De ce e important să știm cum funcționează creierul?

M-aș bucura enorm dacă oamenii ar studia cu mai multă atenție felul în care funcționează creierul. Le-ar fi de un real folos și i-ar ajuta să se înțeleagă mai bine, să reacționeze mai bine. Aș fi în culmea fericirii dacă părinții ar pune mâna pe o carte și ar citi despre felul în care se dezvoltă creierul copilului lor, stadiile și etapele prin care trece până ajunge la maturitate. I-ar salva pe copiilași ăștia mici de la multe traume, ar avea șansă să crească mai frumos, armonios și chiar să-și atingă potențialul lor maxim. 

Acum ceva timp am văzut un documentar foarte bun despre secretele corpului uman pe BBC Knowledge. Atât de bun încât nu mai puteam să mă dezlipesc de lângă televizor (lucru care mi se întâmplă foarte rar). Prinsesem fix partea despre creier și etapa critică de dezvoltare de până într-un an. Erau prezentate mai multe cazuri, care sfidează logica, dintre care unul mi-a rămas în minte:

- o fetiță de câteva luni căreia i-a fost îndepărtată o porțiune din partea stângă a creierului din cauza unei boli foarte rare și care a putut să se dezvolte armonios după operație deoarece partea dreaptă a creierului a preluat toate sarcinile pe care partea stângă nu putea să le facă. Dovada de maximă flexibilitate și adaptabilitate, posibilă totuşi doar până într-un an.
Apoi, au mai prezentat câteva cazuri la fel de uimitoare:

- un bărbat pe la vreo 41 de ani care de la 13 ani nu mai vedea, din cauza unei dezlipiri progresive de retină, care a făcut pentru prima oară escaladă utilizând un aparat alcătuit dintr-o cameră video care transmitea informația cu ajutorul unui aparat cu microelectrozi care, la rândul lui, trimitea impulsuri nervoase prin intermediul salivei și ajungeai practic să vezi cu ajutorul limbii. Cool, nu?

- un alt bărbat care a beneficiat de primul transplat de mâini și îl arătau cum încerca constant să-și conecteze noile mâini la propriul corp și lucra la motricitatea fină cu niște jucării de sortat forme asemănătoare celor cu care se joacă ăsta mic. 

Și încă câteva cazuri la fel de spectaculoase. Deci, ce motive întemeiate avem de nu vrem să aflăm cum funcționează creierul nostru?

Până acum ceva timp se credea că după ce și-a atins maturitatea creierul nu mai poate învăța, că unele funcții sunt performate doar de anumite părți ale creierului. Descoperirea posibilității de forma noi circuite neuronale a revoluționat felul în care creierul era privit. Există un infinit de posibilități de creștere datorate neuroplasticități, această abilitate miraculoasă a creierul de a forma noi circuite pentru a salva abilități pierdute sau a dobândi unele noi. Plasticitatea ne dovedește cât de flexibil este creierul nostru și cât de inflexibili suntem noi ca oameni (sic!). Un punct bun de plecare poate fi Rewire your brain unde sunt la liber primele 2-3 capitole (cât să vă faceți o idee) sau un curs despre cum funcționează creierul pe Coursera sau Khan Academy.

M-am apucat de câteva zile să citesc cartea lui Daniel Siegel - The Whole Brain Child, până acum am de spus doar lucruri bune. Mie una mi se pare genială cartea, scrisă foarte ușor, cu multe exemple. Aștept să o termin pe toată ca să pot intra în mai multe detalii. Se găseşte şi aici, în română. 

Future Work Skills Report 2020 sau ce aptitudini trebuie să dezvoltăm ca să supraviețuim pe piața globală a locurilor de muncă

Mamăăă ce titlu luuuung am pus! @_@

Îmi plac studiile și cercetările la nebunie. Și cel mai mult și mai mult îmi plac cele de genul prognozelor, cum fac, de exemplu, cei de la Institute for the Future. Am mai scris la un moment dat despre un studiu de al lor, despre educaţie, aici.

Raportul acesta despre abilitățile necesare pentru piața globală a joburilor în 2020 mă face să mă gândesc cât de mult au evoluat lucrurile în ultimii câțiva zeci de ani. Aș zice, ultimi 50 ca să fie semnificativă diferența (cu toate că diferențe uriașe sunt și dacă comparăm cu acum 5-10 ani). Dacă ne uităm la cum stau lucrurile la nivel global diferențele sunt mari de la an la an. Tinerii au un avantaj în fața adulților că prind mai repede. Adulții au avantajul că au crescut o dată cu tehnologia și au putut asista la evoluțiile care au avut loc în ultimii ani, însă, din păcate, nu toți au putut ține pasul cu ea.

Raportul Future Work Skills se concentrează fix pe acele skill-uri necesare peste 10 ani pe piaţa mondială a joburilor. 

Oamenii ăștia de la IFT zic că există 6 driveri ai schimbării

1. extreme longevity = increased global lifespans change the nature of career and learning 
2. rise of smart machines and systems = workplace automation nudges human workers out of rote, repetitive tasks
3. computational world = missive increases in sensors and processing power make the world a programmable system
4. new media ecology = new communication tools requires new media literacy beyond text
5. superstructured organization = social technologies drive new form of production  and value creation
6. globally connected world = increased global interconnectivity puts diversity and adaptability at the center of organizational operations

care impun 10 skilluri necesare pentru a supraviețui pe piața locurilor de muncă în 2020

1. sense making - ability to determine the deeper meaning or significance of what is being expressed
2. social inteligence - ability to connect to others in a deep and direct way, to sense and stimulate reactions and desired interactions
3. novel and adaptive thinking - profiency  at thinking and coming up with solutions and responses beyond that which  is rote or rule-based
4. cross-cultural competency - ability to operate in diferent cultural settings
5. computational thinking - ability to translate vast amounts of data into abstrac concepts and to understand data-based reasoning
6. new-media literacy - ability to critically assess and develop content that uses new media forms and to leverage these media for persuasive communication
7. transdisciplinarity - literacy in and ability to understand concepts accross multiple disciplines
8. design mindset - ability to represent  and develop tasks  and work processes for desired outcomes
9. cognitive load management - ability to discriminate and filter information for importance, and to understand  how to maximize cognitive functioning using a variety of tools and techniques
10. virtual collaboration - ability to work productively, drive engagement and demonstrate presence as a member of a virtual team

Păi eu am obosit numai cât am parcurs și înșirat toate abilitățile astea aici. Știu că pentru noi, cei care trăim în România, aceste skilluri vor fi necesare în 2020 doar pentru un grup foarte restrâns de oameni, mai precis, pentru cei care lucrează în organizații mari, multinaționale, în special cele din IT. Restul pot sta liniștiți. La ritmul în care evoluăm și încorporăm schimbarea (suntem un popor foarte conservator care opune rezistență la tot ceea ce presupune inovație sau alternative eficiente) o să avem nevoie de skilurile astea prin 2040 sau 2050! Dacă nu chiar mai târziu. 

Acum că știm ce ne așteaptă, să punem mâna să ne pregătim.

Extreme learning sau despre învăţarea continuă

În ultima vreme cea mai mare parte a energiei mele s-a concentrat pe acumularea de noi cunoștiințe. Cât mai multe, cât mai diversificate. Nu mă mai satur de citit, scormonit de bloguri, tool-uri, cărți, idei. Sunt un căutător de comori! Băi și am și noroc să le găsesc, noroc curat! După unele sap și-ntorc internetul ăsta cu fundul în sus și nimic. 

Se poate observa pasiunea mea pentru acumularea de cunoștiinte. Sunt de părere că procesul de învățare nu se termină niciodată. Constat, lucrurile evoluează și o dată cu ele și noi. Cu cât citim mai mult, cu atât aflăm mai mult. 

Recent am dat peste un raport al IFTF (Institute for the Future) Future of Learning și despre inițiativa lor Extreme Learner un raport minunat, plin de resurse nebănuite. 

Nu e o noutate faptul că o dată cu noile technologii, gadgeturi, internet, procesul de învățare nu se mai învârte exclusiv în jurul instituțiilor deja consacrate (școli, licee, universități). Practic procesul de învățare nu mai este circumscris geografic. Acum poți să urmărești cursurile online în timp ce-ți bei cafeaua la o terasă sau în parc cât doarme copilul (cum făceam și eu când ăsta mic era mai mic). Mai tare e că te conectezi cu alte sute de mii de oameni din toată lumea. Când am făcut cursul de Maps and the Geospatial Revolution pe Coursera am fost toți rugați să ne punem locația pe Google Maps ca să facem o hartă a participanților la curs. Pretty cool, no? Cu ocazia asta am aflat că mai era cineva din România înregistrat la cursul acesta. Concluzia este că, dacă în modelul clasic de învățământ o sală de curs adăpostește maxim câteva sute de studenți, online vorbim de câteva mii, din toată lumea.

Plus schimbul de informații pe care îl poți face online. Am aflat atât de multe lucruri noi din forumurile claselor virtuale cum nu mi-aș fi imaginat. Plus aspectele socio-culturale. 

Mi-a plăcut foarte mult citatul din Tofler: The iliterate of the 21st century won't be those who cannot read or write, but those who cannot learn, unlearn and relearn. Nu toată lumea are o pasiune înnăscută pentru învățat. Majoritatea fug numai când aud cuvântul. Și e și normal, dat fiind felul în care este organizat sistemul nostru de învățământ. Elimină curiozitatea, taie spiritul de explorare și promovează învățatul mot-a-mot a unor ani, legi, axiome și teorii considerate necesare pentru cultura noastră generală, fără să se uite o clipă la aptitudinile noastre individuale, la capacitățile și înclinațiile nostre. Eu cred că mi-ar fi plăcut chimia la nebunie dacă orele ar fi fost mult mai interactive. Acum cu tablete, cu tot felul de toolkituri speciale, programe și softuri educaționale, mi s-ar părea super fain, aș învăța numai de drag. Dar, din nou, ne lovim de sistem și de lipsurile lui. Am divagat și nu era cazul. Să revenim. 

Ce resurse noi am descoperit:

- Boundless - foarte simplu si intuitiv, acoperă o gamă largă de domenii

- Hypercities - o aplicație prin care putem călători în timp, practic peste harțile actuale sunt suprapuse hărțile istorice ale locurilor pe care vreți să le vizitați. Mie mi se pare o inițiativă foarte faină, îmi plac hărțile mult de tot. 

- MIT Techonology Review o revistă expres pentru dubioși ca mine

Rămân în continuare fan Gibbon și Kahn Academy și bineînțeles Coursera. 

O carte pentru mai târziu

Când am cumpărat cartea SQ - Inteligența Spirituală de Ian Marshal și Danah Zohar eram gravidă în luna a șaptea și mă pregăteam să intru în concediu prenatal. Mă pregăteam în sensul că în fiecare săptămână ziceam că asta e ultima în care mai vin la birou, ultima în care mai lucrez la un raport. La un moment dat, m-am oprit. Și ce să fac eu cu atâta timp liber? Ia să pun eu mâna să citesc. Și am început cartea asta. Parcă înghițeam pietre. Nu puteam deloc să o citesc, mi se părea grea, neuronii mei erau pe modul de relaxare. Cred că mi-a luat o lună să citesc 50 de pagini. Până la urmă am abandonat-o.

M-am reapucat să o citesc săptămâna trecută. Și de data asta nu am putut să o mai las jos din mână. Acum era timpul potrivit. Mai mult, între timp, acumulasem mai multe cunoștiințe de neurobiologie și chiar puteam să o citesc și să o înțeleg. Nici trimiterile la fizica cuantică nu mai erau atât de greu de digerat.

Cei mai mulți dintre noi au auzit cu siguranță de IQ (inteligența rațională), EQ (inteligența emoțională). SQ (inteligența spirituală) este a treia dimensiunea şi cea mai profundă. Este definită de autori ca fiind abilitatea internă, înnăscută a creierului şi sufletului uman, de a găsi şi utiliza semnificaţii în rezolvarea problemelor, fiind aflată în acea parte profundă a sinelui cu ajutorul căreia nu doar recunoaştem valorile existente, ci şi descoperim altele noi, în mod creativ. 

Cel mai mult mi-au plăcut următoarele paragrafe din capitolul despre spontaneitate disponibile la paginile 257-259:

Un nou născut trăieşte foarte aproape de adevăr, dar pe măsură ce creşte uită şi se prăbuşeşte în ignoranţă. 

Socrate şi Platon exagerează din cauza convingerii lor că tot adevărul existent a existat dintotdeauna şi, prin urmare, a fost întotdeauna accesibil cunoaşterii. Dimpotrivă, lecţia oferită de ştiinţa secolului XX este că edevărul este un proces infinit, nesfârşit, în continuă desfăşurare. Dar ştiinţa este de acord cu afirmaţia lui Socrate conform căreia ne naştem şi continuăm să trăim cu un potenţial pentru cunoaştere, în raport cu adevărul. Ne prăbuşim în ignoranţă din cauza tendinţei noastre de a ne închista în obiceiuri, supoziţii, reguli şi sisteme de credinţe pe măsură ce înaintăm în vârstă. După descrierea lui R.D. Laing, pentru a se adapta acestei lumi, copilul renunţă să se mai extazieze.

Ca adulţi, majoritatea dintre noi ne-am uitat sinele originar şi înţelepciunea profundă pe care acesta o posedă. Exceptând rarele momente de spontaneitate coplirărească, atunci când suntem expuşi la ceva care ne atinge în profunzime, uităm că sinele nostru conţine un centru al cunoaşterii. Uităm cum putem răspunde la ceea ce zace în noi. Ne pierdem încrederea în noi înşine şi ne căutăm călăuză în regulile din afară. Provocarea este recâştigarea acelei spontaneităţi copilăreşti pierdute, temperată de o disciplină, o experienţă şi o înţelepciune de adult, şi o constantă umilinţă. Trebuie să fim întotdeauna dispuşi să ne testăm adevărul interior în raport cu consecinţele sale asupra lumii exterioare. 

Atât spontaneitatea, cât şi disciplina sunt concepte dificile pentru popoarele occidentale. Avem tendinţa de a trivializa spontaneitatea şi a exterioriza disciplina. Influenţa freudiană asupra psihologiei occidentale se vede şi în ilustrarea eului conştient ca victimă nefericită, prinsă între capricii, iresponsabilitate şi instinctele Id-ului (spontaneitatea), pe de-o parte şi vocea dominatoare a supraeului, curpinzând în el aşteptările părinţilor şi ale societăţii (disciplina), pe de altă parte. Spontaneitatea asumată a Id-ului este plasată exact în partea opusă faţă de disciplina călăuzitoare a supraeului. Suntem prinşi între simpla simţire şi controlul raţional. După cum spunea quakerul citat la pagina 243, suntem prinşi între ceea ce vrem să facem şi ceea ce credem că ar trebui să facem. Astfel, ajungem să ne suspectăm instinctele, să nu avem încredere în spontaneitatea noastră, să avem sentimente de vinovăţie şi să ne bazăm pe disciplina impusă de autocontrol.  

 Interesant este şi testul de personalitate din carte, dar despre ăsta o să scriu altă dată căci odrasla mea dă cu aspiratorul şi insistă să îi ţin companie! 

Amalgam

Pe bune că nu am găsit un cuvânt mai bun care să caracterizeze multitudinea de gânduri care viețuiesc în mintea mea. Alerg între cursul de psihologie și cel de neuroeconomie, mă chinui să pun ordine în sertarele, dulapurile din toată casa, tot frământ niște gânduri alimentare, îmi trec cel puțin 5 idei de subiecte pentru blog, acum m-am apucat să fac ordine-n blogurile pe care le urmăresc (de aproape 2 fucking hours), vreau sa termin de citit Mintea absorbantă a Mariei Montessori, dar și cartea despre inteligență spirituală, mă gândesc și caut idei de activități pentru mergăreț (în fiecare zi vin măcar cu o idee nouă,  și da, aș vrea să le pun pe toate într-un post, cândva), mă tot țin să caut niște fonturi cool pentru blog, vreau să caut niște idei de chestii de mâncat pentru weekend, chestii pe care să le mănânce și jumătatea semnificativă (burgeri de sfeclă nu au fost prea apetisanți pentru carnivorul din el), mai vin și niște revelații peste mine (dat fiind că am băgat prea multă psihologie în ultima vreme), plus că am tot descoperit câteva bloguri faine pe care vreau să le citesc de la un capăt la altul. Deci, mă agit puternic. Și am obosit. Dar, nu pot să dorm, că-s în vrie.  Vreau să fac atât de multe lucruri în cele 5 ore libere pe care le am într-o zi, încât mă simt fix ca atunci când eram la birou cu lista lungă de 5 pagini. D-aia nu-mi plac listele. Și chiar dacă am tot ajuns la concluzia că nu se poate fără listă, în continuare opun rezistență. Norocul meu este că săptămâna asta omu' și-a luat permisul de motor și a venit foarte târziu din diverse motive: examen, lecții la poligon, sărbătorit ba permisul, ba prima ieșire cu motorul.

No, ca să mai eliberez presiunea gândurilor o să urmeze o serie de chestii pe care aș fi putut să le scriu în 5 posturi diferite, dar pe bune că trebuie să le tai de pe lista mea mentală, că altfel crăp.

Deci, pentru garderoba de toamnă culorile din Pantone fall-winter 2014. Dacă tot mi-am făcut curat în sifonier să mai cumpărăm niște haine, zic. Și aici, mai pe larg catalogul complet care conține și culorile pentru bărbați. Radiant Orchid e culoarea anului 2014, dar pe mine nu mă încâtă atât de tare. Prefer nuanțele de verde, Sangria și Royal Blue și Cognac. De fapt, îmi plac toate, mai puțin culoarea anului!

Bloglovin.com  excelent și minunat pentru cei care au tone de bloguri pe care le urmăresc. Adaugi frumos în listă blogurile preferate și vin toate feed-uri. Un fel de facebook al blogurilor. Mare lucru! Inteligent omul de l-a inventat.

În ultima vreme am tot descoperit foarte multe site-uri gen Coursera, de unde afli lucruri noi. Așa că adaug la lista mea de site-uri pentru perfecționarea cunoștiințelor Khan Academy și Gibbon. Au un sistem diferit de Coursera, cadrul e informal, acumularea informațiilor se face în ritmul pe care îl stabilești tu, nu este academic și atât de științific. 

Avem catalog nou Ikea 2015, abia aștept să dau o fugă să-mi iau niște cutii drăgute pentru dulap. Am rearanjat mobila în dormitor, că nu am stare și aveam nevoie de activitate interesantă pentru copilul cel-fără-de-stare și împinsul mobilei prin casă pare-se că a fost un succes masiv. Și niște cuiere colorate pentru camera copilului (sunt mega drăguțe) și-mi place și covorul ăsta și perna asta și mă opresc aici. Ah, mi-am amintit că am nevoie și de niște recipiente pentru condimente și vreo 2-3 borcane d-astea. Sunt nebună, mi-e clar. 

Și fiindcă nu am găsit nicio rețetă interesantă mâine o să mâncam o conopidă la cuptor și un experiment de prăjitură cu prune și mere și migdale făcută cu aluat de brioșe. 

O să văd cum reușesc să nu uit să fac minunăția asta de puzzle pentru ăsta mic. Am luat ideea de pe un grup de pe facebook, mi se pare genială. Jumătati de poze, plastifiate. Ușor și simplu de făcut!

Curs despre psihologia clinică a copiilor - despre atașament

De când am devenit mamă am început să citesc foarte multă psihologie, cărţi de parenting, m-am interesat cât de mult am putut despre dezvoltarea copilului. Am încercat să cuprind toate perspectivele ca să-mi pot face o părere cât mai clară, critică şi, oareşcum, obiectivă. Ce-i drept când e vorba de creşterea copilului obiectivitatea dispare din peisaj.

Acum e la mare căutare teoria ataşamentului. E foarte pe larg explicată şi exemplificată aici. Reprezentanţii de bază ai teoriei ataşamentului sunt John Bowlby şi Mary Ainsworth. Pun mai jos, din sursa menţionată, două citate:

1. Interesul aratat teoriei lui Bowlby asupra atasamentului (1969/1982,1973,1980) dateaza de scurt timp. Investigatiile sale au inceput prin observarea bebelusilor ce se aflau in camine, separati de familie pentru o lunga perioada de timp. Copiii protestau adesea vehement, plangeau si aruncau cu obiecte in cautarea protectorilor. De cele mai multe ori, protestele intense aduceau inapoi persoana la copil. Daca insa protestul vehement nu reusea sa aduca inapoi persoana dorita, copiii intrau in al doilea stadiu – disperarea – si deveneau tacuti. Daca, in final, copiii nu erau reuniti cu protectorii, intrau in cel din urma stadiu: detasarea. In aceasta perioada copilul isi reia activitatea normala, in absenta protectorilor, capatand adeseori independenta. Pe baza acestor observatii s-au delimitat trei stiluri de atasament, ce reprezentau natura interactiunii dintre protector si copil: atasamentul securizant, in care protectorul este sensibil si raspunde nevoilor acestuia; atasamentul evitant, in care protectorul este distant si nu este disponibil; atasamentul anxios-ambivalent, in care protectorul prezinta o inconsistenta in comportamentul sau ori nu raspunde deloc.

2. Mary Ainsworth, cel de-al doilea pionier al teoriei atasamentului, a elaborat bine cunoscutul experiment “Strange Situation” prin care se pot observa modelele internalizate de reprezentare a atasamentului, formate deja la 1 an/1 an si jumatate. Aceasta procedura supune copilul la sapte situatii a cate trei minute, total 21 de minute, urmarind interactiunile, respectiv atitudinea dintre cei doi parteneri ai diadei, mama si copilul, in conditii de stres prin schimbare de mediu si in prezenta unei persoane nefamiliare copilului. Camera in care decurge experimentul este un mediu nou, straniu pentru copil si, in acelasi timp, este un mediu interesant, plin de jucarii, de noutati interesante de explorat. Comportamentul copilului este cotat de cercetatori in faza de reuniune cu mama care l-a lasat 3 minute cu o persoana straina si a revenit, ca apoi sa il lase din nou singur pentru 3 minute, urmand sa revina mama dupa alte 3 minute. In acest experiment, atentia se concentreaza asupra comportamentului manifestat de copil in toate episoadele, pentru a vedea daca acesta se simte mai bine in prezenta mamei. In urma acestui experiment devenit clasic, se pot descrie urmatoarele tipuri de atasament:

1. Copilul atasat sigur: Este suparat cand mama pleaca lasandu-l in acest loc strain, dar la intoarcerea mamei cauta proximitatea ei si accepta confortul care i se ofera. De asemenea, poate fi putin afectat de plecarea mamei, dar la revenire ii adreseaza un zambet sau ii cauta privirea si se lasa mangaiat.

2. Copilul cu atasament nesigur - anxios-evitant: Este nesigur in explorare, se desprinde greu de mama, este rezervat si timid, la plecarea mamei se calmeaza greu, dupa reintalnire, desi se lasa luat in brate, pastreaza o mica bariera (fie o mana, un cot) intre corpul mamei si al sau fiind vigilent, conform experientelor anterioare.

- anxios-rezistent: Pare hiperkinetic, nu exploreaza mediul sau o face inconstant, la plecarea mamei este inconsolabil, iar la intoarcerea ei nu se lasa luat in brate, ci se zbate, se loveste incercand “sa scape”, fuge departe, este rezistent la consolare dorind printr-o astfel de strategie sa transmita toata nefericirea acumulata, de teama ca nu este inteles corect in incercarile lui de a face fata stresului.

- ambivalent: Copilul este anxios dupa despartirea de mama; este afectat in timpul separarii; ambivalent, cand cauta si evita simultan contactul cu mama.

3. Copilul cu atasament dezorganizat: Exploreaza mediul haotic, fara scop. La plecarea mamei, se lasa consolat de persoane straine, prezinta un comportament adeziv sau indiferent, atat fata de straini, cat si fata de parinte, nu pare sa diferentieze persoanele familiare de cele straine sau pare indiferent fata de tot sau toate. Acesti copii se pare ca au o istorie in care nu s-au putut atasa de nici un adult semnificativ, fie prin absenta fizica a acestuia, fie ca nu era disponibil (boala, alcoolism, depresie), existand pentru acesti copii un risc extrem de inalt in personogeneza, cat si pentru psihopatologie sau o existenta marginala. 

Fiindcă nu mă pot sătura să aflu lucruri noi, astăzi am început un nou curs pe Coursera. Ce-i drept, cursul a început de vreo 2 săptămâni, dar eu d-abia acum am reuşit să-l încep. The Clinical Psychology of Children and Young People, ţinut de Universitatea din Edinburgh. Am fost foarte bucuroasă când am ajuns la lecturile despre teoria atașamentului pentru că resursele disponibile sunt mult mai numeroase, mai documentate și mai revelatoare. Aș zice, chiar revoluționare pentru un ne-specialist autodidact ca mine.

Când mă gândesc la atașament am în cap diada mamă-copil. Mama ar trebui să fie, în viziunea mea, cea care oferă copilului siguranța emoțională, îl sprijină și-l reconfortează ori de câte are nevoie, fiind principala responsabilă pentru tipul de ataşament pe care copilul îl va dezvolta. Însă, nu toți copiii sunt crescuți de mamele lor, unii sunt de bunici, de bone, de tați, de cine poate şi are răbdare (sau nu), de părinți adoptivi, de asistenți maternali. Relația construită cu îngrijitorul respectiv nu influențează oare tipul de atașament pe care copilul îl va dezvolta ca adult?

Reconceptualizările teoriei atașamentului din ultimii ani pun la îndoială faptul că tipurile de atașament la vârsta adultă sunt influențate doar de relația mamă-copil. Mai jos sunt cele 3 modele ale teoriei atașamentului (așa cum le-am găsit în curs), unde vedem evoluția teoriei până astăzi:

• modelul ierarhic prezintă punctul de vedere clasic al teoriei atașamentului, în care atașamentul este strâns legat de persoana care îngrijește în principal copilul, adică mama. Această relație este în concordanță cu alte relații de atașament și mediază relațiile viitoare. Modelul e derivat din cercetările lui Bowlby și Ainsworth. 
• modelul integrativ este o structură organizațională alternativă în care copilul integrează toate relațiile sale de atașament într-o singură reprezentare. Acest model a fost sugerat de către van IJzendoorn et al. (1992). În acest model se sugerează că toate relațiile de atașament sunt egale și independente și calitatea acestor relații combinate prezice cel mai bine consecințele dezvoltării. Rețeaua extinsă de relații de atașament poate prezice mult mai bine tipul de atașament decât o face tipul de atașament al familiei. 
• modelul indenpendent sugerează că fiecare relație de atașament aduce o reprezentare independentă cu diferențe calitative. De exemplu, relațiile copilului cu cei de vârstă lui sunt mai degrabă determinate de atașamentul matern, în timp ce competențele sociale, eficiența și ajustarea ar fi mai degrabă determinate de atașamentul patern. Nu este un model foarte bine conturat, însă Crittenden îl pune la baza modelului de maturare dinamică. 

Nu că se complică treaba? În plus oare atașamentul astă nu evoluează și el? Nu se schimbă o dată ce noi înaintăm în vârstă? Eu tind să cred că cel puțin pâna la vârsta de un 1 an copilul primește baza de la persoana care se ocupă de el în principal. Apoi, pe măsură ce alte persoane sunt implicate în creșterea lui începe să stabilească conexiuni afective și să-și dea seama dacă anumite nevoi emoționale sunt mai bine satisfăcute de alte persoane decât de îngrijitorul principal. Începe să facă comparații între calitatea și tipul de răspuns primit. Deci, eu aș inclina spre modelul independent, dar totuși dependent până la un 1 an de mamă sau îngrijitorul principal. Asta mai mult pe baza experienței personale. 

Și cum clasificăm pe cineva că are un atașament securizat sau dezorganizat? Eh, aici m-am pierdut în mare de operaționalizări și clasificări. Fiecare cercetător a încercat să vină cu o variantă mai bună, mai exhaustivă. Personal, mi s-a părut destul de simplă și usor de digerat cea rezultată din acordul sau dezacordul cu una din afirmațiile de mai jos (afirmaţiile sunt luate tot din curs): 

A) It is easy for me to become emotionally close to others. I am comfortable depending on them and having them depend on me. I don’t worry about being alone or having others not accept me

SECURE attachment style = you often have positive views on your partner, yourself and your relationships. You have a good balance of independence and intimacy.

B) I am uncomfortable getting close to others. I want emotionally close relationships, but I find it difficult to trust others completely, or to depend on them. I worry that I will be hurt if I allow myself to become too close to others.

DISMISSING attachment style = You have a high level of independence and often avoid close relationships. You view yourself as someone who isn't affected by emotions and doesn't find close relationships important.

C) I want to be completely emotionally intimate with others, but I often find that others are reluctant to get as close as I would like. I am uncomfortable being without close relationships, but I sometimes worry that others don’t value me as much as I value them 

PREOCCUPIED attachment style = You often search for a lot of approval, responsiveness and attention from your partner. You can become overly-dependant on your partner and often have less positive views of yourself as compared to securely attached individuals.

D) I am comfortable without close emotional relationships. It is very important to me to feel independent and self-sufficient, and I prefer not to depend on others or have others depend on me.

FEARFUL attachment style = Your feelings towards close relationships are mixed and you often do not trust your partners intentions or feel worthy of intimacy. 

Dezbateri sunt și pe marginea perioadei în care se formează atașamentul. Avem două puncte de vedere:

- atașamentul e definit în perioada de bebelușie (în special între 12 şi 18 luni) și nu se mai schimbă 

- atașamentul e dinamic, adică e un proces continuu

Eu sunt la mijloc. E critică perioada de bebelușie, dar cred că lucrurile se mai schimbă pe parcurs. Baza vine din fragedă pruncie și se cizelează pe parcurs. Și uitându-mă peste comentariile celorlalți cursanți am văzut că multă lume împărtășește punctul acesta de vedere. Mai mult, 80% dintre cursanţi sunt de acord cu punctul 2, cel al ataşamentului dinamic.

Ar mai fi multe spus, încă mai am de procesat multă informație. Astea mi s-au părut momentan bune de dat mai departe.

De citit pentru perioada adolescenței, atașamentul în perioada adolescenței - articolul aici 

Și acum lista de lecturi (inspirată după ce am parcurs referințele bibliografice ale cursului pe tema atașamentului) pe care mi le-am propus să le citesc cândva (că nu mi-e suficient teancul de cărți care e on hold):

Piaget, J., & Cook, M. T. (1952). The origins of intelligence in children. New York: International Universities Press, 1952

Waters, E., Merrick, S.,Treboux, D., Crowell, J., & Albersheim, L. (2000). Attachment security in infancy and early adulthood: a twenty ‐ year longitudinal study.

Fraley, R. C., & Spieker, S. J. (2003). Are infant attachment patterns continuously or categorically distributed? A taxometric analysis of strange situation behavior. Developmental psychology, 39(3),387.

Lorenz, K. (1970-1971). Studies in animal and human behaviour: Volume 1 & 2. Cambridge, MS:Harvard University Press.

The role of disconnected and extremely insensitive parenting in the development of disorganized attachment: validation of a new measure aici

Van IJzendoorn, M.H., Sagi, A., & Lambermon, M.W.E. (1992). The multiple caregiver paradox. Some Dutch and Israeli data. In R.C. Pianta (Ed.), Beyond the parent: The role of other adults in children's 

lives. New Directions for Child Development, 57, 5-25.

PS: Am dat întâmplător peste două articole (1 şi 2) în care sunt prezentate diferenţele dintre teoria ataşamentului şi stilul de parenting promovat de Dr. Sears cunoscut sub numele de attachement parenting. 

Social Media for Parents 2014 - Partea a 2-a aka Revelaţiile

E drept că uneori procesez mai greu informația, dar de data asta m-am întrecut. Tot aveam scris pe lista mea mentală că trebuie să revin cu revelaţiile de la conferinţă. Na, că mă ţin de cuvânt, chiar dacă mai e puțin și vine toamna (conferința a fost în vară).

Despre relaţiile de cuplu şi relaţiile părinte-copil

Până acum nu am văzut cele două tipuri de relaţii ca având ceva în comun, dar când a început Gyogy Gaspar să vorbească depre ce au în comun parcă mi s-a luat un văl după ochi. 

Cele două relații au câteva aspecte importante în comun:

-ambele încep cu dezvoltarea atașamentului;

-după care se îndreaptă spre etapa de diferențiere;

-pentru a ajunge în final la etapa de interdependență sănătoasă.

Principala diferență, constă în faptul că părintele conștient nu se va aștepta din partea copilului, ca acesta, să-i satisfacă nevoile, în maniera în care poate avea această așteptare de la partenerul de viață.

Etapa de diferenţiere e cea mai grea. E aceea în care atât cuplurile, cât şi părinţii, rămân blocaţi şi ies cu greu de acolo sau nu ies deloc şi rămân într-un război continuu.

Pentru mine a fost o revelaţie deoarece mi-a oferit o explicaţie pentru relaţia cu mama mea, relaţie care s-a blocat fix în momentul în care eu am început să manifest alte preferinţe, idei, gusturi decât ea. Cu greu a acceptat ideea că al ei copil este diferit de ea, că-i plac prăjiturile cu ciocolată şi nu alea cu vanilie, că urăşte ciorba cu zdrenţe de ou, că îmi place muzica hip-hop, că nu-mi place dovleacul copt etc. Chestii d-astea de sunt puse pe seama rebeliunii din adolescenţă. De fapt, părinţilor le este greu să accepte faptul că copilul lor este o persoană diferită. Şi da, copilul nu e stricat sau au intrat dracii-n el, ci pur şi simplu începe să-şi manifeste individualitatea, vrea să aibă propriile experiențe, să cunoască lumea pe pielea lui, nu prin prisma experienţei părinţilor care le ştiu pe toate sau care ştiu chiar mai bine decât noi ce ne dorim de la viaţă, ce ne place, etc.

La fel şi-n relaţia de cuplu. După ce trece perioada de îndrăgosteală (creierul nu poate secreta în continuu hormonul numit feniletilamina care ar fi responsabil cu îndrăgosteala - aici articol despre) partenerii încep să-şi redescopere individualitatea şi, mai ales, defectele partenerului, că deh până acum sub asaltul hormonal erau văzuţi ca fiind perfecţi, minunaţi, de neegalat. Ăsta e momentul în care multe cupluri ori divorțează ori se îndepărtează unul de celălalt, lăsând ca diferențele dintre ei să devină subiecte de șicană și ceartă.

Alte lucruri faine:

- părintele nu trebuie să aștepte ca al lui copil să-i îndeplinească nevoile pe care el nu a reușit să le satisfacă. Gen eu nu am ajuns balerină, dar copilul meu trebuie să facă balet, ca eu să mă simt împlinită, să am o satisfacție. 

- cuplurile care își gestionează bine relația de cuplu au șanse mult mai mari să aibă o relație bună cu copiii.

Despre prosperitate

Prezentarea Uraniei Cremene a fost destul de profundă, dar totuși simplă și pe înțelesul tuturor.

Am rezonat foarte tare cu prezentarea ei pentru că aceleași opinii le împărtășesc și eu, și anume:

- creștem copii care nu sunt învățați să depună efort. Îi lăudăm prea des și prea mult pentru tot ceea ce fac și nu pentru efortul pe care îl depun. De altfel, nu-i lăsăm prea tare să încerce singuri, intervenim noi mereu și le oferim totul de-a gata.

- părinții au probleme cu copiii lor atunci când au probleme cu ei înșiși. Raționamentul este simplu: copiii ne imită cu atâta succes încât niciun comportament de-al nostru nu le scapă, inclusiv cele negative, indezirabile, acelea pe care noi nu vrem să le vedem la copiii noștri. Eh, na, că fix pe acelea le iau de la noi. E greu să corectăm, să înfruntăm, să ne luptăm cu toți monștrii noștri. Din păcate e singura cale prin care noi vom fi mai liniștiți cu noi, iar copiii noștri vor avea un exemplu bun de urmat.

Și ce-ți dorești pentru copilul tău? Fiecare părinte are un răspuns, în funcție de ce i-a lipsit în copilărie sau îi lipsește în viața de adult. După prezentarea Uraniei despre prosperitate, aș răspunde că îmi doresc un copil prosper, adică un copil care să fie bine sub toate aspectele: financiar, fizic, intelectual, emoțional, spiritual, relațional. Oamenii au în general niște credințe limitative despre prosperitate, fie ea financiară, emoțională sau fizică, pe care le transmit conștient sau nu mai departe copiilor. Mentalitatea noastră cu banii sunt ochiul dracului, pot compensa mâncarea nesănătoasă mâncând ceva sănătos, pentru a reuși îți trebuie noroc, nu pot, nu sunt în stare, nu merit, nimeni nu mă înțelege, ceilalți sunt vinovați pentru cum mă simt, nu există alt adevăr decât al meu, trebuie să renunț la ceea ce-mi place pentru a fi într-o relație și celălalt trebuie să renunțe, cei care reușesc în viață nu au învățat trebuie să se schimbe. Trebuie să rupem cercul acestor mentalități deficitare care ne îndepătează de prosperitatea la care se referă Urania în prezentarea ei.

Să nu uităm că fericirea/nefericirea, prosperitatea sau sărăcia sunt o stare mentală.

I am in love with the brain!

Aș zice că e puțin spus că-s îndrăgostită de creierul uman. Sunt de-a dreptul fascinată. Mi se pare extraordinar cum creierul nostru procesează atât de multe informații, cum face conexiuni, cum funcționează. Mi se pare și mai extraordinar cum poate fi deteriorată celula nervoasă și cum de aici iau naștere o serie de boli care ne transformă în niște ființe de nerecunoscut. 

Probabil că fascinația pentru creier vine din faptul că bunica mea a avut Alzheimer. Aveam vreo 9 ani când am intrat prima dată într-un centru care se ocupă cu tratarea tulburărilor mentale. Inutil să spun că mi-a rămas atât de întipărită aceea zi în minte, încât de fiecare dată când mă gândesc parcă retrăiesc pe viu toate cele văzute atunci: oameni tineri care se credeau animale (ba șerpi care se tărau prin curte, ba maimuțe care se cățărau pe gardurile de fier înalte), oameni care urlau, țipau, oameni care se legănau, oameni cu care nu mai puteai comunica, decât la un nivel primitiv. De fapt, erau oameni doar la exterior, căci creierul lor nu depășea inteligența unui animal. 

Această fascinație pentru creier m-a condus spre neurobiologie. Îmi doream de foarte mult timp să-mi aprofundez cunoștiințele despre creier și am reușit să fac asta prin intermediul cursului Understanding the Brain: The Neurobiology of Everyday Life, ținut pe Coursera de către Peggy Mason (are un blog fain, merită urmărit), de la Universitatea din Chicago. A fost unul din cursurile pe care le-am iubit la maxim, mai ales că tipa care îl ține explică atât de bine și de frumos toate lucrurile astea complicate. Îmi pare rău doar că nu am putut să mă ocup de curs săptămânal ca să-mi iau certificatul de absolvire, însă mi-am downloadat toate cursurile ca să le pot urmări atunci când timpul îmi va permite.

Am rămas foarte impresionată, încă de la primul curs, de sindromul Locked-in. Așa cum îi spune și numele omul rămâne complet blocat în corpul său din cauza unei paralizi totale a aproape tuturor mușchilor din corp, cu excepția ochilor. Există cazul celebru al lui Jean-Dominique Bauby, fost editor al revistei Elle, care în urma unui atac cerebral a rămas paralizat, singurul organ care nu a fost afectat fiind ochii. Și a scris o carte clipind din ochi The diving bell and the butterfly, care a fost și ecranizată în 2007 și nominalizată la Oscar. Când noi toți ceilalți suntem capabili să scriem, vorbim, un om a scris o carte clipind din ochi pe rând la fiecare literă care făcea parte din cuvântul pe care îl gândea. Un lucru atât de simplu pentru noi, dura cel puțin două minute. Un cuvânt. I-a luat 10 luni să scrie cartea și a clipit de vreo 200.000 de ori... Eu una am rămas profund impresionată de cazul acesta, de lupta interioară a omului care avea atâtea de spus, trăia atât de intens pe interior, însă corpul lui nu mai putea să-l sprijine. Putea doar să clipească, când poate el vroia să alerge, să sară, să râdă. El doar clipea.

I decided to stop pitying myself. Other than my eye, two things aren't paralyzed, my imagination and my memory. În ciuda condiției lui, Bauby s-a ambiționat și a lăsat mărturie tot ceea ce el simțea din postura asta.

La polul opus se află situaţia când te lasă mintea și corpul e activ și poate răspunde la toate comenzile tale dubioase. Cum ar fi, de exemplu, să faci o gaură în perete ca să faci cuiva loc să vină-n casă. 

Nu cred că multă lume a văzut cum arată un creier normal și un creier al unui om care suferă de Alzheimer. Nici nu știu dacă este o imagine pe care cineva vrea să o vadă. Am văzut în cadrul cursului, la ora de laborator, ambele situații. Ce pot spune este că am rămas fără cuvinte. Creierul sănătos se prezintă așa frumos, voluptos, cu toate circumvoluțiunile lui. Creierul bolnav de Alzheimer este descompus, stafidit, aproape că nu are deloc cortex, iar în partea unde ar trebui să fie lobul temporal nu este aproape nimic, totul este degenerat, deteriorat aproape complet. Mai mult, hipocampusul (partea creierului responsabilă cu memoria de scurtă și lungă durată, orientarea în spațiu) aproape că lipsește. Asta înseamă că persoanele care suferă de Alzheimer nu mai pot crea și stoca amintiri noi. Este de-a dreptul dureros și trist. Atât pentru cel care suferă de această boală, cât și pentru cei din jurul lui. La fel de trist cum a fost și pentru Bauby, care putea să stocheze memorii noi, dar paralizat. 

E bine să ne bucurăm de viață cât mai mult. Niciodată nu știm ce ni se poate întâmpla și când...