întâmplă cu mă-sa. Adineauri era calmă şi dintr-o dată s-a transformat în uragan.

E o realitate atât de reală că nu înţeleg de ce trebuie să o negăm. Nu asta vrem oare să îi învăţăm pe ai noştri copii? Că e normal să se exteriorizeze şi să îşi trăiască emoţiile autentic, să le descarce şi să le elimine ca să nu strângă frustrări?

E atât de multă presiune care vine din exterior din partea unor oameni care nu au habar şi nici măcar nu merită luaţi în considerare. De ce depunem atâta efort să perpetuăm imaginea mamei perfecte? De ce să fim perfecţi, când imperfect e cu mult mai interesant şi benefic pentru noi?

De ce nimeni nu vrea să dea masca asta jos? Primeşte cineva un premiu la final că în percepiţia colectivă a părut "mai" perfect? În final, scopul nostru ca mame nu este mai degrabă să creştem oameni buni. frumoşi, echilibraţi, decât să ne întrecem în a locul întâi la concursul mama perfectă? Când am uitat încotro mergem şi care e scopul nostru? Şi ce rost îşi au comparaţiile? Atâta suferinţă inutilă şi energie risipă... Păcat.

Nu vă mai judecaţi atât de aspru, doamnelor. Nu vă mai frustraţi. Nu vă mai ascundeţi. Fiţi ceea ce vreţi să fiţi, faceţi asta cu toată fiinţa voastră. Trăiţi în armonie cu voi, nu cu ceilalţi, echilibrul vine din interior. Restul e doar zgomot, mult prea mult zgomot. 

Să privim mai mult înlăuntrul nostru

Duminică, după o perioadă foarte lungă, am fost la biserică. La biserica noastră „din cartier” Sacre Couer, din curtea spitalului Parhon. Cu toate că eu nu am trecut la ritul catolic, merg cu mare drag la slujbe, au ceva aparte și liniștitor, total diferit de cele de la ortodoxi. Fiindcă cel mic nu a vrut sub niciun chip să intre în biserică, am stat pe holul de la intrare, un fel de pronaos, dar închis cu ușii, în care există un difuzor și poți auzi toată slujba. Mi-a sărit în ochi pe panoul de anunțuri lista de citate din fiecare lună. Atât de mult mi-au plăcut unele dintre ele, încât le-am făcut poze și le-am transcris, pentru că sunt foarte inspiraționale. Simple, pure și adevărate. Le-am bolduit pe cele care mi-au plăcut cel mai mult și cu care rezonez în momentul ăsta, datorită tumultului de lucruri care se întâmplă-n viața mea.

1. Cunosc lume care, vai! Își pune toată voința și chiar toată bunăvoința pentru a nu voi nimic.
2. Mulți dintre cei lipsiți de voință cred că o pot înlocui cu încăpățânarea.
3. Dacă nu reușești să devii cel care ai vrea să fii, încearcă cel puțin să devii așa cum semenii tăi ar vrea să fii.
4. Fericirea e ceva ce omul caută pentru sine și nu găsește decât în celălalt.
5. Nu ajunge doar să dorim dobândirea unei virtuți pentru a o și avea, dar nici nu o dobândim dacă nu o dorim cu statornicie.
6. Cu cât o pasiune se dezlănțuie mai mult, cu atât mai mult ea înlănțuie.
7. Sufăr și sufăr că sufăr,  socotind ca n-am fost făcut pentru a suferi.
8. Puțini sunt cei ce știu să sufere. A ști să suferi este o artă care, ca orice artă adevărată, nu cunoaște rețete.
9. Nu scăpa din vedere că ești pus la încercare să faci binele când îți stă în putință, și să nu faci răul atunci când ești tentat să-l faci.
10. Vai ție, tânguire, care nu poți sau nu vrei să te transformi în rugăciune!
11. A face pe altul să sufere este poate cea mai insuportabilă suferință.
12. Fii fericit când nu ai altă mângăiere decât aceea de a-i putea consola pe ceilalți.
13. A ști să suferi înseamnă a putea iubi totul.
14. Bucură-te că ești al lui Dumnezeu, chiar și pentru a fi pedepsit.
15. Dumnezeu ne iubește într-atât încât, și atunci când ne refuză ceva, acel refuză înseamnă mai mult decât un dar. E de datoria noastră să înțelegem cum anume.
16. A-l iubi pe Dumnezeu înseamnă a găsi putința de a fi fericit până și în cele mai cumplite nenorociri.
17. Singurătatea ar fi mai suportabilă dacă n-am fi atât de jalnic însoțiți de noi înșine.
18. Înălțimile nu sunt atât de cutreierate ca piețele publice. Cu cât urci mai sus, cu atât ai mai puțini tovarăși de drum.
19. Cine iubește nu este niciodată singur.
20. Cine nu știe să iubească va fi mereu singur, suferind de propria-i singurătate.
21. Un om, dacă este un om adevărat, vorbind despre viața sufletului, n-ar trebui să aibă niciodată îndrăzneala de a spune: e peste puterile mele.
22. Într-o alegere, cel mai delicat, mai dureros și mai plin de risc nu este faptul de a alege, ci de a exclude.
23. Viața este o colecție de alegeri.
24. Cel ce vrea să servească rămâne liber, cel ce nu vrea să depindă decât de sine însuși este sclav.
25. Poate fi ceva mai groaznic decât să nu vrei ce vrea Dumnezeu?
26. Supunerea față de legile divine, chiar dacă ne face să suferim, este necesară.
27. Independența roților e cel mai sigur mijloc de a a nu înainta.
28. Poate numai ascultând învățăm cel mai bine și cel mai repede să vrem.
29. Un drum de urmat...este un ajutor oferit.
30. Cel ce comandă știe cât de mult depinde de ascultarea celui căruia îi comandă.
31. Ascultarea este mai greu de realizat față de cele permise decât față de cele impuse. 

Absentă din prezent sau cum am călătorit în Malayesia

Am avut o noapte grea, m-am culcat târziu, m-am trezit de vreo două ori pentru că omul meu mic era deranjat de ceva și s-a trezit plângând. Spre dimineață a început să tușească. Ardea tot. I-am luat temperatura, 37.6. L-am încolăcit cu brațele și mi-am pus obrazul pe spatele lui. A început să tușească din nou, mai tare și violent. M-am speriat și m-am ridicat în fund. Părea că se înneacă cu ceva. S-a trezit și a vomitat pe mine o parte din mâncarea de la cină. Apoi a început să plângă, încă îi venea să vomite, îi curgeau și mucii, pesemne că-l supăra gustul de vomă amar și grețos din gât. I-am dat să bea apă. Omul meu s-a trezit și el speriat și se uita la cel mic cu ochii cărpiți de somn și totuși mari, alerți. Am schimbat așternutul, i-am scos scutecul și l-am pus la sân, așa gol cum era. Părea că s-a cuibărit nu doar în brațele mele ci în toată ființa mea. Peste vreo 20 de minute deja dormea. Nu mai ardea. Mi-am dat seama că făcuse o indigestie. M-am simțit atât de vinovată și fiindcă îmi sărise orice urmă de somn, am hotărât să deschid Zeița Orezului și să continui de unde am rămas, citind la semilumina de afară. Era d-abia 5.30. Vroiam să evadez puțin, că aveam prea multe gânduri care mă măcinau. 

M-a prins atât de tare lectura, încât nici nu mi-am dat seama când s-a făcut ora 7 și a trebuit să mă îmbrac pe grabă ca să ajung la analize. Îmi propusesem să fiu acolo la 7. Am sărit din pat direct în haine, am avut grijă să nu uit banii, buletinul și cererea de analize și dusă am fost. Cât am avut de mers pe jos, în răcoarea dimineții m-au plesnit multe gânduri. Efectiv mă plesneau ca niște biciuri. Observ că în ultima vreme cărțile au un impact foarte puternic asupra mea. Cartea asta mă fascinase și mă marcase într-un mod în care nu-mi dădeam încă seama. Mai ales ultimul capitol pe care îl citisem. Era un capitol narat din perspectiva uneia din fetele personajului principal și, în mare, punea accentul pe diferența de perspectivă dintre părinți și copii. Până atunci văzusem doar perspectiva mamei. Când am citit perspectiva copilului, parcă totul s-a răsturnat în capul meu, simțeam că personajul principal se creionase așa perfect și ideal și mă mințise cu desăvârșire. 

Mergeam încet, nu mă mai grăbeam să ajung la analize, pentru că în mintea mea veneau gânduri din toate părțile, fără să aibă vreun sens, logică, înțeles. Oricât de mult își doresc părinții să ascundă lucruri, stări și emoții de copiii lor, nu reușesc, chiar dacă ei trăiesc cu impresia că le iese de minune. Copiii văd mai mult decât credem noi, ca adulți, că pot să vadă și să înțeleagă. Se uită în ochii noștri și văd totul. Iar noi, ca niște proști, așternem peste ochii lor vălul propriei noastre cunoașteri, asigurându-ne că văd ceea ce credem noi că trebuie sau au voie să știe. Ei văd când greșim, văd și nu ne ceartă, văd și ne iubesc în continuare, chiar dacă noi ne purtăm nedrept cu ei, găsesc o cale prin care să ne accepte și să găsească o explicație logică sau oarecum rațională pentru acțiunile noastre. Dacă te întrebi de ce fac asta, răspunsul este: pentru că ne iubesc necondiționat! 

Subit, mi-am amintit ce răspundere enormă stă pe umerii mei, față de copiii mei. Să-i cresc înseamnă să îi las să aibe experiențele lor, să descopere lumea, dar totuși să impun niște limite care să le asigure siguranța, să fiu acolo să-i sfătuiesc, să-i las pe ei să decidă pentru ei, să-i ajut să descopere ce vor să facă, să-și asculte instinctele, să-și caute pasiunile. Nu vreau să le fie mai bine decât mi-a fost mie, ci vreau să își descopere singuri binele lor, să poată fi făuritorii destinului lor. Să nu pun un văl pe ochii lor și să-i las acolo să vadă lumea prin ochii mei. Trebuie să o vadă prin ochii lor. Să o simtă. Să o trăiască.

Am plecat de la analize și mai palidă decât venisem. Mi-am propus să mă întorc pe jos și să trec prin piață. Fusese o dimineață prea intensă, aveam nevoie să merg pe jos cât mai mult ca să-mi limpezesc mintea, sufletul. Gândurile m-au acaparat din nou. Mi-am adus aminte de copilărie. Din nou, mama în centrul reprezentărilor mele. Tot încerc să-mi aduc aminte cum era când eram eu mică și nu o pot descoperii. Parcă s-a ascuns undeva. Am trecut pe lângă o școală și vedeam cum se grăbeau copiii să intre la ore. Era 8 fără 5. Ce mult am urât școala. Mai ales primi 8 ani. Am mers prea devreme la școală. Nu eram pregătită să mă rup din nou de mama mea. Mă rupsesem o dată când m-a lăsat la 8 luni în grija bunicilor. Am crezut că la 6 ani, când m-am mutat împreună cu ea, va fi doar a mea, vom recupera tot timpul pierdut, dar nu a fost așa... M-am dus la școală, unde aveam teme, responsabilități. Eram timidă. După ce ani la rând tânjisem după copii, că la bunici mă jucam singură, acum îi aveam și nu îi vroiam. O vroiam pe ea. Adaptarea a fost foarte grea. Sincer, nu cred că m-am adaptat niciodată,  si asta s-a văzut cel mai bine la liceu, când am atins apogeul rebeliunii mele.

M-am întristat amintindu-mi multele certuri, scandaluri monstruase pentru niște nimicuri, rezultate dintr-o lipsă acută de comunicare. Mama era mereu cea care avea dreptate și știa mai bine. Știa ce gândesc, ce am nevoie, ce vreau să fac. Nu aveam voie să stau prea mult pe afară, nici să plec în tabere, nici să primesc prieteni în vizită, nici să mă duc la alții în vizită, nici să ies în oraș cu prietenii mei. Prea mulți de nu ai voie să. La ce îți trebuie? Stai acasă, că aici ai tot ce ai nevoie. Mă ai pe mine? Eu nu sunt suficientă? Au fost ani întregi de suferință. Ani în care mi-am format tot felul de mecanisme de supraviețuire prin care să fac traiul cu ea suportabil. De la un punct însă devenise infernal, pentru că ne certam zilnic. D-abia așteptam să plec. Nu știam unde să mă mai ascund. Dacă stăteam la calculator, i se părea că stau prea mult, dacă stăteam în cameră la mine de ce nu stau cu ea, de ce nu o ajut, de ce nu fac aia și pe ailaltă, de ce stau bosumflată etc. Practic, nu mă lasă să respir nicio secundă. Vroia să respire prin mine mereu, la orice ceas din zi și din noapte. Să știe fiecare gând, intenție mișcare.

Mai trist a fost că am conștientizat că atitudinea ei m-a determinat să fiu absentă din prezentul meu. Am rămas mulți ani ancorată într-un timp incert. Nici trecut, nici viitor, în mod sigur, nu prezent. Pentru că prezentul avea ea grijă să fie al ei și să mă oblige să-l trăiesc prin ea. Și nu, nu mă bătea. Ci mă tortura psihic. Violența verbală, santajul emoțional, autoritarianismul exagerat, limitarea tuturor opțiunilor și tăierea oricăror visuri sunt tot o formă de tortură. Poate pentru unii nu pare așa nasol. Pentru ea a fost „Mamă, am făcut ceea ce era cel mai bine pentru tine. Doar nu era sa te las de capul tău sa faci ce vrei? Nu vezi ce bine te-am crescut? Ți-a lipsit vreodată ceva?”. Poate că nu este atât de nasol pe cât îmi amintesc eu să fi fost, dar cu toate astea, acolo au rămas niștre răni nevindecate, niște traume, care se văd în adultul de astăzi. Iar călătoria asta în Malayesia mi-a adus aminte mai multe decât mi-aș fi dorit. În plus, acum sunt mamă și mă pregătesc să fiu mamă pentru a doua oară. Față de acum 13-15 ani văd și partea pe care nu o vedeam atunci și, parcă, nu mai judec atât de tare, căci acum știu cum e să fii și-n partea cealaltă. Dar, chiar și așa, pentru unele lucruri nu există explicație...

Boala lu' „eu stiu mai bine”

Să arunce cu piatra ală căruia nu i s-a întâmplat ca măcar o dată să cada în plasa atotștiinței și cunoașterii și a încercat să își impună cu atâta convingere punctul de vedere asupra celorlalți, ferm convins că experiența proprie este un garant universal al tuturor problemelor din lumea asta. 

Ascultă la mine, eu am trecut prin asta și știu cum e, sfatul meu este să...

Mi se întâmplă și mie adeseori și mă mir de mine. Mă opresc și-mi dau seama cum vanitatea îmi întunecă mintea. Ciudat e că cu toate că realizez, o țin tot pe a mea, fiind prea greu de controlat această pornire meschină și total nesănătoasă. Apoi o izolez și o analizez.

Avem tendința să credem că le știm pe toate. Avem impresia că experiența noastră ne îndreptățește să  le dăm altora sfaturi. Mai rău, chiar ținem morțiș ca ceilalți să facă ca noi, că doar noi știm mai bine. Practic, negăm experiența celuilalt și sentimentele pe care le simte, dintr-un ego avid după recunoștiință. E trist, tare trist. Și e mai trist când facem asta propriilor copii, dar și oamenilor dragi din viața noastră. 

Eh, degeaba te vaiți atâta, habar nu ai tu ce grea e viața. Nimic nu știi! Hai să îți spun eu ce înseamnă probleme adevărate. 

Dacă nu vrei să mă asculți? Ce crezi că am ținut umbră pământului până acuma degeaba? Am trăit atâtea și tu nu vrei să ții cont de experiența mea. Eu îți vreau binele. 

Ar trebui să ne oprim din a da sfaturi. Experiența noastră e relevantă doar pentru noi. Sentimentele prin care doi oameni care trec împreună prin aceeași situație pot fi atât de diferite, chiar dacă situația este comună. Pare greu de crezut că omul de lângă tine simte altceva decât simți tu în același moment cu el. Dar, din fericire suntem diferiți. Ar trebui să respectăm asta și să-i lăsăm pe ceilalți să ființeze, să nu le mai negăm realitatea, să le dăm crezare când spun că suferă, că-s îngrijorați, triști, nefericiți.

Da, putem oricând împărtăși celorlalți experiențele noastre, dar fără a da sfaturi. Putem asculta, putem îmbrățișa, putem consola, putem empatiza, totul fără a-l face pe celălalt să se simtă și mai pierdut decât este.

E greu, știu. Dacă ar fi ușor, poate că lumea ar fi un loc mai bun...

Nostalgii

Mă uit la el cum doarme pe pieptul meu. Un ditamai copilul, de 13 kg și aproape 2 ani, stă cuibărit jumătate pe pieptul meu, cu fundul și picioarele atârnându-i într-o parte, căci de mult nu mai are loc de-a întreagul pe corpul meu. În schimb, în sufletul meu e loc mereu. Nemărginit, nelimitat, de necuprins. Loc pentru el și pentru celălalt care stă la copt la mine-n garsonieră. E loc și pentru tac-su, chiar că are în jur de 90 de kg, dar v-am zis inima mea e mare, nu are volum și nici nu poate fi cuprinsă împrejur nici de o mie de brațe, de câtă dragoste sălășuiește în ea. 

Mi-aduc aminte de când avea mai puțin de o lună și dormea doar pe pieptul meu, strivindu-mi toate organele interne, care îl îmbrățisau anevoiase și neputincioase. Până atunci în țineau în brațe pe dinăuntru, acum îl țin pe dinafară, dar tot înghesuite sunt, deci nu ar trebui să simtă vreo diferență. La fel vor face și cu următorul.  

Mă uit la el și mă minunez constant ca de cea mai mare minune a lumii. Probabil pentru că e cea mai mare minune a lumii. Îi sorb fiecare cuvânt, îi absorb fiecare zâmbet, îi șterg fiecare lacrimă, îi prind fiecare plânset. Nu las să-mi scape nimic. 

Mi-aduc aminte de viața de dinainte de el. Îmi pare fadă și fără scop. Am în cap doar prezentul continuu în care suntem noi trei. Mă gândesc că atunci când vom fi patru, viața o să mi se pară și mai frumoasă. O să fim și compleți, mai complexi, incomparabil mai buni decât am fost vreodată toți trei. Vom crește și vom spori dragostea noastră. 

Mă uit la mine și, uneori, nu mă mai recunosc. Îmi pare că timpul a înghețat și că am veșnic aceeași vârstă, a copilăriei, a inocenței, a purității. Mă simt ca un izvor de viață (poate și pentru că sunt), mă simt mai bine decât m-am simți în întreaga mea viață. Mă simt de necuprins. Și e bine. E fericire. Dragoste. Multă dragoste. E tot ce vreau și îmi doresc. Și-n part și altora din ea, căci dar din dar se face rai. Poate așa vor fi zilnic din ce în ce mai mulți oameni fericiți. Și de necuprins. 

Început de primăvară

Mă uit pe geam şi nu îmi vine a crede că ninge. Mi-aduc aminte că, pe când aveam eu vreo 5-6 ani, iarna d-abia se dădea dusă în aprilie, cu chiu cu vai. Acum, ne ofticăm că soarele refuză să ne vadă la față fix de pe 1 martie.

Nu reuşesc să găsesc deloc un ritm, o rutină pentru scris. Vremea asta mă-ncurcă rău, mă deprimă. Nu-mi place să scriu când sunt tristă. Scriu în gând zilnic pagini întregi, pe care le uit imediat ce le-am scris. Păcat, scrisul în gând nu e eliberator, dimpotrivă, e ucigător. Anihilează idei, sentimente, care altfel ar putea să trăiască întru eternitate. Sau pur şi simplu să trăiască mai mult decât câteva secunde.

E curioasă nevoia oamenilor de a scrie, de a se lăsa pe ei înseşi amintire. Ciudat cum putem uita cum suntem sau cum am fost. Oare cu ce ne ajută? Chiar trebuie să ne scrijelim povestea pe copacul vieți? Până la urmă, cineva, undeva, ține o evidență şi ştie că am trecut prin viața noastră. Aparent, nu e suficient. Avem nevoie de mai mult. De un loc al nostru, unde să ne vedem liniaritatea sau sinuozitățile existenței noastre zilnice, evoluțiile sau regresiile, să ne lăudăm că suntem acolo umde credem că trebuia să fim, să ne ponegrim când stăm pe loc sau o luăm la vale sau nu o luăm niciunde.

D-aia nu-mi place să scriu când e urât şi mohorât afară, că nu ajung nicăieri. Lamentare tristă şi patetică de muiere obosită. Mai bine lipsă.

Să vină primăvara ca să-nverzesc şi eu, că-nmuguresc pe interior şi mă scorojesc la exterior.

Marele om mic

Omul mic e mare. E atât de mare încât uneori te speri de proporțiile gigantice la care ajunge. Acaparează cu o tenacitate ieșită din comun orice spațiu public, pentru el nu există intimitatea, existenta sau prezenta celuilalt în jurul lui. Este doar el. Peste tot. Nu se poate transpune niciodată în celălalt, pentru că celălalt nu există. Nu are instrumentele necesare să-l perceapă. Egoismul lui, dreptatea, părerile, concepțiile, pasiunile și plăcerile, fixațiile și obsesiile lui sunt universul lumii întregi. Un fel de alfa și omega al existenței umane. 

Spre deosebire de el, omul mare e mic. E atât de mic, că nu-l vezi. Stă ascuns, privește din umbră sau dintr-un loc înghesuit, uneori chiar de sub omul mic care a ajuns să-i strivească retina și auzul și chiar existența socială. Se uită cum micimea acaparează tot, ca o iederă care pune stăpânire pe pereții unei case. Măcar iedera dă ceva înapoi...flori, oxigen, există o bucurie în a o privi. Pe când omul mic nu e nici frumos și-n loc de oxigen, dă dioxid de carbon și nu-i nici o desfătare în a-l privi. Dar nici una, pentru că se vorbește tare, e strident, moralitatea și spiritualitatea lui stau fix la capătul organelor care atârnă (și nu mă refer la mâini sau sâni) și ucide tot ce-i iese în cale. 

Și mă-ntreb, oare când raportul de forțe se va inversa? Că m-am săturat de atâta sărăcie culturală, spirituală, morală, jeg și incompetență, prostie și încăpățânare, trufie, lașitate și egoism barbar? Până când  or să-i mai lăsăm pe acești inși să strivească corola de minuni a lumii? ah? cât? 

Depresia poate fi bună!

Chiar dacă nu par, sunt un om reflexiv, introspect până în măduva oaselor, cu ușoare tendințe depresive, care le pun pe seama unui pesimism ciudat. De cele mai multe ori gîndesc de 10 ori până fac ceva, până iau o decizie. Alteori, totul se întîmplă spontan, ascultându-mi instictele (Slavă Domnului că sunt destul de dezvoltate). 

M-am gîndit de foarte multe ori la predispoziția mea spre introspecție, de a despica firul în patru, de a căuta înțelesul tuturor lucrurilor văzute și nevăzute, de a vedea uneori mai mult negrul din jur, decât albul sau tonurile de gri. Veșnic nemulțumită, căutând încontinuu perfecțiunea. Cam asta ar fi o descriere pe scurt a unora din trăsăturile de care nu sunt tocmai încântată.

Acum câteva luni am dat peste niște scrisori adresate unei bune prietene prin anul 1 de facultate, dar pe care nu am apucat să i le mai trimit (habar nu am motivul pentru care nu le-am expediat). Erau triste. Mă frământam încontinuu asupra scopului meu în viață, a opțiunilor și alegerilor pe care urma să le iau, încercam și-mi doream cu disperare să găsesc calea. CALEA. Acea cale pe care mulți dintre noi o căutăm cu râvnă toată viața, calea care ne va oferi drumul spre atingerea scopului cu care am fost încredințați în mod misterios de către însăși viața (mda, poate suna puțin dubios, dar eu chiar cred că fiecare avem un drum scris în frunte și că nimic nu este întâmplător). Lucrurile s-au așezat de la sine când mă așteptam mai puțin, am găsit calea care m-a dus încet, dar sigur, spre drumul pe care trebuia să ajung. Am trecut vreo 9 ani de atunci și pot spune că mai am puțin și ajung la drumul principal, până acum m-am plimbat pe niște străduțe secundare. Dar, despre asta, urmează să scriu mai încolo.

M-am considerat o persoană extrem de analitică, cu toate că uneori mi-am pus semne de întrebare dacă nu cumva sufăr de vreo formă de depresie. Am considerat că sunt puțin cam dură cu mine având în vedere cât de ipohondră sunt. Oricum, dubii am avut de multe ori, însă am considerat mereu că mai degrabă sunt introspectă decât depresivă, că asta e firea mea și că e de bine, nu e de rău. Recent am dat peste un articol despre rezultatele unui studiu făcut de Universitatea McMaster și Centrul pentru adicții și probleme mintale. Oamenii ăștia au descoperit ceva, ce eu (câtă modestie:))) intuiam de oareșce vreme: depresia pare a fi o stare a creierului de adaptare la o situație complexă și greu de procesat. 

"Depression has long been seen as nothing but a problem," says Paul Andrews, an assistant professor of Psychology, Neuroscience & Behaviour at McMaster. "We are asking whether it may actually be a natural adaptation that the brain uses to tackle certain problems. We are seeing more evidence that depression can be a necessary and beneficial adaptation to dealing with major, complex issues that defy easy understanding."
The researchers administered their test to nearly 600 subjects. Their paper, "Measuring the bright side of being blue," appears in the peer-reviewed, open access journal PLOS ONE.
The test revealed which subjects were experiencing analytical rumination at varying levels of intensity, and found a relationship between those results and subjects who were experiencing depressive symptoms.
The research suggests that depression may be a natural condition in which the mind concentrates involuntarily on a complex issue to the point where it allocates resources to analyzing the problem at hand, diminishing concentration on other aspects of living, perhaps giving rise to disrupted eating, sleeping and social interaction that are associated with depression.

Mai multe informații puteți găsi aici, de unde am luat și paragraful de mai sus, iar studiul aici.

Studiul chiar merită citit, fără să vă simțiți descurajați de partea de statistică. Pun aici câteva paragrafe care mi s-au părut interesante, despre ipoteza meditației analitice (analytical rumination hypothesis) care spulberă cât de cât mitul medicației anti-depresive pentru cazurile mai ușoare de depresie, unde, de fapt, individul trece printr-un proces analitic mai profund. Știu multe cazuri în care medicația anti-depresivă a fost acordată cu prea multă ușurință, cazuri în care, cred eu, că se putea recurge la alte metode, mai puțin dăunătoare creierului.

One leading hypothesis of the origin of depression proposes that many depressions are the result of an ancient defence mechanism designed by natural selection to promote analytical thinking in response to complex life stressors [35]. The analytical rumination hypothesis [35]states that the symptoms of depression result in extended bouts of persistent, distraction-resistant cognitive analysis, which can function to help individuals resolve challenges in their lives. This hypothesis recognizes that the resolution of exceptionally complex problems, such as those associated with adverse life events and major stressors, can require prolonged and in-depth bouts of analysis that lead to impairment and disengagement from everyday life. Problems can occur in a variety of contexts, but analysis will involve thinking through the components of the problem such as (1) its cause; (2) the aspects that need solving; (3) potential solutions; and (4) the costs and benefits associated with implementing various solutions.

While the ruminative thoughts associated with depression are commonly considered maladaptive [36]–[38], several authors have argued that depressive ruminations may be useful, or at least may begin as a useful means to focus and analyze problems in order to gain insight [39]–[41]. A substantial body of evidence indicates that depressed mood is associated with increased cognitive processing, improved accuracy on complex tasks, and enhanced detail-oriented judgement on tasks that require deliberate information processing [42]–[46]. Individuals with depression have also been shown to consistently outperform non-depressed controls when the experimental tasks involve cost-benefit analysis [47]–[52].

Understanding analytical rumination has important clinical implications for how to assess and treat depression. Rather than viewing depression as an impairment or malfunction of the brain, the evolutionary perspective hypothesizes that it may sometimes occur as an adaptive response to promote the cognitive analysis required to understand and resolve current problems. Depressive episodes associated with high levels of analytical rumination may be most usefully treated by facilitating rumination and analysis rather than medications or psychotherapies that may treat rumination as unproductive.

E uimitor cum ne ajută știința să ne schimbăm perspectiva. Eu nu încetez să mă minunez, mai ales când se dovedește că există o parte bună în lucrurile care până acum erau considerate ca fiind rele. Atâta timp cât privești din unghiul potrivit, nimic nu e rău.

Gândul de duminică seara

Sâmbăta trecută publicasem pe blog citatul de mai jos, pe care nu ştiu cum am reuşit să-l şterg:))))
Fiindcă mă tot frământă treaba cu moartea, bașca cutremurul de aseară, când m-am speriat destul de zdravăn, am zis să îl mai public o dată, ca să rămână aici pentru posterioritate.

“When we are young we are often puzzled by the fact that each person we admire seems to have a different version of what life ought to be, what a good man is, how to live, and so on. If we are especially sensitive it seems more than puzzling, it is disheartening. What most people usually do is to follow one person's ideas and then another's depending on who looms largest on one's horizon at the time. The one with the deepest voice, the strongest appearance, the most authority and success, is usually the one who gets our momentary allegiance; and we try to pattern our ideals after him. But as life goes on we get a perspective on this and all these different versions of truth become a little pathetic. Each person thinks that he has the formula for triumphing over life's limitations and knows with authority what it means to be a man, and he usually tries to win a following for his particular patent. Today we know that people try so hard to win converts for their point of view because it is more than merely an outlook on life: it is an immortality formula.” ― Ernest Becker, The Denial of Death

În plus, vă fac şi o recomandare de film, că se potriveşte oarecum cu citatul: Lucy.

Lucy este un film în regia lui Luc Besson, cu Morgan Freeman, care vrea să ridice câteva semne de întrebare asupra potențialului neexploatat al creierului uman. În prezent, omul folosește doar 10% din capacitatea creierului său. Oare cum ar fi lumea de astăzi dacă am putea accesa 20% din resursele neutilizate ale creierului? Dar 50%? Dar 100%? Ce am putea face în plus? Au fost multe replici care mi-au plăcut, însă doar 2 mi-au rămas în minte:

We've codified our existence to bring it down to human size, to make it comprehensible, we've created a scale so we can forget its unfathomable scale.

We humans are more concerned with having than with being.

Despre moarte şi alte gânduri sumbre

Până să nasc nu m-am gândit prea mult la moarte.  Eram relativ indiferentă și oarecum împăcată cu ideea de moarte. Am prins, din păcate, cam multe înmormântări ale unor oameni dragi sau rude încă de mică. De departe, pe lângă moartea bunicului meu la 6 ani, cel mai mult m-a marcat moartea unui copilaș, un verișor de-al meu, care a trăit cam 20 de ore. A fost cea mai tristă înmormântare la care am fost vreodată. Aveam până în 14 ani. 

După ce am născut, subit, în mine s-a activat frica de moarte. La intervale mai mult sau mai puțin regulate întrebarea asta revine și mă bântuie. Gândurile mele s-au precipitat și mai mult când, acum vreo 2 săptămâni, a murit un prieten de-al soțului meu. În urma lui au rămas o mamă și doi băieți mari. O frică imensă m-a cuprins. Dacă mor, ce se întâmplă cu ăsta mic? Cum o să înțeleagă că mami nu mai este acolo pentru el? Că brațele care îl primeau necondiționat brusc nu mai există, nici laptele, nimic din ce pentru el însemna totul nu mai este? O să pot să-l văd cum crește de acolo de sus? Să-l urmăresc din umbră? Dar omul? El cum o să se descurce? O să mai poată să-și refacă viața? Mama mea, cum o să treacă ea peste o asemenea tragedie, să-și îngroape copilul? Dar prietenii mei cui rămân? Mda, tenebroase gânduri îmi trec prin cap uneori.

Ieri am plecat pe grabă să cumpăr un cadou. Am luat doar banii și cheile, fără să-mi iau vreun act de identitate la mine. Omul mereu mă ceartă că nu port buletinul după mine. Și fără să vreau, când am constatat că nu am iarăși niciun act la mine, mi-au răsunat în cap cuvintele lui: Știi că m-ai salva de câteva ore bune de căutare disperată, în cazul în care ai păți ceva, dacă ai avea buletinul la tine? Brusc m-am agitat și mi-a înghețat sângele în mine. În capul meu au început să se deruleze diverse scenarii tragice: ba mă calcă mașina, ba mi se face rău și cad pe stradă și mă lovesc cu capul de ceva, etc.. Trăim mereu cu impresia că moartea ne va da măcar un telefon înainte să vină în vizită, ca să o așteptăm cu o prăjitură, un pahar de vin roșu... din păcate nu dă telefon înainte, te trezești cu ea la ușă, gata să intre peste tine indiferent dacă ești în pijamale, mâncat, nemâncat, cu casa curată sau dezordonată, spălat sau nemachiat. 

În momentele când îmi vin astfel de întrebări îmi doresc doar să văd ochii copilului, să-i văd cum licăresc, cum zburdă viața-n ei, să-l țin cât mai mult în brațe, să le spun celor din jur cât de mult contează pentru mine, să spun te iubesc mai des, să mulțumesc, să fiu recunoscătoare, să mă bucur de faptul că exist, că respir, că toți ceilalți din jurul meu sunt bine și le bate inima-n piept. Apoi mă liniștesc până data viitoare când o iau de la capăt. Parcă de fiecare dată când revin, gândurile sunt și mai violente, panica e și mai mare. La fel de tare cum mă sperie gândul propriei morți, mă sperie și gândul că omul sau copilul sau maică-mea sau prietenii mei ar putea muri în orice moment. Cum ar fi viața fără ei? Ar mai fi viață? Aș mai putea numi-o viață dacă eu aș fi pe jumătate moartă? Fără îndoială, o dată cu moartea oricăruia dintre acești oameni, ar muri și o parte din mine.

La încheiere, vă las cu Cioran, că el a studiat mult mai aprofundat problema.

“Cine-şi pune serios problema morţii este absolut imposibil să nu aibă şi o teamă. Chiar aceia care cred în nemurire sînt orientaţi înspre această credinţă tot din frica de moarte. Este, în această credinţă, un efort dureros al omului de a-şi salva — chiar fără o certitudine absolută — lumea valorilor în care a trăit şi la care a contribuit, de a înfrînge neantul din temporal şi de a realiza în etern universalul. În faţa morţii, acceptată fără nici o credinţă religioasă, nu rămîne însă nimic din ceea ce lumea crede a fi creat pentru eternitate. Toată lumea formelor şi a categoriilor abstracte se dovedeşte complet irelevantă în faţa morţii, iar pretenţia de universalitate a formalului şi categorialului devine iluzorie în faţa iremediabilului din procesul de aneantizare prin moarte.” - citat luat de aici.

Cum să ne înţelegem mai bine copiii

Aseară m-am chinuit vreo juma de oră să-l adorm pe junior. Se tot fâţâia de pe o parte pe alta, tot descoperea câte ceva interesant, gen: 

- o carte ascunsă sub o pernă

- faptul că îi intrau picioarele printre zăbrelele de la pat şi făceau un zgomot interesant

- părul meu

Eu d-abia așteptam să se culce. Eram mega nerăbdătoare să mă apuc de un proiect de bricolat. Atât de nerăbdătoare că-mi venea să plec din pat atunci. Apoi, dintr-o dată, am avut o revelație. Copilul meu se simte cum mă simt eu acum în fiecare zi! Pentru el, fiecare zi e o ocazie de noi descoperiri, de noi proiecte de bricolat ca să zic așa. Pe bune că și mie mi s-ar părea absurd să mă culc când mintea e avidă să exploreze, să lipească abțibilduri peste tot, să deseneze sau să țopăie prin pat. La rândul meu sufăr de aceași boală. În momentul când mă entuziasmez de ceva sau îmi vine în minte o idee (sau mai multe) nu mai pot dormi. Creierul meu se pune în mișcare și nu se mai oprește. Am avut la un moment dat o săptămână în care efectiv nu am putut dormi de bucuria descoperiri unei idei de afaceri. Între timp m-am liniștit cu ideea de afacere, însăăăă am descoperit noi aptitudini și pasiuni. Deci, sunt fix ca un copil mic acum. Explorez, cunosc, învăț și nu pot să dorm de atâta nerăbdare și lucruri pe care le descopăr zilnic despre mine:D

Revelația asta mă face să mă gândesc că toți oamenii sunt în esență creativi și exploratori. E o chestie înnăscută. Doar că, pe parcurs, se întâmplă ceva (mai precis, educația) care ne inhibă spiritul explorator și ne omoară creativitatea. 

Data viitoare când vă chinuiți să culcați copilul gândiți-vă la asta și la cum să mențineți viu spiritul copilăriei. Poate vă ajută și video-ul de mai jos:)

P.S. Bonus un articol fooarte fain despre creativitate aici și dacă v-ați întrebat vreodată de ce noaptea sunteți mai creativi răspunsul îl găsiți aici.

Să facem lucrurile în tihnă

Astăzi l-am lăsat pe ăsta mic cu bunicul ca să fac diverse. O listă luuuuuuungă de diverse, de la gătit, la mers la analize, cumpărături, lucrat la calculator puțin, niște mailuri, un articol pe blog, etc.. Toate astea în 2-3 ore...

De cum au plecat la plimbare am început să mă agit să fac cât mai multe, cât mai repede, ca să reușesc să tai toate lucrurile de pe listă. Presiunea era din ce în ce mai mare, iar după jumătate de oră simțeam că nu mai am timp și că nu am făcut nimic. Vorbeam la telefon în timp ce găteam, îmi făceam o listă-n cap cu ordinea în care voi face lucrurile după ce termin de gătit, mă agitam. Atunci am zis stop! Nu mă mai grăbesc, fiindcă zilnic simt că sunt contra cronometru. De fiecare dată când las copilul cu bunicul mă simt contra timp, cu toate că omul poate sta cu ăsta mic atât timp cât am eu nevoie. Eu nu și nu, o țin pe a mea și mă agit atât de mult că după 2 ore sunt mai obosită decât sunt după o zi întreagă.

Așa că de data asta am zis să fac lucrurile altfel, adică fără grabă, ca și cum aș fi avut tot timpul din lume. Să vă zic cât de bine a fost? A fost minunat să pot face lucrurile în tihnă! A fost absolut minunat să nu mai pun atâta presiune pe mine și să mă las în voia timpului.

Trăim mereu cu impresia că timpul ne aparține și că îl putem controla. Am timp sau nu am timp sunt o măsură a posesiuni noastre asupra timpului. În fapt, timpul e mereu acolo, continuu, în aceași măsură și cantitate mereu, curgând molcom. Să-l lăsăm să curgă în tihnă și să încercăm să nu ni-l mai însușim cu atâta ardoare...

Imaginea e luată de pe Unsplash, cea mai nouă sursă descoperită de mine pentru poze gratuite. Pozele sunt excepționale, eu una sunt fermecată și aș putea scrie o poveste pentru fiecare poză-n parte. 

Tu, copile, ești fericit?

Îl întreb mereu, chiar dacă nu-mi răspunde cu cuvinte. Are doar zâmbete pentru mine, zâmbete care îmi dau de înțeles că e fericit. Aștept să o spună și cu vocea lui suavă de copil: Da, mami, sunt fericit! Stai fără grijă. Dar, mami, de ce mă întrebi dacă-s fericit? Nu par?

Nici mie nu mi-e clar de ce, puiule. Nu știu de unde-mi vin întrebările astea uneori. De undeva tot vin. Poate din dorința noastră, a părinților, de a avea copii fericiți. Poate și din cauza că nu ne mai dăm seama cum arată fericirea, că o disimulăm prea des sau că o confundăm cu mulțumirea, realizarea financiară sau altele asemenea. Am uitat să fim fericiți, cu toate că avem multiple motive să fim fericiți. Noi, adulții, nu râdem și zâmbim nici a mia parte din cât o face un copil mic zilnic. Avem prea multe gânduri, sarcini, griji, liste, priorități, lucruri importante de rezolvat. În continuu.  Zilnic, Mereu. Fără oprire. Rar ne mai fură câte ceva sau cineva un zâmbet. Uneori și zâmbetul e fals, dar totuși e un zâmbet. 

Oare de ce nu zâmbim mai mult? Că s-a dovedit deja că e benefic, că reduce stresul, că ne crește speranța de viață. 

Să învățăm ceva de la copiii noștri, că ei știu mai bine decât noi ce au de făcut ca să le fie bine. Știu chiar mai bine decât noi, părinții lor, care credem mai mereu că știm mai bine decât ei ce au nevoie. 

Așadar, să zâmbim mai mult. Măcar de dragul lor:)

Toate lucrurile au timpul lor

Am început să fiu pasionată de etnografie târziu. Poate prea târziu. Atunci am deschis şi citit cu mare drag studiul etnografic al lui Ernest Bernea despre Civilizaţia română sătească. Cred că eram prin anul 3 de facultate, dacă nu mă-nşel. Apoi am uitat de etnografie o perioadă, până când am dat peste Îndemn la simplitate. Am zis că e musai să citesc mai mult. Dar, nu am făcut-o nici atunci. M-am lovit apoi de etnografie la locul de muncă. Varianta ei modernă, comprimată, utilizată în studiile de cercetare pentru diverşi clienţi. Aş numi-o mai degrabă semi-etnografie, că cele câteva zile (uneori chiar ore) de observaţie şi înregistrare nu-s suficiente ca să surprinzi cu exactitate comportamentul de consum real (chiar dacă oferă destulă informaţie relevantă). Atunci m-am apucat să citesc mai multe articole despre cercetarea etnografică în marketing şi am ajuns la semiotică. Semiotică, care m-a fascinat în facultate când am făcut niște cursuri de publicitate, dar despre care nu am reuşit să citesc nici măcar o carte cap coadă. Simboluri, semne, însemne, limbaj, hărţi, coduri, stereotipuri, mentalul colectiv, superstiţii, mituri, toate mă fascinează.

Astăzi am citit aproape pe nerăsuflate cartea Irinei Nicolau Ghidul sărbătorilor româneşti. Am devorat-o. Așa că am stabilit că e timpul pentru etnografie și etnologie. În toamna asta mi-am propus să citesc cel puțin o carte de semiotică și una din cărtile lui Ion Ghinoiu, Ernest Bernea sau Tudor Pamfile.

Nu m-am putut abține să nu-mi notez câteva paragrafe care mi-au plăcut foarte mult. Peste timp, poate voi găsi în ele noi înțelesuri.

Ispitele Micului Nimic

p. 8 Sînt tot mai numeroși cei care își investesc speranțele, timpul și banii în nimicuri. Dacă aduni toate aceste nimicuri rezultă Micul Nimic, care nu sperie pe nimeni și, mai ales, nu doare. Influența lui e mai degrabă indirectă: intensitatea sentimentelor, gravitatea gesturilor și importanța obiectelor sunt periclitate. Viața devine tot mai exterioară, dar mai comodă. Într-o lume în care confortul dă măsura lucrurilor, ia naștere Omul Pelican.

Pelicanul este o specie de om situată în plan spiritual mai jos decît mine și decît tine, cititorule. Noi, cel puțin, ne străduim: eu să scriu o carte despre sărbători și tu s-o citești. Pelicanul nu are nevoie de astfel de cărți. El <<știe>>. A învățat de la radio, de la televizor, din reviste și ziare. Pelicanul nu gîndește, gîndesc alții pentru el.

Loisir

p. 10-11 Revenind la loisir și la sensurile lui originare, se impun trei întrebări. Prima întrebare există răgaz în societățile tradiționale? Și da, și nu... Acolo întîlnim muncă, odihnă și sărbătoare. Răgazul este un segment de timp între două activități, utilizat, cel mai des, pentru a face altă treabă. Oricât s-ar strădui să-l înțeleagă pe țăran, orășeanul nu poate. Satul rămîne pentru el o carte ținută pe dos. Satul nu caută răgazul, cum nu îl caută nici furnicile. Respectul pentru răgaz este tipic urban.

A doua întrebare: în societățile tradiționale se poate acționa pe îndelete? Uneori da, alteori nu... Faci pe îndelete atunci cînd nu e grabă. Legendele nu precizează dacă la Facerea Lumii Dumnezeu a lucrat pe îndelete sau a fost grăbit. Neexistând nici o indicație, putem să ne închipuim că a făcut zidirea așa <<cum se face>>. Tocmai acest <<așa cum se face>> reprezintă idealul societăților vechi.

În sfârșit, vine rândul întrebării privind permisiunea. Problemele pe care le ridică sunt formulate diferit în sat și oraș. Țăranul, cât timp respectă legea, îi este totul permis. Deși neexprimat în cuvinte, comandamentul este respectă legea și ești liber. Orășeanului i se spune: ești liber, dar respectă legea. Acest dar este sursa multor tensiuni. Dacă sunt liber, de ce să fie cu dar? [...] Sătul de obligații și constrângeri, Pelicanul dorește un timp în care să-i fie permis să facă numai ce vrea. Așa se naște noul sens de loisir. Ele denumește un segment de timp, spumos și afinat, în care îți este permis să-ți faci voia. Într-un astfel de timp munca devine bricolaj, călătoria turism, sportul și artele joacă. [...] Loisirul refuză odihna pentru că exclude oboseala. Față de activitățile pe care le mimează, loisirul este un regres.

Gadget

p. 11-12 În secolul trecut Antoine Gadget a făcut bani vînzînd miniaturi ale Turnului Eiffel. Faptul a fost posibil pentru că se născuseră deja categoriile de obiecte <<breloc>> și <<suvenir>>. Gadgetul poate avea formă de breloc și funcție de suvenir, dar, în plus, pretinde să fie folositor. Cel mai des se vrea unealtă. Spre deosibire de uneltele vechi, care puteau fi folosite în mai multe feluri, gadgetul refuză programatic suprasolicitarea. Ca urmare, statutul pe care îl aveau obiectele pe vremuri slăbește. Spuneai foarfecă și orice om înțelegea că te referi la cea cu care se tund în casă membrii familiei, se croiesc hainele, se taie tot ce e de tăiat, cea care se pune sub patul femeii după naștere timp de patruzeci de zile, pe care o folosesc vrăjitoarele și descîntătoarele în magia lor de legat și dezlegat. Acum spui foarfecă și întrebarea vine de la sine - care foarfecă, cea de hîrtie, de unghii, de tablă, de grădină?

Există o veche tradiție în specializarea uneltelor. În ultima jumătate de secol această tendință s-a accentuat. Casele ne sunt invadate de unelte cu funcții insignifiante. Principala lor funcție pare să fie aceea de a conferi gesturilor noastre importanță.

Numinosul

p. 13-14 Religia și magia au și puncte comune, dar în primul rând se deosebesc. Propun de aceea termenul de numinos, care însumează atât religiosul, cât și magicul. 

Numinosul este un sentiment, o reacție spontană față de ceva care, ulterior, este considerat supranatural. Anumite societăți trăiesc intens acest sentiment și manipulează forța lui prin magie. Nu oricine are dreptul să o facă. Privilegiații - vrăjitorii și șamanii - sînt delegați să depășească condiția umană și să intre în relație cu numinosul, pe care îl pun să lucreze pentru om. În cazul religiilor, numinosul este considerat a fi transcendental, anterior oricărei experiențe. Și cum numai oamenii au experiențe, numinosul este mai înainte de om și peste om.

Timp bun

p. 15 Există două feluri de a concepe timpul. Te poți gândi la el ca la un șuvoi inert și amorf pe care omul îl taie și îl mărunțește după voie. În acest caz, singura condiție pe care ești obligat s-o respecți este corectitudinea calculului astronomic. Sau poți să te gândești că timpul se compune din secvențe de calitate diferită. Atunci problema este să le recunoști. 

Indiferent cum îl concepi, ca să nu te rătăcești, ai nevoie de calendare. Calendarele ne ajută să ne orientăm în timp, așa cum hărțile ne ajută să ne orientăm în spațiu. Ambele sunt instrumente. 

Despre calendare

p. 17 Dimineața, pe locul unde urmează să pui piciorul cînd te dai jos din pat, se întretaie tot felul de drumuri-calendar. Înainte să cobori din pat, trebuie să alegi pe care pornești. Un drum spune că e zi lucrătoare și să mergi la slujbă; altul spune că e sărbătoare și te îndrumă la biserică; altul pretinde că ar fi sărbătoare națională și că trebuie să te pregătești să defilezi...

Din clipa în care ne-am despărțit de societatea tradițională, calendarele ne impun opțiuni dificile. Și nu e nimic de făcut. Singurul lucru care te poate ajuta este darul diferențierii. Să simți sau să știi ce este mai important. 

Revenind la societățile tradiționale, merită spus că una dintre trăsăturile acestora este lipsa alternativei. Duminică dimineața omul nu are de ales, e timp de mers la biserică. Ceea ce nu înseamnă că toți făceau asta. Atîtea legende vorbesc despre inși care lucrează duminica sau în zi de sărbătoare!

Despre primenire

p. 23 Numai cei care intră cu suflet curat în sărbătoare ies cu el întărit. Nu toți înving. Dacă ar învinge toți, s-ar umple lumea de îngeri, n-am mai avea loc de aripile lor.

Bagaj de cunoștințe

p. 24 Expresia bagaj de cunoștințe (pe care nu o apreciez deloc) îmi permite să-mi închipui că fiecare țăran poartă în spate cîte o traistă nevăzută unde se află cunoștințele de care are nevoie ca să se poarte în sat ca un om între oameni. La oraș, în locul traistei, lumea are fel de fel de borsete și punguțe în care ține fragmente din diverse coduri ale bunelor maniere. Atenție, există coduri care diferă de la o categorie socială la alta și de la o epocă la alta. Partea proastă cu aceste coduri este că, în întregul lor, ele sînt cunoscute de foarte puțini inși. Trăim din punguță deci - și în orice clipă putem comite o gafă. Învățăm tot timpul ce este potrivit și ce nu. Bunul simț nu e întotdeauna și un bun sfetnic. Codurile sunt convenții. Ele contrariază bunul-simț, dar nu sînt subordonate lui.

p. 25 Se spune că e bine să păstrezi tot timpul un deget în barba lui Dumnezeu.

Orașul inventator

p. 144 Revenind iar și iar asupra societăților tradiționale, arătând ce bine au funcționat, ce <<bune>> au fost, s-ar putea traduce că, în comparație cu satul atât de bun, orașul este <<rău>>. Mare greșeală! Judecățile făcute în termeni de bine și rău sunt simpliste. În cazul orașului conduc la un rezultat cu totul eronat. Și orașul e bun, foarte bun... Datorăm orașului scrisul, științele, artele și altele, foarte multe. Doar că, în comparație cu satul, orașul se prezintă tot timpul altfel: alte relații cu natura, altă raportare la timp și la spațiu, alte forme de comunicare între oameni, alt mod de a concepe munca și odihna și așa mai departe. Inventivitatea orașului este nelimitată. Orașul inventează orice, pînă și sărbători. 

Despre păstrarea și continuitatea tradițiilor

p. 121 -122 Faptul că nu-i totul pierdut se vede cu ochiul liber. Uitarea se așterne peste lume în mod inegal. Există încă mulți, foarte mulți oameni care păzesc sărbătorile. Cît și cum pot. Pierderile sînt enorme, dar a mai rămas destul. Să refuzi schimbarea ar fi o sminteală. [...] Cred că mai important decît să te opui schimbărilor și uitării este să găsești un mod eficient de a exploata ce-a rămas. [...] Legat de tradiție, și deci de sărbători, caut o ocazie să le spun oamenilor următoarele:

- Oameni buni, acestea toate, obiceiuri, obiecte, gesturi, cuvinte <<din bătrîni>> nu sunt ale strămoșilor. Strămoșii au murit! Acum sunt ale voastre. Trebuie să hotărîți ce intenții aveți cu ele. Aveți toată libertatea să le abandonați. Să luăm de exemplu această camașă. A fost a bunicii, acum este a ta. Poți s-o păstrezi, s-o faci cadou, s-o vinzi și chiar s-o arunci. Dacă păstrezi însă, trebuie să îi faci un loc în viața ta. Adică s-o amesteci cu ce ți-e drag sau folositor, cu Michael Jackson, Bach, frigiderul Zil, biblioteca, geaca de blugi. Trebuie să ți-o închipui în unica valiză cu care vei fi, poate silit să pleci de acasă. Trebuie să fie atît de a ta, încât să găsești puterea s-o transmiți copiilor tăi. Toate acestea înseamnă să păstrezi. Altfel ar fi să stochezi. Decît să pui cămașa în debara, între lucruri care așteaptă să vină primul zugrăvit să zboare, mai bine ai curajul s-o arunci de la început, spune-i bunicii fățis <<morții cu morții viii cu viii>>. Atenție, mai este un pericol: s-o pui în vitrină. Respectul excesiv și sacralizarea te îndepărtează de obiect. <<Trupul>> obiectului este protejat, dar sufletul lui moare; și chiar trupul, cel salvat, nu mai este el însuși, devine propria lui amintire.

Cât durează să îţi îndeplineşti un vis?

Navigam pe pagina de facebook şi am dat peste postarea prietenei unei prietene care era extrem de fericită că a intrat la regie teatru. Brusc m-a cuprins o stare de fericire imensă. Mi-aduc aminte de ea cu câtă pasiune vorbea despre teatru acum mulţi ani. Îi sclipeau ochii, prin vene în loc de sânge îi curgeau piese de teatru, ne amuza reproducând diverse scene. Te uitai la ea şi ai fi putut jura că e actriţă. Însă nu era. Atunci era doar o împătimită a teatrului, un om cu o pasiune imensă pentru actorie care nu se gândea să facă actorie. Sau poate se gândea dar îi era frică, i se părea că nu e tocmai potrivită, că nu are tot ce-i trebuie ca să fie actriţă (mie una mi se părea extrem de pregătită, era vocaţia ei pe care ea încă nu reuşea să o îmbrăţiseze), că ce face cu jobul, de unde bani, actorii cam mor de foame prin România şi încă multe temeri si frici. Cinci ani mai târziu era acolo unde vroia să fie cu toată fiinţa ei. Şi m-am bucurat atât de tare pentru că e dovada vie că se poate. Că trebuie să vrei, să-ţi doreşti ceva cu toată fiinţa şi să te apuci să faci tot ce îţi stă în putinţă să ajungi acolo unde vrei. Asta dacă ştii ce vrei. Pentru că dacă nu ştii ce vrei, trebuie mai întâi să afli şi pe bune că nu aş putea să spun cât durează etapa asta. Mie una mi se pare că durează de o viaţă...şi d-abia acum am început să fac paşi timizi în a sonda terenul şi a afla mai multe despre omul care stă în mine liniştit, arzând mocnit, aşteptând să-l descopăr... Am scrijelit puţin scoarţa şi-mi pare că văd un ochi... Cine ştie cât va mai dura până scot tot OMUL la suprafaţă?

O carte pentru mai târziu

Când am cumpărat cartea SQ - Inteligența Spirituală de Ian Marshal și Danah Zohar eram gravidă în luna a șaptea și mă pregăteam să intru în concediu prenatal. Mă pregăteam în sensul că în fiecare săptămână ziceam că asta e ultima în care mai vin la birou, ultima în care mai lucrez la un raport. La un moment dat, m-am oprit. Și ce să fac eu cu atâta timp liber? Ia să pun eu mâna să citesc. Și am început cartea asta. Parcă înghițeam pietre. Nu puteam deloc să o citesc, mi se părea grea, neuronii mei erau pe modul de relaxare. Cred că mi-a luat o lună să citesc 50 de pagini. Până la urmă am abandonat-o.

M-am reapucat să o citesc săptămâna trecută. Și de data asta nu am putut să o mai las jos din mână. Acum era timpul potrivit. Mai mult, între timp, acumulasem mai multe cunoștiințe de neurobiologie și chiar puteam să o citesc și să o înțeleg. Nici trimiterile la fizica cuantică nu mai erau atât de greu de digerat.

Cei mai mulți dintre noi au auzit cu siguranță de IQ (inteligența rațională), EQ (inteligența emoțională). SQ (inteligența spirituală) este a treia dimensiunea şi cea mai profundă. Este definită de autori ca fiind abilitatea internă, înnăscută a creierului şi sufletului uman, de a găsi şi utiliza semnificaţii în rezolvarea problemelor, fiind aflată în acea parte profundă a sinelui cu ajutorul căreia nu doar recunoaştem valorile existente, ci şi descoperim altele noi, în mod creativ. 

Cel mai mult mi-au plăcut următoarele paragrafe din capitolul despre spontaneitate disponibile la paginile 257-259:

Un nou născut trăieşte foarte aproape de adevăr, dar pe măsură ce creşte uită şi se prăbuşeşte în ignoranţă. 

Socrate şi Platon exagerează din cauza convingerii lor că tot adevărul existent a existat dintotdeauna şi, prin urmare, a fost întotdeauna accesibil cunoaşterii. Dimpotrivă, lecţia oferită de ştiinţa secolului XX este că edevărul este un proces infinit, nesfârşit, în continuă desfăşurare. Dar ştiinţa este de acord cu afirmaţia lui Socrate conform căreia ne naştem şi continuăm să trăim cu un potenţial pentru cunoaştere, în raport cu adevărul. Ne prăbuşim în ignoranţă din cauza tendinţei noastre de a ne închista în obiceiuri, supoziţii, reguli şi sisteme de credinţe pe măsură ce înaintăm în vârstă. După descrierea lui R.D. Laing, pentru a se adapta acestei lumi, copilul renunţă să se mai extazieze.

Ca adulţi, majoritatea dintre noi ne-am uitat sinele originar şi înţelepciunea profundă pe care acesta o posedă. Exceptând rarele momente de spontaneitate coplirărească, atunci când suntem expuşi la ceva care ne atinge în profunzime, uităm că sinele nostru conţine un centru al cunoaşterii. Uităm cum putem răspunde la ceea ce zace în noi. Ne pierdem încrederea în noi înşine şi ne căutăm călăuză în regulile din afară. Provocarea este recâştigarea acelei spontaneităţi copilăreşti pierdute, temperată de o disciplină, o experienţă şi o înţelepciune de adult, şi o constantă umilinţă. Trebuie să fim întotdeauna dispuşi să ne testăm adevărul interior în raport cu consecinţele sale asupra lumii exterioare. 

Atât spontaneitatea, cât şi disciplina sunt concepte dificile pentru popoarele occidentale. Avem tendinţa de a trivializa spontaneitatea şi a exterioriza disciplina. Influenţa freudiană asupra psihologiei occidentale se vede şi în ilustrarea eului conştient ca victimă nefericită, prinsă între capricii, iresponsabilitate şi instinctele Id-ului (spontaneitatea), pe de-o parte şi vocea dominatoare a supraeului, curpinzând în el aşteptările părinţilor şi ale societăţii (disciplina), pe de altă parte. Spontaneitatea asumată a Id-ului este plasată exact în partea opusă faţă de disciplina călăuzitoare a supraeului. Suntem prinşi între simpla simţire şi controlul raţional. După cum spunea quakerul citat la pagina 243, suntem prinşi între ceea ce vrem să facem şi ceea ce credem că ar trebui să facem. Astfel, ajungem să ne suspectăm instinctele, să nu avem încredere în spontaneitatea noastră, să avem sentimente de vinovăţie şi să ne bazăm pe disciplina impusă de autocontrol.  

 Interesant este şi testul de personalitate din carte, dar despre ăsta o să scriu altă dată căci odrasla mea dă cu aspiratorul şi insistă să îi ţin companie! 

Aş vrea ca timpul să stea puţin în loc, doar puţin

Stau în adierea vântului, mă uit la el cum se joacă cu perdeaua, ba o trage înspre el, ba o dă înspre mine. De afară se aude cum trece timpul. Aș vrea să stea puțin în loc, doar puțin, ca să-l aud mai bine.

Inima mi se umple până la refuz și dă peste când vede omul cel mic, dormind nestingerit de mângăierile vântului care-i dă târcoale din când în când. Mă uit când la perdea, când la el. E așa frumos, proaspăt, inocent, nealterat, plin de viață. Îi priește atât de bine aici, la țară, la casă, unde poate să alerge în voie prin iarbă, unde poate să respire un aer curat, unde la fiecare pas găsește ceva interesant de analizat (un fluture, o floare, un băț) și nu gunoaiele sau resturile de mâncare aruncate de oameni fără bun simț. Și mie îmi priește aici, mă simt liniștită, neîmpovărată, lipsită de griji, fericită, odihnită. Și i-ar prii și lu' tac-su, care acum e în celălalt capăt al ţării. Aș vrea să stea puțin mai mult timpul în loc, ca noi să ne bucurăm pe deplin de viața la țară.

Vorbeam de dimineață cu prietena mea cea mai bună și-i povesteam cum nu-mi lipește Bucureștiul nici cât negrul de sub unghie; cum nu vreau să mă întorc în căldura aia infectă, în zgomotul și agitația de acolo. Mi-a scris pe Whatsapp în timp ce eu citeam niște poezii din Rainer Maria Rilke. Rilke mi-a plăcut foarte mult în liceu, era destul de trist cât să-mi panseze dramele și nefericirile de adolescentă neînțeleasă. Acum, când l-am răsfoit din nou, după aproape 10 ani, e destul de profund încât să-mi sugereze discret că trebuie să ne bucurăm de viață, sincer și să nu ne mai amânăm fericirea din n motive. Inițial vroiam să pun doar poeziile, însă ceea ce ea mi-a scris m-a determinat să-mi schimb puțin planurile. 

O să pun înainte cuvintele minunate pe care ea, prietena mea, mi le-a scris:

Mi-am amintit cum de multe ori ieșeam pe balcon, oriunde mă aflam, căutând stelele și luna și nu dădeam decât de blocuri, ceea ce mă frustra crunt.

Ideea este că viața este prea scurtă ca să stăm undeva de dragul de a sta. Și legat de socializare, da poate că ne place să ieșim la un resto, de exemplu, dar mai tare mi-ar plăcea o cină home cooked, cu lumânări și servețele colorate, fără tacâmuri la comun și mâncare care inevitabil îți dă indigestie. Pare acum că Bucureștiul nu face decât să substituie adevărata viață, cu toate parcurile infecte, pline de șobolani, praf, ape împuțite și crowded with people sunt doar o imitație ieftină a naturii. Îmi povestea cineva ieri că a văzut un reportaj cu o tipă care ajunsese mare și tare într-o corporație și după 15 ani a plecat în nu știu ce sat să învețe copii. Și au întrebat-o ăștia: ok, dar ce te-a determinat să faci asta? Și ea a zis: pentru că în viață nu este atât de important să faci lucrurile bine, ci să-ți găsești rostul, menirea.

So...dacă începusem să mă resemnez la ideea întoarcerii în București, acum m-am răvășit iar și nu poate să fie decât cu un scop și pentru mine revelația ta. Și mai cred că o analiză swot este la fel de corporatistă și că ar trebui să închidem ochii și să simțim. Decât să ne bazăm iar pe rațiune...Rațiunea are marele dezavantaj de a sabota fără a ne da seama. 

Ah, și încă ceva la care să reflectăm: Fenomenul Downshiftingului, interviu cu Aurora Liiceanu.

Și bineînțeles, poeziile și pozele!

SĂ NU-NCERCI VIAȚA S-O PRICEPI

Să nu-ncerci viața s-o pricepi,
atunci se face sărbătoare.
Și fiecare zi s-o începi,
ca un copil ce, pe cărare,
primește darul, numai floare,
al adierilor ce trec.

S-adune florile-n buchet,
nu-i trece pruncului prin minte.
Din păr el le desface-ncet,
întinde mâinile înainte,
și cere altele, fierbinte,
la anii tineri, care-ncep.

AMINTIRE


Și iarăși aștepți, aștepți ce pare menit
viața să ți-o mărească la nesfârșit.
Aștepți ce de altă țară ține,
ce-i unic, puternic din cale-afară,
trezirea pietrelor,
adîncimi întoarse spre tine.

În culoare crepusculară
pe etajere apun
volumele-n aur și brun.
La țări te gândești, ce-ai străbătut,
la chipul și la veșmântul
unor femei pe care iar le-ai pierdut.

Și știi dintr-o dată: aceasta a fost.
Și te ridici și-n față vezi spaima,
figura și taina
unor ani ce-au trecut.

Drumul spre simțire adîncă la măreție trece prin jertfă. Krasner

Contemplări

În momente de melancolie care mă mai lovesc (îndeosebi când plouă) mă apuc să recitesc diverse cărţi care și-au lăsat amprenta asupra mea. De data aceasta, am răsfoit Îndemn la simplitate de Ernest Bernea. Revin mereu cu drag la această carte pentru că este atât de densă, complexă şi simplă în acelaşi timp.  Astă seară am ajuns la însemnarea intitulată Sensul vieţii noastre, care culmea este fix ultima prelegere din carte.

Adesea ne întrebăm dacă are vreun sens viaţa noastră şi dacă merită să fie trăită. Desigur, sunt atâtea lucruri neplăcute, legate de existenţa noastră aci. Le întâlnim zilnic ca pe obstacole şi încercări de neînlăturat. Totuşi avem motive să ne şi bucurăm. Viaţa ne dăruie o seamă de frumuseţi care, dacă le ştim culege, ne încântă fiinţa, învingem urâtul şi poverile.

Iată, zorile se arată, cântecul luminii şi al păsărilor începe, apele aleargă scânteind, musteşte viaţa în tot locul. Omul bun munceşte şi se roagă. Cine a văzut un răsărit de soare în Piatra Craiului, vrea să trăiască; descoperă sensul vieţii. Doamne, şi când se lasă noaptea, noaptea de basm a lui August; cântă tainele prin frunziş şi plânge luna o dragoste neîmpărtăşită. Câtă frumuseţe e în lumea aceasta! Păcat că omul de azi nu mai are timp s-o vadă... Cum să nu merite viaţa s-o trăieşti, cum să n-aibă sens, dacă există florile? Iată rodul câmpului şi al pomilor, iată copiii. Câte făpturi atâtea minuni, atâtea îndemnuri. Cine nu a iubit o floare, o fată, un copil, un răsărit de soare sau un amurg, cine n-a înţeles cântecul trist al apelor nestatornice şi n-a cunoscut bucuria propriilor sale depăşiri, nu găseşte sens vieţii, nici nu merită s-o trăiască.

Este în puterea noastră de a descoperi viaţa şi sensul ei. Este în puterea noastră de a alege. Este în puterea noastră de a împodobi sufletul şi a ne bucura. De ce atunci să dezertăm? Să luptăm şi să fim sinceri: vălul urât dispare şi bucuriile mari nasc. Viaţa merită trăită pentru că are bucurii, are lumină. Cu o condiţie însă: să nu o trăim periferic; să o trăim în adâncime, în esenţă.

Viaţa nu este ceva abstract, produs al minţii noastre; ea este ceva concret, este o realitate. Viaţa există în cosmos. Viaţa este tendinţă, este creaţie, este armonie. Viaţa este schimbare şi totuşi permanenţă. Raţiunea nu poate să o cuprindă; nu poate pentru că ea este în viaţă. Raţiunea fragmentează, distruge viaţa. Viaţa cuprinde raţiunea. Sfera vieţii e mai mare decât a raţiunii. Când spunem viaţă, afirmăm toate elementele şi însuşirile existenţei adică: realitate, echilibru şi armonie, raţiune, libertate şi creaţie.

Fiinţa noastră trebuie să se aplece asupra vieţii. Aşa se împlineşte. Pentru a trăi şi cuprinde înţelesul a tot ce este, trebuie să avem simţul şi sensul vieţii. Aci stă o taină a lumii: ce este viu străjuieşte existenţa, fiindcă şi ceea ce credem că e mort de cele mai multe ori este tot viu. Viaţa este taină nepătrunsă. De aceea ea nu se analizează, nu se exprimă în vorbe, ci se trăieşte pur şi simplu.

Acela care trăieşte cu adevărat ştie ce este viaţa. Să învăţăm a cunoaşte. Cunoaştere înseamnă cuprinderea întregului deodată, înseamnă experienţa nemijlocită.  A cunoaşte înseamnă a fi în viaţă în înţeles metafizic, nu biologic. Viaţa este o continuitate, val infinit. De aceea, numai acela o poate cunoaşte care îi simte întregul. Adevăratul om este o fiinţă cosmică; experienţa lui trebuie să aibă această dimensiune. Tendinţa omului este de a se regăsi, adică de a se situa just şi a se întregi. Aceasta înseamnă năzuinţa spre desăvârşire.

Viaţa omului are un sens propriu. Viaţa este prisos, este întrecere în sine. Viaţa înseamnă sforţare peste ceea ce este dat, peste actual; omul amplifică prezentul pentru un alt prezent viitor.

[...]

Viaţa noastră cuprinde urâtul, imperfectul, dar sensul ei este de a ucide aceste stări, nu de a le cultiva, de a le depăşi către stări şi farmec superioare, până ce ajunge în împărăţia frumuseţii. Prezenţa urâtului şi a infirmului în viaţa noastră este durere, este plâns. Prezenţa aceasta nu este fatală vieţii, în sensul că nu o învinge, nu o reduce la moarte, ci, dimpotrivă, o îndeamnă către cucerirea adevărului, a frumuseţii pure.

 [...] 

Mai jos o reclamă faină despre viaţă şi dragoste. Eu aş zice că are oarece tangenţă cu pasajele de mai sus ale lui Bernea.