Mă uit pe geam şi nu îmi vine a crede că ninge. Mi-aduc aminte că, pe când aveam eu vreo 5-6 ani, iarna d-abia se dădea dusă în aprilie, cu chiu cu vai. Acum, ne ofticăm că soarele refuză să ne vadă la față fix de pe 1 martie.
Nu reuşesc să găsesc deloc un ritm, o rutină pentru scris. Vremea asta mă-ncurcă rău, mă deprimă. Nu-mi place să scriu când sunt tristă. Scriu în gând zilnic pagini întregi, pe care le uit imediat ce le-am scris. Păcat, scrisul în gând nu e eliberator, dimpotrivă, e ucigător. Anihilează idei, sentimente, care altfel ar putea să trăiască întru eternitate. Sau pur şi simplu să trăiască mai mult decât câteva secunde.
E curioasă nevoia oamenilor de a scrie, de a se lăsa pe ei înseşi amintire. Ciudat cum putem uita cum suntem sau cum am fost. Oare cu ce ne ajută? Chiar trebuie să ne scrijelim povestea pe copacul vieți? Până la urmă, cineva, undeva, ține o evidență şi ştie că am trecut prin viața noastră. Aparent, nu e suficient. Avem nevoie de mai mult. De un loc al nostru, unde să ne vedem liniaritatea sau sinuozitățile existenței noastre zilnice, evoluțiile sau regresiile, să ne lăudăm că suntem acolo umde credem că trebuia să fim, să ne ponegrim când stăm pe loc sau o luăm la vale sau nu o luăm niciunde.
D-aia nu-mi place să scriu când e urât şi mohorât afară, că nu ajung nicăieri. Lamentare tristă şi patetică de muiere obosită. Mai bine lipsă.
Să vină primăvara ca să-nverzesc şi eu, că-nmuguresc pe interior şi mă scorojesc la exterior.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu