Nostalgii

Mă uit la el cum doarme pe pieptul meu. Un ditamai copilul, de 13 kg și aproape 2 ani, stă cuibărit jumătate pe pieptul meu, cu fundul și picioarele atârnându-i într-o parte, căci de mult nu mai are loc de-a întreagul pe corpul meu. În schimb, în sufletul meu e loc mereu. Nemărginit, nelimitat, de necuprins. Loc pentru el și pentru celălalt care stă la copt la mine-n garsonieră. E loc și pentru tac-su, chiar că are în jur de 90 de kg, dar v-am zis inima mea e mare, nu are volum și nici nu poate fi cuprinsă împrejur nici de o mie de brațe, de câtă dragoste sălășuiește în ea. 

Mi-aduc aminte de când avea mai puțin de o lună și dormea doar pe pieptul meu, strivindu-mi toate organele interne, care îl îmbrățisau anevoiase și neputincioase. Până atunci în țineau în brațe pe dinăuntru, acum îl țin pe dinafară, dar tot înghesuite sunt, deci nu ar trebui să simtă vreo diferență. La fel vor face și cu următorul.  

Mă uit la el și mă minunez constant ca de cea mai mare minune a lumii. Probabil pentru că e cea mai mare minune a lumii. Îi sorb fiecare cuvânt, îi absorb fiecare zâmbet, îi șterg fiecare lacrimă, îi prind fiecare plânset. Nu las să-mi scape nimic. 

Mi-aduc aminte de viața de dinainte de el. Îmi pare fadă și fără scop. Am în cap doar prezentul continuu în care suntem noi trei. Mă gândesc că atunci când vom fi patru, viața o să mi se pară și mai frumoasă. O să fim și compleți, mai complexi, incomparabil mai buni decât am fost vreodată toți trei. Vom crește și vom spori dragostea noastră. 

Mă uit la mine și, uneori, nu mă mai recunosc. Îmi pare că timpul a înghețat și că am veșnic aceeași vârstă, a copilăriei, a inocenței, a purității. Mă simt ca un izvor de viață (poate și pentru că sunt), mă simt mai bine decât m-am simți în întreaga mea viață. Mă simt de necuprins. Și e bine. E fericire. Dragoste. Multă dragoste. E tot ce vreau și îmi doresc. Și-n part și altora din ea, căci dar din dar se face rai. Poate așa vor fi zilnic din ce în ce mai mulți oameni fericiți. Și de necuprins.