tribalmother: Metamorfoze

Îţi dai seama că eşti obosit atunci când ieşi de la duş dimineaţa şi te îndrepţi victorios către sertarul cu lenjerie intimă, însă te trezeşti cu o pereche de pamperşi în mână, în altă parte a camerei. Şi apoi te întrebi ce cauţi acolo, ca tu vroiau o pereche de chiloţi. Până şi copilul se uita mirat şi întrebător, încercând să îşi dea seama ce vrei să faci.

Nu e o noutate că sunt obosită, dar parca zilele astea am exagerat mai mult decât de obicei.

M-am pus în pat la 2 noaptea, dar cred că am adormit la 3. Lucrez intens de 3 săptămâni la un logo, blog, pagină de facebook, concept pentru a-mi îndeplini visul meu măreţ de a avea o mică afacere care să înglobeze cele 3 pasiuni ale mele: designul, fotografia şi scrisul. Până mai ieri ardeam de nerăbdare şi entuziasm. De ceva timp, însă, m-au cuprins toate dubiile şi fricile de pe lume. Ce fac eu aici??? Mă apuc să mă vând fără să am prea multă experință sau pregătire specializată. Sunt atâția oameni care au terminat jurnalismul și scriu mai bine și mai corect decât mine. O tonă de graficieni pasionați, mulți oameni buni de PR și comunicare, branding și încă câteva sute de oameni pasionați de crafting. Mda, motivation drain of the midlle a dat peste mine (am mai scris aici despre). Mi s-a întâmplat de mai multe ori, ultima oară a fost când am început proiectul cu mamele singure. Îmi venea să-mi bag capul în pământ și să fug. În fapt, ieșisem puternic din zona mea de comfort și nici cei din jur nu prea mă ajutau prea mult, cu excepția câtorva persoane care m-au încurajat constant. Acum, proiectul cu mamele se conturează frumos, se încheagă o comunitate de femei minunate, încet, dar sigur.

Fix când eram mai pesimistă și gânditoare, m-am trezit cu un pahar cu apă rece peste picioare. Pesemne ăsta mic s-a săturat să se tot joace la chiuvetă și m-a văzut atât de concentrată pe telefon chinuindu-mă să termin de scris postul de față și i s-a părut amuzant să vadă ce reacţie voi avea. M-a trezit complet la realitate. Cred că aveam nevoie de paharul ăsta de apă rece. Voi lăsa lucrurile să curgă, aștept să treacă nebunia de gânduri care m-au asaltat. Până la noi vești de pe frontul creator, voi alege să mă odihnesc şi să mă liniştesc. Lucrurile au nevoie de timp să se întâmple. În plus, ştiu că eu sunt nebună şi vreau ca totul să se întâmple ieri, dar nu se poate. O să-mi dau timp şi credit mai mult. Va fi aşa cum trebuie să fie!

Urmează un post lung, pentru că nu am mai scris demult, dar și pentru că este despre schimbare. Schimbarea mea. E lung pentru că nu poți să scrii pe scurt, nu ai cum, e un proces care durează atât de mult încât 2-3 paragrafe nu-s suficiente ca să redau toate etapele. Și nici cu un articol lung nu cred că o să reușesc întru totul, dar să vedem ce-o ieși.

Am șters și rescris de câteva ori primul paragraf. Pesemne că nu mi-e atât de ușor, pe cât credeam eu, să scriu despre un lucru atât de simplu, dar în esență foarte complicat: schimbarea. Și nu orice schimbare, schimbarea mea. Cu toate că sunt sinonime, parcă cuvântul transformare surprinde mult mai bine procesul prin care am trecut în ultimi, aproape, 2 ani.

Fii schimbarea care vrei să o vezi în lume pentru mine s-a tradus în Fii schimbarea care vrei să o vezi în copilul tău. De aici a începutul totul. Puterea propriului exemplu este de neegalat, în special atunci când vorbim de copii atât de mici, care învață, îndeosebi, prin imitație. Așa că, am început să citesc câteva cărți de parenting, care mi-au ridicat diverse semne de întrebare și care au scos la suprafață diverse aspecte sau trăsături ale caracterului meu care necesitau puțină sau mai multă șlefuire. Mai mult, mi-au adus în fața ochilor filmul copilăriei mele. M-au tot asaltat diverse flashbackuri, au apărut o groază de teme de gândire, semne de întrebare. Vroiam să citesc și mai mult și să încep să mă cunosc mai bine. Toate acestea ca să cresc un copil cât mai echilibrat. Pe parcurs mi-am dat seama că o dată cu el, am crescut și eu. M-am transformat. Și da, ca să crești un copil echilibrat, TU, mai înainte de orice, trebuie să fii bine cu tine. Și ca să faci asta, trebuie să te analizezi pe toate părțile, să-ți recunoști deschis toate defectele, să încerci să le cizelezi, să lupți cu ele, să analizezi relația cu părinții tăi, dar și cu soțul tău, prietenii tăi din mai multe perspective, să fii deschis și să accepți că nu le știi pe toate, să citești mult, să cauți în tine, să conștientizezi că experiența de a fi părinte e cu dublu sens, fiindcă înveți un om mai mic, dar și omul mic te învață pe tine. Poate că omul mic te învață mai multe decât crezi că îl poți învăța tu pe el. Și asta e un lucru pe care nu mulți părinți îl pot digera și accepta. Deci, pleci la drum să crești un om și crești vreo doi oameni, uneori chiar și mai mulți, pentru că o dată declanșat procesul în tine el se oglindește și în ceilalți.

Primele șase luni după ce am născut au fost destul de grele, poate cele mai grele. Perioada de adaptare la un nou rol, rolul de mamă, e diferită la fiecare persoană de sex feminin. Unele simt că viața lor s-a terminat, că nu-și imaginau că va fi așa, că e greu, pare fără scăpare, viața lor nu mai seamănă cu nimic din ceea ce știau ele, nu apucă să facă nimic, doar schimbă pamperși și alăptează toată ziua. Bașca, nimeni nu le înțelege, mai vine și câte o mini depresie peste ele, toată lumea din jur pare că evoluează, numai ele nu. Altele simt că viața lor d-abia acum a început, parcă până atunci nici nu trăiseră cu adevărat. Și multe combinații între cele două variante, plus încă un milion de alte situații care par că se aseamănă, însă sunt foarte diferite. Acum că stau să mă gândesc, nici nu mi-aduc aminte exact cum era și cum mă simțeam. Am început destul de repede să fac diverse activități prin casă, cu ăsta mic în marsupiu, și să-l implicăm în tot ceea ce făceam noi: vizite, cumpărături etc. Mă omora rutina, în schimb. Eu care trăiam cu impresia că-mi place rutina și că pot face fără probleme același lucru de 20 de ori fără să mă deranjeze, constatam în fiecare zi că nu e așa. Bonus, încă nu reușisem să îmi ascult pe deplin instinctele, ceea ce era foarte ciudat pentru mine, căci mereu am ascultat de ele. Eram destul de bulversată de fluxul enorm de informații contradictorii care veneau peste mine, de tonele de sfaturi din cauza cărora nu puteam să fiu atentă la ce îmi spuneau instinctele. Eram fooarte obosită și oricât de mult încercam să dorm, tot nu reușeam să recuperez. La toate astea, se adăuga grija constantă, responsabilitatea pentru un suflet mic. Respiram prin patru plămâni, îmi băteau 2 inimi și fiecare gând care îmi trecea prin minte era în primul rând despre el și, d-abia apoi, despre mine sau tac-su.

Prima revoluție a fost la 6 luni când piticul s-a ridicat în fund. S-a schimbat perspectiva pentru amândoi, amântrei. Complet. Până când copilul a făcut un an, am trecut printr-o stare intermediară de tranziție. Am început programul de alimentație sănătoasă, că doar începusem diversificarea și trebuia să învăț să gătesc fără să călesc, fără sare, fără zahăr. A fost greu, dar a meritat. Am descoperit o multitudine de gusturi noi, de fructe, de mâncăruri noi. Am slăbit fără să fiu nevoită să țin vreo dietă minune, simțindu-mă bine în pielea mea. Despre asta am scris aici. Fiecare zi era o nouă provocare fiindcă micul om evolua într-un ritm alert. La 11 luni mergea singur și nici nu-mi mai aduceam aminte cum era când nu mergea.

La 12 luni a avut loc o a doua revoluție pentru amândoi, revoluția cunoașterii. Mi-am dat seama că viața mea de acum e incompatibilă cu stilul de dinainte, în special, cu locul de muncă pe care îl aveam și că trebuie să fac stânga sau dreapta și să ies de pe drumul corporatist. Mi-am prelungit concediul de creștere a copilului cu încă un an, fără plată. Nu puteam să nu i-au parte la descoperirile ăstuia mic, să nu fiu acolo să-l observ cum observă și explorează totul. Aș fi pierdut una din cele mai valoroase lecții pe care le-am primit vreodată.

Fiindcă simțeam o nevoie acută de a învăța, de a evolua, am început să fac cursuri online pe Coursera. Am descoperit că am o mulțime de subiecte de interes: neuroștiințele, gastronomia, hărțile și revoluția geospațială, psihologia și încă mai câte. Mi-am făcut blogul. Cum prindeam ceva timp studiam. Asiduu. Citeam cât puteam de mult, din cât mai multe domenii. Și scriam orice-mi trecea prin cap. Creșteam zilnic, simțeam că investesc în mine, că nu stagnez. Începuse să încolțească ideea de a face ceva ce-mi place, din care să câștig bani. Părea ireal să faci bani din ceva care îți place. În plus, nu părea să existe prea multă lume entuziasmată de ideea mea, ceea ce era și normal, pentru că sfidezi norma socială. Să fii diferit nu e ceva ce societatea noastră o să încurajeze, dar nu m-am dat bătută. Am continuat să-mi examinez pasiunile, să mă cunosc mai bine. Încet, au început să-mi sară în ochi lucrurile evidente pe care până atunci nu le vedeam. Cum ar fi, de exemplu, pasiunea mea nebună pentru grafică și design. Aș petrece ore întregi făcând prezentări powerpoint, desenând, concepând concepte, lucrând în programe de grafică. Niciodată însă nu m-am gândit că aș putea câștiga bani din asta sau măcar să încerc să văd dacă-mi iese. Zi de zi mai descopeream câte ceva. Că îmi place să scriu și că aș putea să mă ocup de content writing, chiar dacă lumea din jur, care deja făcea asta îmi zicea că nu e tocmai bine plătit. Apoi, fotografia, unde cred că am ceva pricepere și talent în a realiza multe poze frumoase, craftingul, unde la fel zic eu că am ceva talent.

Una peste alta, toate energiile mele erau concentrate pe a găsi acel lucru măreț pe care să-l fac cu plăcere. La un moment dat au început să apară oportunitățile. Mă uitam la ele și ziceam că-s coincidențe, nu oportunități. Culmea este că nu erau coincidențe, erau răspunsurile la întrebările și dorințele mele.

La 18 luni am început prima colaborare pe content writing. La scurtă vreme am început să mă ocup de partea de fundraising, promovare și comunicare pentru o fundație, Chance for Life, dar și crafting pentru că au un atelier minunat în care copilașii și voluntarii meșteresc diverse obiecte pe care le vând pentru a se autofinanța. Pe lângă asta, am început un proiect minunat pentru mamele care își cresc singure copiii și am înființat Regatul Oamenilor Minunați.

Nici nu am cuvinte să descriu toate stările și emoțiile prin care am trecut în ultimele 2 săptămâni. Și în special în ultimele zile, cât am împărțit cadouri mamelor singure din Regat. Am văzut fericirea și bucuria sinceră pe chipul unor oameni care poate că își pierduseră speranța că mai există oameni buni, oameni care se gândesc la ei fără să le ceara ceva în schimb. Pentru mine, mamele singure sunt adevărate eroine, merită tot respectul din lume, pentru că cresc oameni și îi cresc singure, sacrificând părți din ele, luptând singure cu neajunsuri financiare, prejudecăți, oameni răi. Și îi cresc bine, ies oameni buni din mâna lor. Cel puțin, așa am văzut eu la maică-mea, că ea m-a crescut singură și cred că a făcut o treabă bună.

Fiindcă nimic nu e întâmplător și nu se întâmplă fără un scop, am conștientizat că toate aceste întâmplări care au dat peste mine mi-au deschis ochii larg și așa am început să văd în jurul meu din ce în ce mai mulți oameni care trec prin transformări la fel de mari ca a mea. Lumea din jurul meu se transformă, evoluează, crește. Aproape toate prietenele mele au trecut sau trec prin diverse procese de transformare emoțională, spirituală, de dezvoltare personală. Trăiesc într-o continuă revelație. Simt că iau parte la ceva absolut minunat asistând la fiecare proces de transformare în parte. Este de-a dreptul fascinant. Este cel mai mare și frumos cadou pe care l-am primit în toată viața mea.

La final, nu dau sfaturi, dar pot spune că am ajuns la concluzia asta: