Am povestit pe alocuri depsre proiectul cu mamele
singure. Mi-am propus de multe ori să scriu despre el, despre planurile pe care le am și ceea
ce vreau să fac mai departe, dar mereu am pus pe hold treaba asta, din varii motive.
Am lăsat timpul să treacă să văd cum se așează lucrurile și, ca să vezi,
s-a dovedit o strategie foarte bună. Pe măsură ce lucrurile își urmau evoluția
lor firească ideea proiectului se contura și mai bine, oamenii dornici să ajute
răsăreau de unde te așteptai mai puțin și parcă lucrurile se legau unele de
altele cu ajutorul unui fir invizibil, fără ca eu să fac prea multe.
Joi, pe 26 Februarie, mă duc la un workshop despre crowdfunding, ținut de cei de la Bridging the Gap.
Undeva prin toamnă, Ioana (aka Prințesa Urbană) s-a gândit să-și strângă
toți cititorii fideli ai blogului său într-un grup pe Facebook, Viața e
pumoasă. Mno, am ezitat să mă înscriu pentru că nu-mi prea plac grupurile de pe
Facebook, intrasem pe câteva și ieșisem mai repede decât intrasem. De multe ori
calitatea oamenilor lăsa foarte mult de dorit și nu prea aveam timp și neuroni
de pierdut. Zic totuși să-i dau o șansă, că nu am nimic de pierdut.
Surprinzător, lucrurile au stat altfel decât m-am așteptat. Am găsit pe grup
oameni superbi, m-am regăsit cu oamenii pe care altfel nu aș fi avut cum să mai
dau de ei vreodată, ce să mai extaz total.
La scurtă vreme, prin intermediul unei fete de pe grup am ajuns să fac
voluntariat la fundația la care lucra ea, apoi am început o colaborare pe
content writing pentru un magazin de haine de copii, al unei mămici de pe grup.
Deci, locul ăsta, a adus pentru mine o mulțime de lucruri bune. Și lucrurile bune nu se opresc aici.
La un moment dat, o mămică care își crește singură copiii a scris un post pe
grup despre cum ar vrea ea sa ajute alte mame singure și întreba cine și cum ar
putea da o mână de ajutor. Au răspuns ceva oameni, majoritatea ori mame singure
ori mame care au fost singure ori persoane care au fost crescute doar de mame.
Discuția a rămas în eter, vreo două săptămâni nimeni nu a mai zis nimic. Boon. Am
tot stat și m-am gândit, am întors problema pe toate părțile și m-am apucat
să-i scriu mamei respective. Eu sunt un om orientat foarte mult pe acțiune,
nu-mi place să fac planuri doar la nivel teoretic (chiar dacă nu reușesc să le
pun imediat în practică), așa că am luat taurul de coarne. Fata dragă, dacă
vrei să faci ceva, eu te ajut, am idei, nu prea am timp, dar văd eu cum
le-mpac. Și încet, încet am început să mă agit. I-am explicat viziunea mea, am
trasat un plan micuț de atac și m-am pus la treabă. Primul punct pe listă a fost să facem un grup pe Facebook și să adunăm la un loc mamele singure și oamenii care vroiau să dea o mână de ajutor. Am lălăit-o vreo lună și
ceva gândindu-mă la un nume, la un logo, la proiecte, la tot felul de chestii.
În acest timp făceam un curs pe Coursera despre antreprenoriatul social și eram
infuzată de o mulțime
de idei de acolo. Citeam și mă minunam despre mulțimea de resurse
disponibile, oamenii care au revoluționat lumea din jur, care au schimbat
viețile a sute și mii și milioane de oameni.
Începusem să mă-ntreb dacă nu m-am băgat ca musca-n lapte.
M-o fi crescut mama singură, dar de aici până la a înțelege toate profunzimile
problemei e cale lungă, că nefiind în situația femeilor acestora nu am cum
să simt ce simt ele, oricât empatie aș avea. Într-un cuvând mă pleoștisem. AM zis că cel mai bine e să las timpul să treacă. La sfârșitul lunii noiembrie moare un coleg și prieten din grupul de
motocicliști al soțului meu. În urma lui rămân 2 copii și mama lor. M-am întristat atât de tare și mă gândeam cum ne facem noi mereu
planuri pe termen lung, când tot ce avem este prezentul, că nu toate mamele
rămân singure din cauză că divortează sau ca rămân însărcinate și omul de lângă
fuge. Mai există și scenariul ăsta foarte trist, care se poate întâmpla oricui, dar pe care nimeni nu-l prea ia în calcul sau bagă în seamă.
În câteva zile m-am mobilizat, m-am apucat de logo, am găsit nume, am
făcut grupul pe Facebook și uite așa a apărut Regatul Oamenilor Minunați. Recunosc, că nici
acum nu-s prea încântată de numele pe care l-am ales, însăăă el reflectă foarte
bine calitatea oamenilor din el: avem pe de o parte mamele minunate care își
cresc singure copii (și ăsta nu e un lucru simplu, din contră necesită multă
energie, putere și bani, pe care atunci când ești doar unul e greu să-i faci în
cantitatățile necesare) și pe de altă parte oamenii care vor să ajute, care și
ei sunt minunați, că se gândesc la alți, le pasă de soarta unor oamenii și
copii pe care nu-i cunosc în viața reală.
M-am trezit cu grupul și nu știam ce să fac cu el. Serios. Nu am mai
moderat un grup până acum, nu prea aveam habar ce trebuie să fac în continuare.
Aveam vreo 30 și ceva de membri, din care 13 mame singure. Primul pas era
făcut, adunasem oamenii la un loc. Pasul numărul doi era să construiesc o
comunitate, în care oamenii să interacționeze, mamele să primească suportul de
care aveau nevoie, să se simtă în largul lor să vorbească, să împărtășească griji, gânduri, frământări, să găsească alte mame singure cu care să mai schimbe o vorbă. Simplu de zis, foarte greu de făcut. Oi fi eu sociolog, dar parcă nu mă ajuta cu nimic, așa că am mers pe intuiție și instincte. Fiindcă se apropria Crăciunul, îmi dădea târcoale ideea de a face pentru mămici
câte un cadou de Crăciun, un gest mic, ceva care să le bucure pe ele
ca femei. Am plecat de la ideea că fiind absorbite de atâtea griji,
ele ca femei se pun pe ultimul loc, copiii fiind pe primul loc. Așa că m-am
apucat să scriu oamenilor care s-au oferit să ajute. Am vorbit cu o prietenă
care lucrează la un producător de cosmetice și m-a ajutat cu produse de îngrijire,
o altă persoană dragă a contribuit cu 13 portofele din piele. Din banii strânsi am mai
cumpărat câteva eșarfe, hârtie pentru împachetat, câte un cadou pentru copii, că nu puteam să nu iau ceva și micuților (cei drept unii sunt deja adolescenți). Și uite așa au reieșit 13 cadouri ca cel de mai jos.
Mamele au fost plăcut impresionate de cadou, gestul a făcut mult bine, a mângăiat inimi, a dat speranță, a adus zâmbete de bucurie, chiar și lacrimi (de bucurie bineînțeles). Misiune îndeplinită. De aici, lucrurile au început să se lege frumos, comunitatea a început să se închege, crește încet, dar sigur. S-au legat relații de prietenie, fetele vorbesc între ele, cer ajutorul când au o problemă, găsesc mereu câte un răspuns, o vorbă bună, sfaturi sau încurajări.
După toată investiția emoțională și agitația cu pregătitul cadourilor, am început să mă gândesc ce voi face pe viitor cu acest grup. Mă gândesc de multă vreme să o apuc pe alt drum și-mi pare pe alocuri că ăsta ar fi. Aici m-aș simți în largul meu, să ajut oameni, să fac bine. Îmi doresc ca la un moment dat să transform acest proiect într-un ONG. Momentan, nu am nici resursele financiare, nici timp și nici putere să mă înham la un proiect atât de mare. Recunosc, că mi-e și frică, însă nu asta mă trage cel mai mult în spate.
Până voi ajunge la momentul în care voi da o formă instituționalizată acestui demers, mi-am propus ca anul acesta să implementez măcar unul dintre cele 2 proiecte de mai jos:
1. Grup de support terapeutic pentru mamele singure din București (nu exclud posibilitatea de a face ceva online și pentru restul fetelor din țară sau din afară).
2. Colaborare cu o grădiniță din Bucuresti, astfel încât o dată pe lună, într-o sâmbătă, mamele să-și poată lăsa copiii într-un loc sigur și ele să-și ia liber, sa iesă la o cafea, la un film, la un shopping sau efectiv să lenevească. Timp doar pentru ele!
Idei mai am multe, de la campanii de awareness, până la proiecte specifice, însă sunt puse bine la dospit.
Abia aștept workshopul celor de la Brigding the Gap. Între timp pregătesc cadourile de mărțișor și ziua mamei pentru mamele mele minunate din regat!
Pam-Pam!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu