Mamele singure din Regat

Am povestit pe alocuri depsre proiectul cu mamele singure. Mi-am propus de multe ori să scriu despre el, despre planurile pe care le am și ceea ce vreau să fac mai departe, dar mereu am pus pe hold treaba asta, din varii motive.

Am lăsat timpul să treacă să văd cum se așează lucrurile și, ca să vezi, s-a dovedit o strategie foarte bună. Pe măsură ce lucrurile își urmau evoluția lor firească ideea proiectului se contura și mai bine, oamenii dornici să ajute răsăreau de unde te așteptai mai puțin și parcă lucrurile se legau unele de altele cu ajutorul unui fir invizibil, fără ca eu să fac prea multe.

Joi, pe 26 Februarie, mă duc la un workshop despre crowdfunding, ținut de cei de la Bridging the Gap. M-am trezit sunată de o persoană tare dragă mie, care s-a gândit ca s-ar putea să fiu omul potrivit pentru acest workshop. M-am uitat peste program, am văzut, mi-a plăcut, m-am apucat să scriu aplicația și 2 zile mai târziu primeam confirmarea de participare. Iuhuuu! Fericire maximă! Așa că, de vineri de când am aflat, m-am tot gândit la proiectul cu mamele singure și am zis că e cazul să aștern pe hârtie toată povestea.

Undeva prin toamnă, Ioana (aka Prințesa Urbană) s-a gândit să-și strângă toți cititorii fideli ai blogului său într-un grup pe Facebook, Viața e pumoasă. Mno, am ezitat să mă înscriu pentru că nu-mi prea plac grupurile de pe Facebook, intrasem pe câteva și ieșisem mai repede decât intrasem. De multe ori calitatea oamenilor lăsa foarte mult de dorit și nu prea aveam timp și neuroni de pierdut. Zic totuși să-i dau o șansă, că nu am nimic de pierdut. Surprinzător, lucrurile au stat altfel decât m-am așteptat. Am găsit pe grup oameni superbi, m-am regăsit cu oamenii pe care altfel nu aș fi avut cum să mai dau de ei vreodată, ce să mai extaz total. La scurtă vreme, prin intermediul unei fete de pe grup am ajuns să fac voluntariat la fundația la care lucra ea, apoi am început o colaborare pe content writing pentru un magazin de haine de copii, al unei mămici de pe grup. Deci, locul ăsta, a adus pentru mine o mulțime de lucruri bune. Și lucrurile bune nu se opresc aici. 

La un moment dat, o mămică care își crește singură copiii a scris un post pe grup despre cum ar vrea ea sa ajute alte mame singure și întreba cine și cum ar putea da o mână de ajutor. Au răspuns ceva oameni, majoritatea ori mame singure ori mame care au fost singure ori persoane care au fost crescute doar de mame. Discuția a rămas în eter, vreo două săptămâni nimeni nu a mai zis nimic. Boon. Am tot stat și m-am gândit, am întors problema pe toate părțile și m-am apucat să-i scriu mamei respective. Eu sunt un om orientat foarte mult pe acțiune, nu-mi place să fac planuri doar la nivel teoretic (chiar dacă nu reușesc să le pun imediat în practică), așa că am luat taurul de coarne. Fata dragă, dacă vrei să faci ceva, eu te ajut, am idei, nu prea am timp, dar văd eu cum le-mpac. Și încet, încet am început să mă agit. I-am explicat viziunea mea, am trasat un plan micuț de atac și m-am pus la treabă. Primul punct pe listă a fost să facem un grup pe Facebook și să adunăm la un loc mamele singure și oamenii care vroiau să dea o mână de ajutor. Am lălăit-o vreo lună și ceva gândindu-mă la un nume, la un logo, la proiecte, la tot felul de chestii. În acest timp făceam un curs pe Coursera despre antreprenoriatul social și eram infuzată de o mulțime de idei de acolo. Citeam și mă minunam despre mulțimea de resurse disponibile, oamenii care au revoluționat lumea din jur, care au schimbat viețile a sute și mii și milioane de oameni. 

Începusem să mă-ntreb dacă nu m-am băgat ca musca-n lapte. M-o fi crescut mama singură, dar de aici până la a înțelege toate profunzimile problemei e cale lungă, că nefiind în situația femeilor acestora nu am cum să simt ce simt ele, oricât empatie aș avea. Într-un cuvând mă pleoștisem. AM zis că cel mai bine e să las timpul să treacă. La sfârșitul lunii noiembrie moare un coleg și prieten din grupul de motocicliști al soțului meu.  În urma lui rămân 2 copii și mama lor. M-am întristat atât de tare și mă gândeam cum ne facem noi mereu planuri pe termen lung, când tot ce avem este prezentul, că nu toate mamele rămân singure din cauză că divortează sau ca rămân însărcinate și omul de lângă fuge. Mai există și scenariul ăsta foarte trist, care se poate întâmpla oricui, dar pe care nimeni nu-l prea ia în calcul sau bagă în seamă. În câteva zile m-am mobilizat, m-am apucat de logo, am găsit nume, am făcut grupul pe Facebook și uite așa a apărut Regatul Oamenilor Minunați. Recunosc, că nici acum nu-s prea încântată de numele pe care l-am ales, însăăă el reflectă foarte bine calitatea oamenilor din el: avem pe de o parte mamele minunate care își cresc singure copii (și ăsta nu e un lucru simplu, din contră necesită multă energie, putere și bani, pe care atunci când ești doar unul e greu să-i faci în cantitatățile necesare) și pe de altă parte oamenii care vor să ajute, care și ei sunt minunați, că se gândesc la alți, le pasă de soarta unor oamenii și copii pe care nu-i cunosc în viața reală.

M-am trezit cu grupul și nu știam ce să fac cu el. Serios. Nu am mai moderat un grup până acum, nu prea aveam habar ce trebuie să fac în continuare. Aveam vreo 30 și ceva de membri, din care 13 mame singure. Primul pas era făcut, adunasem oamenii la un loc. Pasul numărul doi era să construiesc o comunitate, în care oamenii să interacționeze, mamele să primească suportul de care aveau nevoie, să se simtă în largul lor să vorbească, să împărtășească griji, gânduri, frământări, să găsească alte mame singure cu care să mai schimbe o vorbă. Simplu de zis, foarte greu de făcut. Oi fi eu sociolog, dar parcă nu mă ajuta cu nimic, așa că am mers pe intuiție și instincte. Fiindcă se apropria Crăciunul, îmi dădea târcoale ideea de a face pentru mămici câte un cadou de Crăciun, un gest mic, ceva care să le bucure pe ele ca femei. Am plecat de la ideea că fiind absorbite de atâtea griji, ele ca femei se pun pe ultimul loc, copiii fiind pe primul loc. Așa că m-am apucat să scriu oamenilor care s-au oferit să ajute. Am vorbit cu o prietenă care lucrează la un producător de cosmetice și m-a ajutat cu produse de îngrijire, o altă persoană dragă a contribuit cu 13 portofele din piele. Din banii strânsi am mai cumpărat câteva eșarfe, hârtie pentru împachetat, câte un cadou pentru copii, că nu puteam să nu iau ceva și micuților (cei drept unii sunt deja adolescenți). Și uite așa au reieșit 13 cadouri ca cel de mai jos.

Mamele au fost plăcut impresionate de cadou, gestul a făcut mult bine, a mângăiat inimi, a dat speranță, a adus zâmbete de bucurie, chiar și lacrimi (de bucurie bineînțeles). Misiune îndeplinită. De aici, lucrurile au început să se lege frumos, comunitatea a început să se închege, crește încet, dar sigur. S-au legat relații de prietenie, fetele vorbesc între ele, cer ajutorul când au o problemă, găsesc mereu câte un răspuns, o vorbă bună, sfaturi sau încurajări. 

După toată investiția emoțională și agitația cu pregătitul cadourilor, am început să mă gândesc ce voi face pe viitor cu acest grup. Mă gândesc de multă vreme să o apuc pe alt drum și-mi pare pe alocuri că ăsta ar fi. Aici m-aș simți în largul meu, să ajut oameni, să fac bine. Îmi doresc ca la un moment dat să transform acest proiect într-un ONG. Momentan, nu am nici resursele financiare, nici timp și nici putere să mă înham la un proiect atât de mare. Recunosc, că mi-e și frică, însă nu asta mă trage cel mai mult în spate. 

Până voi ajunge la momentul în care voi da o formă instituționalizată acestui demers, mi-am propus ca anul acesta să implementez măcar unul dintre cele 2 proiecte de mai jos:

1. Grup de support terapeutic pentru mamele singure din București (nu exclud posibilitatea de a face ceva online și pentru restul fetelor din țară sau din afară). 

2. Colaborare cu o grădiniță din Bucuresti, astfel încât o dată pe lună, într-o sâmbătă, mamele să-și poată lăsa copiii într-un loc sigur și ele să-și ia liber, sa iesă la o cafea, la un film, la un shopping sau efectiv să lenevească. Timp doar pentru ele!

Idei mai am multe, de la campanii de awareness, până la proiecte specifice, însă sunt puse bine la dospit. 

Abia aștept workshopul celor de la Brigding the Gap. Între timp pregătesc cadourile de mărțișor și ziua mamei pentru mamele mele minunate din regat!

Pam-Pam!

Mă transform în Maica Tereza

Știți de hainele mele care au stat cuminți ba în mijlocul casei, ba în balcon vreo lună-două în așteptarea unui nou stăpân? Ei, oficial au un nou stăpân. Mi-a luat ceva timp, plus că am avut și câteva peripeții. 

Inițial am vrut să le dau la Crucea Roșie, pentru sinistrați. Stupoare, Crucea Roșie nu mai primește haine pe post de donații. Booon. Să găsim o asociație, fundație care are grijă de oameni sărmani care au nevoie de aceste haine. Mda. Nici aici nu-s prea mulți doritori. Cei mai mulți vor bani. În cele din urmă am găsit o fundație printr-o fată drăguță de pe grupul cu oameni frumoși de pe Facebook, creat de Ioana, Prințesa Urbană. Am tot vorbit noi, ne-am agitat, mi-a dat numărul unei colege și a ramas să sun. Nu am putut atunci și m-am trezit eu luni dimineață cu avânt, am pus mâna pe telefon la 9.15 și am sunat. Nu mi-a răspuns nimeni. Eh, sună înapoi când o putea. 

Între timp ies afară cu ăsta mic și mă întâlnesc cu o fată de vinde la colțul blocului ce-apucă: verdeață, nuci, fructe, în funcţie de sezon. Îi promisesem că îi dau nişte haine pentru unul din cei doi copii (îi mai dădusem şi prin primăvară) şi nu reuşisem să-i găsesc haine purtabile, mai toate din perioada 7-9 luni fiind pline de pete, că deh, ne diversificam p-atunci şi mândrul meu nu era fan bavete. O întreb dacă vrea şi haine pentru ea. Evident, răspunsul e afirmativ. Îmi povesteşte că nu au bani şi îşi mai cumpără din când în când de la second când sunt promoţii, gen 1 leu bluza/puloverul. Inutil să mai spun cât m-am întristat. M-am dus repede înapoi acasă şi i-am adus prima pungă cu haine, cea cu pulovere, eşarfe, căciuli. A rămas să-i mai aduc şi-n zilele următoare câte o plasă şi cu restul, că fiind singură cu cel mic nu puteam să car mai mult.

La nici câteva minute după ce am dat hainele, m-a sunat tipa de la asociaţie. I-am povestit eu ce şi cum s-a întâmplat şi i-am propus să vin totuşi să le fac o vizită să le duc nişte materiale pentru diversele produse pe care le realizează copiii din asociaţie. A rămas să ne vedem joi dimineaţă.

Asta se întâmpla luni.

Marţi m-am văzut din nou cu fata și i-am dat o geacă de iarnă pe care nu am mai îmbrăcat-o de 2 ani şi câteva pijamale şi lenjerii de pat, iar miercuri nişte pantofi bărbăteşti noi pe care jumătatea semnificativă nu i-a încălţat niciodată, plus nişte haine sport.

Joi m-am dus la asociaţie. A fost cu peripeţii. Abia am ajuns, am făcut o groază la întoarcere că nu găseam taxi. Eram într-o zonă pe care nu o știam, complet dezorientată, am mers la nimereală pe niște bulevarde, până am ajuns la Valea Cascadelor. Bunicul era cu ăsta mic acasă și trebuia să plece la școală, eu întârziasem vreo 30 de minute pe puțin, îmi crăpa obrazul de rușine.

Cu toate astea am plecat de acolo fericită că înă mai sunt oameni care ajută, încântată de felicitările şi decoraţiunile pe care le făceau tinerii şi dornică să ajut şi eu, cât și cum pot.

Peste o săptămână mergeam la prima sedință cu voluntarii care vor să dea o mână de ajutor. Și acum iote că ajut fix pe ceea ce îmi place mie mai mult și mai mult: pe elaborat, creat și implementat campanii de promovare, de comunicare. Zici că am băut din paharul creativității, că e de speriat câte idei îmi vin în fiecare zi.

No, omul face mișto de mine și zice că mă transform în Maica Tereza:))))) Ce-i drept niciodată în viața mea nu m-am simțit mai bine ca acum, adică lucrând pe gratis, ajutând. E un sentiment unic, însă sunt conștientă că sentimentele nu țin de foame! Nu mă dau bătută, vreau să pun în aplicare măcar a zecea parte din ideile care îmi vin și să le văd cum cresc, cum se dezvoltă și dau roade. Mai devreme sau mai târziu vor veni şi banii.