Mami, nu mi-e foame! Nu mă mai îndopa cu mâncare!

În ultima vreme, în jurul meu, a crescut semnificativ numărul mamelor care se vaită că copilul sau copiii (după caz) refuză cu înverșunare să mănânce. Dar nu vor să mănânce deloc sau până acum au mâncat și de vreo 2-3 zile nu mai vor să vadă mâncare în fața ochilor. Eh, am încercat și eu să empatizez și să încerc să le liniștesc, că până la urmă copilul știe mai bine când îi e foame, să aibă răbdare că o să treacă. Mda, nu vreți să știți ce priviri pline de venin am primit și mi s-a răspuns printre dinți: așa o fi (habar nu ai tu, fericito! las că o să vezi tu).

No, de ceva vreme nici copilul din dotare (1an3luni) nu vrea să mai mănânce. Ba nu vrea micul dejun, ba nu vrea prânzul, ba nici mic dejun, nici prânz.  Nu prea m-am agitat foarte tare, l-am lăsat în pace. I-am oferit diverse gustări, i-am pus un pahar cu apă la îndemână și l-am alăptat în continuare la cerere. Cât am fost la maică-mea, nu am mai fost așa liniștită căci cineva își dădea cu părerea. Vaaai, dar de ce nu mănânci tot din farfurile copile? Uite ce bun e! Copilul începea să mărâie, să plângă. Bunica disperată că e prea mărâit, că nu e bine, că nu mănâncă CÂT trebuie. Atunci am început să mă enervez și i-am zis femeii că poate copilului nu i-o fi foame și asta e, îi dăm când vrea el să mănânce. A ridicat o sprânceană și a lăsat nebuna în pace. 

În continuare, pe câteva din grupurile de Facebook din care fac parte, câteva mămici se văitau că copiii lor nu mănâncă. Mno, să mă îngrijorez și eu? Oare sunt eu prea relaxată? Să punem mâna să citim atunci, ca să ne elucidăm dacă sunt o mamă neglijentă sau doar prea relaxată. Și uite așa m-am apucat să citesc: My children won't eat! de Carlos Gonzales. Varianta în engleză, off course. Am impresia că este și tradusă (cel puțin anul trecut era în curs de traducere). Aici sunt câteva paragrafe traduse. După ce am citit primele rânduri m-am liniștit, deci sunt o mamă relaxată, să pun mâna să ascult în continuare de copil. Am pus mai jos câteva dintre paragrafele (pe care le-am luat de aici) care mi-au plăcut foarte mult. Atât de mult rezonez cu ele, încât aș putea crede că sunt scrise de mine! Bolduirile si sublinierile îmi aparțin.

Children, however, do not have preconceived ideas about how much or when to eat. Neither do they know (nor do they need to know) the doctor’s recommendations, nor the recommendations from the World Health Organization, nor how much the neighbour’s child eats. This is one reason they do not easily accept the rigid rules that are sometimes imposed on them.

“Bad eaters” become a concern because of the difference between what the child eats and what his family expects him to eat; the problem disappears when the child starts showing a heartier appetite (by eating more), or when the expectations of those around him change. It is nearly impossible (which is a good thing, since it can be dangerous) to get a child to eat more. The purpose of this book is to help the reader lower his/her expectations and align them more with reality.

Mothers worry, as is to be expected, about the health of their child. But there is something else that makes “bad” eating a problem that goes beyond a cough or runny nose. On the one hand, the mother tends to believe (or is made to believe) that the problem is her fault: she has not prepared the food appropriately, does not know how to feed the baby, or has not taught the child how to eat. On the other hand, mothers tend to take this personally.

Many mothers have told me they shed tears at mealtimes. The poor child is sometimes involved in a false emotional conflict. Instead of raising the simple question, “Are you hungry or not?”, the battle over food can become a question of “Do you love me or not?” The child is deemed guilty of not loving his mother because he simply cannot eat another bite. And not a few times the insinuation is made, sometimes even voiced directly, that “Mummy won’t love you if you don’t eat.”

If the mother is afraid, what is going on with the child? No matter how distressed you might be, please bear in mind that your child will be even more so. He is not trying to con you, manipulate you, nor is he trying to challenge you or to wilfully disobey. He is simply terrified.

For a baby, his mother is his world. She is his security, his love, his warmth and his food. In her arms he is contented; when she walks away, he cries as if heartbroken. Faced with any need, any difficulty, he only has to cry and his mother answers in an instant and makes all things better.

A while ago, however, things changed. The child cries because he has eaten too much, but instead of listening as she always does, his mother tries to force him to eat even more. Things keep getting worse: her soft insistence at first soon gives way to scolding, pleading and threats. The child cannot understand the reason. He has no idea if he has eaten less than what the book said, or less than the doctor recommended, or less than the neighbour’s child eats. He has not heard about calcium, iron, or vitamins. He cannot understand that you believe this is for his own good. He only knows his stomach hurts from too much food and that the food keeps coming. For him, his mother’s behaviour is as baffling as if she were to smack him or leave him naked on a balcony.

Many children spend hours, sometimes up to six hours every day “eating” or, more accurately, fighting with their mothers, beside a plate of food. They don’t know why. They don’t know how long the battle will take (in their minds it lasts forever). No one gives them a reason; they have no one to encourage them on. The person they love the most in the world, the one whom they can usually trust, seems to have turned against them. Their whole world is crumbling.

Când eram mică și eu am fost hăituită cu mâncarea, obligată să termin tot din farfurie, amenințată că nu mai primesc altă mâncare, pedepsită etc. Am fost un copil sclifosit și mofturos și mi-a fost greu să-mi redau bucuria de a mânca cu plăcere, de a mânca cât mai multe legume și fructe, de a încerca combinații noi. De aceea, acum, nu mă stresez și am încredere în copilul meu. El știe când îi este foame, cât trebuie să mănânce, ce-i place și ce nu. Apoi mai e și o altă realitate pe care mulțe dintre noi (mamele) ne e cam greu să o acceptăm: orice disconfort reduce, și în unele cazuri elimină, pofta de mâncare. Aici avem: erupțiile dentare, căldura, agitația, schimbările de mediu. Și mai pot fi și altele. Atâtea variabile și atât de complicat că ființa aia mică poate doar să plângă sau se refuze mâncarea ca să ne comunice că ceva îl/o deranjează. Să-i ascultăm, zic, că ei știu mai bine ca noi de ce au nevoie.

PS: Articolul a fost scris acum ceva vreme, pe la mijlocul lui august. Nu știu cum am reușit să-l rătăcesc printre drafturi și să-l scap din ochi. Partea bună e că pot reveni cu feedback! După câteva zile de greva foamei lucrurile au revenit la normal și o dată cu asta a mai apărut și încă un colț dintr-o măsea. 

Cum mâncăm fructele

Când am început diversificarea am ascultat de pediatru cam vreo 2-3 luni, după care m-am apucat să mă documentez şi mi-am luat inima-n dinţi să fac lucrurile alftel. A fost mai complicat, căci maică-mea fiind doctor m-a tot bătut la cap cu nişte chestii cu care eu nu eram de acord şi ţinea morţis să-mi zică că nu fac bine sau că mă încăpăţânez aiurea să nu o ascult, că copilul nu o să păţească nimic rău dacă mănâncă măr cu biscuiţi. Anyhow, am început cu schema recomandată fructe coapte cu brânză calcică, plus cereale Humana. La cereale am renunţat destul de repede că mi se păreau prea dulci. După vreo lună de fructe coapte sau din compot, m-am enervat şi am început să-i dau fructe crude, simple. Apoi, am tot făcut diverse combinaţii de fructe, fructe şi iaurt, fructe, iaurt şi cereale din astea pentru adulţi (gen fulgi de ovăz). Totul până când am citit nişte articole pe net şi am început să-i dau fructele ca o masa de sine stătătoare, simple.

Astfel la un an şi 3 luni, se trezeşte omul nostru pe la 7 dimineata pentru porţia de lapte, mai doarme puţin până la 8-9, iar la 10 primeşte o porţie enormă de fructe de sezon. Ba pepene, ba un mix de fructe de pădure, caise, prune, mere. Eu cam evit bananele, căci constipă. Pe la 12 e ora prânzului şi apoi somn vreo două ore, gustare pe la 14-15, masa de seara între 17 şi 18 mai nou, 19.30 baie, 20 laptele de seara şi cel tarziu 20.30 somn. Rareori fac rabat de la regula: fructele se mănâncă dimineaţa.

Regulile mele pentru consumul fructelor

1. se mănâncă dimineaţa pe stomacul gol 

2. nu le asociez cu niciun aliment

3. dacă nu le mănânc pe stomacul gol, le consum înainte cu 2 ore de masă sau la 2-3 ore după

4. prefer să mănânc cât mai multe fructe de sezon

Uneori mai fac câte un fresh, un smoothie, cred că cam o dată pe lună. Îmi place tare mult să-l văd pe ăsta mic cum mănâncă el fructele cu mânuţa lui, e mega adorabil!

Acum ceva timp am dat tot pe Facebook de poza asta, pentru care îmi pare rău că nu am o sursă clară, care ilustrează foarte simplu şi frumos cum e bine să combinăm fructele.

Aici e un tabel mult mai detaliat pentru fructe, dar şi pentru legume, în limba română. Am ales tabelul de aici că este cât de cât complet, nu urmăresc blogul lui Tudor şi nu pot garanta că restul informațiilor de pe site sunt ok.

Dacă timpul îmi permite aş vrea să revin cu nişte studii şi cercetări făcute în State şi în Europa pe alimentaţia copiilor. Până atunci pot recomanda cursul Child Nutrition and Cooking de pe Coursera, ţinut de Maya Adam, MD şi lector la Stanford. Unele informaţii sunt foarte preţioase, chiar dacă cursul este gândit pentru americani, merită măcar urmărite câteva lecturi.

Pledoarie pentru mâncatul cu mâinile

Mulţi părinţi vor ca bebeluşii lor să mănânce curat, ordonat, fără să se murdărească, fără să arunce mâncare pe jos, fără să riposteze, fără să fie curioşi de ceea ce mănâncă, fără să facă nazuri, mutre, fără să refuze ce li se oferă. De preferat să mănânce tot, să mai ceară şi supliment, să-şi spele şi vasele după. 

Vă propun un exerciţiu de imaginaţie. Sunteţi luaţi pe sus de 2 mâini voinice, aşezat la masă, înfăşurat cu o baveţică uriaşă şi incomodă. Apoi, o lingură plină cu o chestie pe care nu aţi mai văzut-o îşi face drum spre gură voastră. Neapărat trebuie să deschideţi gura şi să primiţi încărcătura. Fără nazuri, fără mutre, da? Cum vă simţiţi? Minunat, nu? Eu una, nu cred!

Este greu de descris sentimentul de a nu putea controla ce mănânci, chiar şi ca adult, care se presupune că ai văzut şi gustat o mulţime de feluri de mâncare şi ai putea să identifici vizual cam ce urmează să ţi se servească. Dar de câte ori nu ne-a îmbiat vizual un fel de mâncare, ca apoi când l-am gustat să fim de-a dreptul dezgustaţi?

Este greu să accepţi să fi hrănit de altcineva. Este un semn de neputinţă. Cu greu acceptăm să fim hrăniţi de altcineva atunci când suntem bolnavi, cu mâna-n ghips, darămite când suntem perfect sănătoşi. Multora le place să mănânce cu mâna anumite feluri de mâncare pentru că întregeşte experienţa culinară.

Câţi dintre noi nu se murdăresc când mănâncă diverse produse fast-food, îngheţată sau mai ştiu eu ce alimente care se mănâncă cu mâna? Atunci de ce este aşa greu de acceptat ca un copil mic să mănânce cu mâna şi să se murdărească? Este şi el om şi are dreptul să pipăie mâncarea, să-i simtă textura, să simtă dăcă frige, dacă e rece, dacă e zgrunţuroasă, dacă e moale, dacă e fină, dacă e solidă, dacă e lichidă, etc. Aşa învaţă. Cel puţin aşa cred eu.

Am început diversificarea undeva între 6 şi 7 luni şi după primele zile de supă cremă de morcovi şi pătrunjel am înţeles că nu are niciun sens să mă chinui să-l hăituiesc cu linguriţa. La început deschidea guriţa şi era dornic să vadă linguriţa. Era o experienţă nouă. Însă foarte repede a început să-mi oprească linguriţa cu mâna şi să o controleze, să o răstoarne, să o refuze. Aşa că a primit un bol cu ventuză, bine lipit de masă şi a început să exploreze. Azi o linguriţă, mâine 2, peste 5 zile aproape 4. Nu m-am grăbit şi l-am lăsat mereu să se joace cu mâncarea, să o pipăie. Până pe la vreo 11 luni pe masa lui era mereu un bol mic cu ventuză pentru explorat, o lingură din silicon sau metal; eu îl hrăneam dintr-un alt bol în timp ce el explora. Niciodată nu l-am obligat să mănânce tot. Uneori mânca mai mult, alteori mai puţin. Am mers pe ideea că ştie el când este sătul şi nu e cazul să mai insist. Eu urâm când eram mică să fiu îndopată. Acel Mănâncă tot din farfurie m-a hăituit mult timp.

De pe la 11 luni încolo am început să mâncăm împreună din aceeaşi farfurie, bol. Şi am ajuns încet, încet să ne hrănim reciproc. Eu pe el şi el pe mine. Ca orice om am şi zile mai proaste în care mă mai enervez sau nu am răbdare, însă am învaţat să mă controlez şi să mă joc. Din experienţa de până acum am învăţat că în astfel de momente cel mai bine este să recurg la un mic joc, să improvizez ceva ca să detensionez atmosfera. Invariabil atunci când sunt nervoasă, starea mea se transmite instantaneu şi la copil. Nu ştiu ce vrajă dubioasă e la mijloc!

Acum, la 1 an şi 2 luni, piticul mănâncă singurel cu mâna. Mă hrăneşte pe mine cu lingura sau furculiţa. A început să-şi nimerească şi gura lui, uneori pierde cam jumătate din transport pe drum, căci îşi tot unduieşte mâna şi până ajunge cu lingura la gura marfa se pierde! Eu mă uit la el cum mănâncă el singurel, cu mânuţa lui mică şi nici nu-mi vine să cred că pot să-l las să mănânce singur. E un fel de revoluţie pentru mine. Culmea e că nu mai acceptă să fie hrănit, aşa că provocarea este să găsesc mereu feluri noi de mâncare care să poată fi mâncate cu uşurinţă cu mâna (finger-food).

Uitându-mă retrospectiv îmi dau seama că baby-led-weaning (BLW) sau auto-diversificarea este o metodă foarte ok. Mie una mi-a fost frică că se va înneca, că nu o să mănânce, că, că, că şi încă o groază de că. La toate astea a contribuit şi presiunea pusă în special de familie, pe care am ignorat-o cât de mult am putut şi am încercat mereu să dau ascultare instinctelor mele şi semnalelor transmise de copil. Cred că asta e partea cea mai grea, să ignori o parte sau chiar toate sfaturile pe care ţi le dau chiar oamenii care te-au crescut. Experienţa lor îi face să fie neîncrezători în capacităţile unei proaspete mame de a face ceea ce e bine sau ce trebuie pentru copilul ei. Şi dacă mai sunt şi doctori prin familie, lucrurile o iau razna rău.

În concluzie, aş sfătui pe oricine să facă din diversificare un prilej de bucurie, de murdărie, de mâncat cu mâna, de experimentat gusturi şi texturi. Încercând şi gustând am descoperit ce buni sunt dovleceii (înainte îi uram groaznic), ce gust are avocado, mango, hrişca, meiul şi altele. Nici eu nu le-am gustat pe toate încă. D-abia aştept să descopăr gusturi noi. După dezmăţul culinar se face curat în maxim 5 minute. Deci, nu-i chiar aşa grav. Avantajul e că atunci când mai creşte face chiar şi singur curat după! Cine ar fi crezut?!

Ah, să nu uit! Jocul cu linguriţa! Spre disperarea părinţilor, copii aruncă totul ce le pică în mână pe jos. La început linguriţele, apoi mâncarea. Nouă, ca adulţi, nu ni se pare deloc amuzant însă lor, care nu au învăţat la şcoală despre legea gravitaţiei a lui Newton, li se pare o minune. Adică, tot ce arunc cade jos? That is fucking awesome dude! Hai să aruncăm tot ce prindem! Asta e raţiunea lor. Încercaţi să prindeţi din zbor o linguriţă sau furculiţă care cade, să vedeţi atunci hohote de râs. Repetaţi acţiunea de cât mai multe ori, distracţia e garantată!