Aş vrea ca timpul să stea puţin în loc, doar puţin

Stau în adierea vântului, mă uit la el cum se joacă cu perdeaua, ba o trage înspre el, ba o dă înspre mine. De afară se aude cum trece timpul. Aș vrea să stea puțin în loc, doar puțin, ca să-l aud mai bine.

Inima mi se umple până la refuz și dă peste când vede omul cel mic, dormind nestingerit de mângăierile vântului care-i dă târcoale din când în când. Mă uit când la perdea, când la el. E așa frumos, proaspăt, inocent, nealterat, plin de viață. Îi priește atât de bine aici, la țară, la casă, unde poate să alerge în voie prin iarbă, unde poate să respire un aer curat, unde la fiecare pas găsește ceva interesant de analizat (un fluture, o floare, un băț) și nu gunoaiele sau resturile de mâncare aruncate de oameni fără bun simț. Și mie îmi priește aici, mă simt liniștită, neîmpovărată, lipsită de griji, fericită, odihnită. Și i-ar prii și lu' tac-su, care acum e în celălalt capăt al ţării. Aș vrea să stea puțin mai mult timpul în loc, ca noi să ne bucurăm pe deplin de viața la țară.

Vorbeam de dimineață cu prietena mea cea mai bună și-i povesteam cum nu-mi lipește Bucureștiul nici cât negrul de sub unghie; cum nu vreau să mă întorc în căldura aia infectă, în zgomotul și agitația de acolo. Mi-a scris pe Whatsapp în timp ce eu citeam niște poezii din Rainer Maria Rilke. Rilke mi-a plăcut foarte mult în liceu, era destul de trist cât să-mi panseze dramele și nefericirile de adolescentă neînțeleasă. Acum, când l-am răsfoit din nou, după aproape 10 ani, e destul de profund încât să-mi sugereze discret că trebuie să ne bucurăm de viață, sincer și să nu ne mai amânăm fericirea din n motive. Inițial vroiam să pun doar poeziile, însă ceea ce ea mi-a scris m-a determinat să-mi schimb puțin planurile. 

O să pun înainte cuvintele minunate pe care ea, prietena mea, mi le-a scris:

Mi-am amintit cum de multe ori ieșeam pe balcon, oriunde mă aflam, căutând stelele și luna și nu dădeam decât de blocuri, ceea ce mă frustra crunt.

Ideea este că viața este prea scurtă ca să stăm undeva de dragul de a sta. Și legat de socializare, da poate că ne place să ieșim la un resto, de exemplu, dar mai tare mi-ar plăcea o cină home cooked, cu lumânări și servețele colorate, fără tacâmuri la comun și mâncare care inevitabil îți dă indigestie. Pare acum că Bucureștiul nu face decât să substituie adevărata viață, cu toate parcurile infecte, pline de șobolani, praf, ape împuțite și crowded with people sunt doar o imitație ieftină a naturii. Îmi povestea cineva ieri că a văzut un reportaj cu o tipă care ajunsese mare și tare într-o corporație și după 15 ani a plecat în nu știu ce sat să învețe copii. Și au întrebat-o ăștia: ok, dar ce te-a determinat să faci asta? Și ea a zis: pentru că în viață nu este atât de important să faci lucrurile bine, ci să-ți găsești rostul, menirea.

So...dacă începusem să mă resemnez la ideea întoarcerii în București, acum m-am răvășit iar și nu poate să fie decât cu un scop și pentru mine revelația ta. Și mai cred că o analiză swot este la fel de corporatistă și că ar trebui să închidem ochii și să simțim. Decât să ne bazăm iar pe rațiune...Rațiunea are marele dezavantaj de a sabota fără a ne da seama. 

Ah, și încă ceva la care să reflectăm: Fenomenul Downshiftingului, interviu cu Aurora Liiceanu.

Și bineînțeles, poeziile și pozele!

SĂ NU-NCERCI VIAȚA S-O PRICEPI

Să nu-ncerci viața s-o pricepi,
atunci se face sărbătoare.
Și fiecare zi s-o începi,
ca un copil ce, pe cărare,
primește darul, numai floare,
al adierilor ce trec.

S-adune florile-n buchet,
nu-i trece pruncului prin minte.
Din păr el le desface-ncet,
întinde mâinile înainte,
și cere altele, fierbinte,
la anii tineri, care-ncep.

AMINTIRE


Și iarăși aștepți, aștepți ce pare menit
viața să ți-o mărească la nesfârșit.
Aștepți ce de altă țară ține,
ce-i unic, puternic din cale-afară,
trezirea pietrelor,
adîncimi întoarse spre tine.

În culoare crepusculară
pe etajere apun
volumele-n aur și brun.
La țări te gândești, ce-ai străbătut,
la chipul și la veșmântul
unor femei pe care iar le-ai pierdut.

Și știi dintr-o dată: aceasta a fost.
Și te ridici și-n față vezi spaima,
figura și taina
unor ani ce-au trecut.

Drumul spre simțire adîncă la măreție trece prin jertfă. Krasner