34 de săptămâni

De curând am fost la ecografia de trimestrul trei. Am avut ceva emoții amândoi. Am respirat uşurați când am auzit că totul este perfect. M-am uitat cu atâta atenție la ecran, la toate măsurătorile, la inimă, la abdomen, la cap, la membre. Inima care bate ca un fluture, crosa aortică perfectă, diafragm integru, rinichi perfecți, reflex de supt prezent, plămânii pe poziții, degete minunate, gură de divă, cu buze cărnoase:P Totul perfect!

Recunosc că-s paranoică, pentru că am lucrat câțiva ani într-un departament de ecografie şi am văzut multe cazuri triste. Când nu ştii multitudinea de defecte, probleme şi anomalii care pot fi depistate ecografic, cred că stai ceva mai liniştit. Eu am încercat să îmi mențin optimismul la cote maxime. Am reuşit cu brio până acum, dar mintea mea mai fuge uneori aiurea...pentru că sunt multe sindroame şi malformații care nu se pot depista ecografic.

Nu mă simt în stare să mai ies singură cu juniorul, fiindcă obosesc foarte repede, gâfâi după 2 m ca şi când aş fi alergat 15 km, am nevoie tot timpul la baie, transpir de parcă aş fi într-un cuptor la 200 grade (de fapt, chiar sunt). Am de ceva timp şi contracții nedureroase, în special când merg sau mă agit mai mult decât e cazul. Dorm destul de prost noaptea, în sensul că pic la datorie între 9-10, înainte, în timp ce sau după ce îl culc pe piticul de 26 de luni, şi mă trezesc ca o cucuvea la 3-4-5 dimineața şi nu mai adorm. Sau şi mai rău, săptămâna trecută, adormeam la 9.30 şi în maxim 2-3 ore eram trează şi nu mai adormeam decât în spre ora 5-6 dimineața. Nici nu are rost sa descriu cum mă simțeam în timpul zilei şi cum nu eram în stare să dorm după amiază. O gravidă zombi e o adevăarată desfătare la casa omului:P

No, mult a fost, puțin a rămas până la momentul întâlnirii. Încerc să iau fiecare zi aşa cum este, fără planuri majore, fără să mă frustrez prea tare pentru mobilitatea mea redusă din această perioadă sau creierul meu de gravidă care refuză să mai gândească.  Mă bucur cât mai pot de timpul meu doar cu el, minunea mea de 26 de luni care pe zi ce trece mă surprinde cu câte ceva nou şi îmi aduce aminte constant de ce e frumoasă viața. Provocatoare, grea pe alocuri, dar frumoasă, foarte frumoasă. 

Vineri, 13

E vineri, 13 martie 2015, ora 4.38 am. Sunt trează de la 1 am. De vreo două luni mă culc la 9 seară, mă trezesc la 1, fresh, plină de energie. Multe nopți am ales să stau în pat în speranța că adorm, ceea ce se întâmplă în 2 din 5 cazuri pe la ora 5- 6 dimineața. Astăzi m-am hotărât să deschid laptopul și să mai scriu câte una alta pe blog, să mai lucrez la o broșură/revistă de informare pe care mi-am luat angajamentul să o fac anul ăsta (nu e o glumă, nu are un termen limită:D), să mai citesc un articol, d-astea. Aș fi gătit dacă asta nu ar fi presupus să fac zgomot sau aș fi împachetat cadourile pentru mamele mele din regat, că o să treacă primăvara până le dau eu lor cadourile, dar hârtia foșnește și aș risca să trezesc cealaltă partea a casei care doarme buștean. 

Tot încercând să programez diverse prin calendar, constat că e vineri 13. Mă amuz. Mie 13 îmi poartă noroc. Sunt născută pe 13 ianuarie, băiatul meu s-a născut în 2013 și a fost botezat într-o zi de 13 iulie (na, aici ce-i drept eu am decis), m-am măritat pe 31 iulie, deci 13 e o constantă în viața mea. 

Culmea, astăzi sunt în săptămâna a 13-a de sarcina. Da, da, mă confesez, recunosc că-s gravidă! Familia noastră se mărește! Și ce moment mai bun, dacă nu ăsta, ca să anunt la 13 săptămâni, pe 13 martie? Nu puteam să ratez această ocazie:)))

Să povestesc de avalanșa de gânduri din interiorul creierului meu? Nu cred că pot scoate ceva coerent, pentru că încă nu-mi vine să cred că o voi lua în scurt timp de la capăt, cu încă un pui de om. Sunt copleșită, dar bucuroasă în același timp, încerc să mă apuc să citesc despre cum să prezint situația tânărului, cum să fac ca acomodarea să fie cât mai lină și naturală, cum să mă împart mai bine între toți cei trei copii ai mei. Da, și jumătatea semnificativă face parte din categoria copii de multe ori:))))

Sunt singura inconștientă care crede că se va descurca de minune fără niciun ajutor suplimentar, în timp ce alte cunoștiințe/prietene gravide deja se pregătesc să dea copilul mai mare la gradiniță, să ia o bonă sau femeie care să ajute la curățenie. Eu nu. Eu cred cu tărie că cineva, fie el și apropiat, mai rău mă va enerva. Așa că mai bine lipsă. Voi avea omul acasă o lună de zile, până mă pun cât de cât pe picioare. Apoi intentionez să mai apelez din când în când la bunicul ca să mai iasă cu cel mare în parc sau să facă diverse treburi în locul meu, cum ar fi cumpărăturile sau alte situații neprevăzute. Și atât. Om vedea atunci cum va fi și cum mă voi descurca. Până atunci mă bucur de timp exclusiv cu piticul. Recunosc că simt că-i fur un dar, timpul meu doar cu el, atenția mea doar pentru el, dar în același timp simt că-i ofer un alt dar, poate chiar mai frumos, un partener de joacă, un prieten pe viață. Voi mai scrie despre asta, cu altă ocazie.

Încă sunt surprinsă de cât de diferite sunt sarcinile între ele. Sarcina de acum a fost plină de grețuri și probleme cu alimentația. D-abia acum m-am prins că cel mai rău îmi făceau produsele care au zahăr. Paradoxal, după cea am aflat că sunt gravidă, m-au pocnit poftele de dulce, în condițiile în care eu nu mai consum zahăr de câteva luni bune. Și am mâncat halva (până mi s-a făcut rău și nu mai vreau să văd), nutela și ciocolată neagră. M-am prins târziu că, de fapt, mi-era rău de la ele. Acum că m-am lămurit am exclus complet orice zahăr și mi-e mai bine. Mănânc multe fructe și legume crude, apă multă (chit că mă enervează mersul la toaletă din 30 în 30 de minute) și mâncăruri gătite ușoare. Prima lună nu am rezistat fără un litru de limonadă cu ghimbir zilnic. De insomnii nici nu mai povestesc aici, că am în plan un articol separat.

So, asta fac eu în ultima vreme, mă multiplic:)))