Aș zice că e puțin spus că-s îndrăgostită de creierul uman. Sunt de-a dreptul fascinată. Mi se pare extraordinar cum creierul nostru procesează atât de multe informații, cum face conexiuni, cum funcționează. Mi se pare și mai extraordinar cum poate fi deteriorată celula nervoasă și cum de aici iau naștere o serie de boli care ne transformă în niște ființe de nerecunoscut.
Probabil că fascinația pentru creier vine din faptul că bunica mea a avut Alzheimer. Aveam vreo 9 ani când am intrat prima dată într-un centru care se ocupă cu tratarea tulburărilor mentale. Inutil să spun că mi-a rămas atât de întipărită aceea zi în minte, încât de fiecare dată când mă gândesc parcă retrăiesc pe viu toate cele văzute atunci: oameni tineri care se credeau animale (ba șerpi care se tărau prin curte, ba maimuțe care se cățărau pe gardurile de fier înalte), oameni care urlau, țipau, oameni care se legănau, oameni cu care nu mai puteai comunica, decât la un nivel primitiv. De fapt, erau oameni doar la exterior, căci creierul lor nu depășea inteligența unui animal.
Această fascinație pentru creier m-a condus spre neurobiologie. Îmi doream de foarte mult timp să-mi aprofundez cunoștiințele despre creier și am reușit să fac asta prin intermediul cursului Understanding the Brain: The Neurobiology of Everyday Life, ținut pe Coursera de către Peggy Mason (are un blog fain, merită urmărit), de la Universitatea din Chicago. A fost unul din cursurile pe care le-am iubit la maxim, mai ales că tipa care îl ține explică atât de bine și de frumos toate lucrurile astea complicate. Îmi pare rău doar că nu am putut să mă ocup de curs săptămânal ca să-mi iau certificatul de absolvire, însă mi-am downloadat toate cursurile ca să le pot urmări atunci când timpul îmi va permite.
Am rămas foarte impresionată, încă de la primul curs, de sindromul Locked-in. Așa cum îi spune și numele omul rămâne complet blocat în corpul său din cauza unei paralizi totale a aproape tuturor mușchilor din corp, cu excepția ochilor. Există cazul celebru al lui Jean-Dominique Bauby, fost editor al revistei Elle, care în urma unui atac cerebral a rămas paralizat, singurul organ care nu a fost afectat fiind ochii. Și a scris o carte clipind din ochi The diving bell and the butterfly, care a fost și ecranizată în 2007 și nominalizată la Oscar. Când noi toți ceilalți suntem capabili să scriem, vorbim, un om a scris o carte clipind din ochi pe rând la fiecare literă care făcea parte din cuvântul pe care îl gândea. Un lucru atât de simplu pentru noi, dura cel puțin două minute. Un cuvânt. I-a luat 10 luni să scrie cartea și a clipit de vreo 200.000 de ori... Eu una am rămas profund impresionată de cazul acesta, de lupta interioară a omului care avea atâtea de spus, trăia atât de intens pe interior, însă corpul lui nu mai putea să-l sprijine. Putea doar să clipească, când poate el vroia să alerge, să sară, să râdă. El doar clipea.
I decided to stop pitying myself. Other than my eye, two things aren't paralyzed, my imagination and my memory. În ciuda condiției lui, Bauby s-a ambiționat și a lăsat mărturie tot ceea ce el simțea din postura asta.
La polul opus se află situaţia când te lasă mintea și corpul e activ și poate răspunde la toate comenzile tale dubioase. Cum ar fi, de exemplu, să faci o gaură în perete ca să faci cuiva loc să vină-n casă.
La polul opus se află situaţia când te lasă mintea și corpul e activ și poate răspunde la toate comenzile tale dubioase. Cum ar fi, de exemplu, să faci o gaură în perete ca să faci cuiva loc să vină-n casă.
Nu cred că multă lume a văzut cum arată un creier normal și un creier al unui om care suferă de Alzheimer. Nici nu știu dacă este o imagine pe care cineva vrea să o vadă. Am văzut în cadrul cursului, la ora de laborator, ambele situații. Ce pot spune este că am rămas fără cuvinte. Creierul sănătos se prezintă așa frumos, voluptos, cu toate circumvoluțiunile lui. Creierul bolnav de Alzheimer este descompus, stafidit, aproape că nu are deloc cortex, iar în partea unde ar trebui să fie lobul temporal nu este aproape nimic, totul este degenerat, deteriorat aproape complet. Mai mult, hipocampusul (partea creierului responsabilă cu memoria de scurtă și lungă durată, orientarea în spațiu) aproape că lipsește. Asta înseamă că persoanele care suferă de Alzheimer nu mai pot crea și stoca amintiri noi. Este de-a dreptul dureros și trist. Atât pentru cel care suferă de această boală, cât și pentru cei din jurul lui. La fel de trist cum a fost și pentru Bauby, care putea să stocheze memorii noi, dar paralizat.
E bine să ne bucurăm de viață cât mai mult. Niciodată nu știm ce ni se poate întâmpla și când...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu