4 mici bucurii ale unei femei gravide

Mai mult ca sigur, fiecare dintre noi are nişte mici bucurii care îi fac viața mai frumoasă. Dar mici, cum ar fi, un pahar de apă băut pe nerăsuflate, o cafea băută în tihnă, un duş răcoros, fericiri d-astea mici care ne dau energie, care ne renasc.

Fiindcă şi "gravidele e oameni" au şi ele nişte mici bucurii care le fac viața mai uşoară, dar vă spun că dacă nu ați fost pe acolo (chiar şi fără să  fiți însărcinate) nu aveți cum să le înțelegeți fericirea regasită în aceste "nimicuri".

1. Mersul la budă pentru no. 2. Se ştie că în sarcină constipația e ceva normal. Nimic nu se poate compara cu un drum la budă încununat de succes. Viața e din nou roz, respiri mai bine, te simți mai uşoară, ba chiar devii simpatică pentru cei din jur, râzi.

2. Performanța de a merge 10 m fără oprire, gâfâieli, junghiuri in coaste. În cazul meu, performanța de a te deplasa. Punct. Dupa 34 de săptămâni am realizat cât de greu le este bătrânilor să se deplaseze. Te lasă articulațiile dn şold, te dor oasele, spatele...şi te uiți cu jind cum zburdă cei din jurul tău ca nişte căprioare, iar tu, tu te mişti ca un melc...

3. Somnul neîntrerupt, confortabil, devine utopie. UTOPIE. Dar şi când ai parte de el eşti fericită trei zile.

4. O oră în care nu te duci la budă pentru pipi. De obicei când te apuci de un lucru, apoi te apuci şi te uită Dumnezeu acolo până îl termini. O gravidă începe orice activitate printr-un drum la baie, poate chiar mai multe ca să fie sigură că are parte de o juma de oră fără drum la baie. Dacă are noroc poate rezista o oră fără să se oprească din ceea ce face. Ceea ce este o performanță.

Sigur mai sunt şi altele, dar astea patru sunt bucuriile mele neprețuite!

Despre restul universului, fără chef

Da, aşa e, în ultima vreme am scris doar despre sarcină. Poate cineva se-ntreabă dacă mai există ceva în lumea asta mare care să-mi atragă atenţia, astfel încât să nu scriu doar despre sarcină? Bineînţeles că se întâmplă, dar nu am nicio tragere de inimă să scriu despre altceva în afară de sarcină, pitic şi stările mele de gravidă hormonală. Şi culmea e, că nu am scris nici măcar un sfert din câte aş vrea. Nu că nu aş vrea să scriu, doar că nu am timp. Şi când am timp, nu am inspiraţie sau chef.

Aş fi vrut să am timp să fac cursul de digital marketing care a început săptămâna trecută pe Coursera. L-am aşteptat luni de zile şi acum nu am chef de el. Mda, welcome to the my word. Mno, asta este. Poate o să-mi vină nişte chef şi o să găsesc şi nişte timp. De fapt, sigur îmi găsesc timp, dacă îmi vine cheful:)))) As simple as that. 

Aş fi vrut să termin şi cele 2 cărţi de parenting care mă aşteaptă nerăbdătoare rătăcite prin casă. Una pe birou, doar-doar dacă o văd zilnic mă apuc şi-o termin. Cum spuneam, 0 chef. 

Aş fi vrut să fac multe alte lucruri de pe lista-mea-care-nu-se-mai-termină. Dar am ales să nu mai fac nimic. Doar să stau. Ba mint. Tricotez. Oricând de amuzant ar părea, tricotatul este una dintre activităţile care relaxează neuronii şi are efecte benefice asupra proceselor din creier. Starea în care intră creierul în timp ce tricotezi este asemănătoare cu cea oferită de meditaţie. Pretty cool, no?

Hm...dacă am timp să caut articole pe ReadCube o să termin şi articolele despre depresia prenatală, insomnii şi cel despre traumă. Sunt nişte subiecte foarte prezente în ultima perioadă în sfera mea de interes. Insomniile mai ales, sunt la ordinea zilei sau mai bine zis a nopţilor.

No, până o să-mi vină cheful şi de altceva, mai suportaţi-mă încă puţin. Zău că se merită, nu vă mint:P

Ideea de ordine și curățenie la bărbați și la femei

După ce am despachetat bagajele casa noastră arata într-un mare fel. Multe haine care așteptau să fie băgate la spălat, jucării împrăștiate prin casa de ăsta mic de fericirea revederii lor, haos într-un cuvânt. Eu tot încercam să reduc entropia care pusese stăpânire pe ceea ce mi-ar fi plăcut să numesc casa noastră în timp ce fiul și tatăl nu-știu-cum reușeau să o sporească proporțional cu eforturile depuse de mine.

Femeie, nu te mai agita că fac eu curat și ordine, MÂINE, nu astăzi! Hai bucură-te de haos! 

Mda, greu de făcut una ca asta, fiindcă eu sunt omul căruia dezordinea vizuală îi strică bunadispoziție. În plus eram setată pe modul ordine și curățenie și nu prea puteam fi resetată așa ușor. Văzând că nu se poate cu mine, se așează în ușă și mă-ntreabă:

-Ia zi-mi, cu ce să te ajut și eu?

-Păi nu cred că e cazul să mă întrebi, sunt destul de evidente lucrurile care trebuiesc făcute. 

Stă, se uită din jur împrejur, își mângăie ciocul și zice: Știu, voi aranja mașinuțele din colecție, că ultimele numere nu am apucat să le pun la cutie!

Și scoate dintr-un dulap vreo 6 mașinuțe pe care le înșiră pe masa din sufragerie, mai precis pe jumătatea de masă din sufragerie care printr-un miracol nu era cucerită de niciun telefon, cablu, ochelari de soare sau încărcător de telefon. Pe principiul haosul cere și mai mult haos. Și-n timp ce-și aranja mașinuțele sună telefonul. Trebuia să plece să-și ridice motorul din service. Ne-am uitat unul la altul și ne-a bușit râsul. Era clar că nu o să plece nicăieri până nu-și termină treaba începută că altfel aș fi cedat nervos. 

Eu sincer cred că noi, femeile, avem o altă noțiune asupra a ceea ce avem de făcut atunci când facem ordine. Prioritățile sunt atât de diferite. Omul ar fi putut bine mersi să facă slalom printre jucăriile împrăștiate prin toată casa, dar nu ar fi putut să mai suporte încă un minut gândul că mașinuțele lui de colecție nu se află toate în aceeași cutie. Slavă Domnului că a conștientizat că e cazul să le vândă și că a fost o mișcare neinspirată, că altfel am fi ajuns să ne îngropăm în mașinuțe...

Joia de ieri sau cum să mori și să învii de 2 ori

Ieri am îmbătrânit 10 ani şi mi-au ieşit cel puțin 2-3 fire albe. 

Să vă povestesc de ce.

Părea o zi de joi banală, mohorâtă, posacă şi prea gri pentru o zi de de 28 mai. Da, m-am înşelat amarnic, pentru că banală nu era sigură, după cum aveam să constat câteva ore mai târziu.

M-am trezit la 5 şi ceva şi pe la 6 m-am dat jos din pat determinată să îmi iau la citit teancul de cărți primit luni prin curier. Ia teancul de unde nu-i. Cum să dispară măh 4 cărți la fel de groase ca Biblia? Stau şi mă gândesc unde le-am văzut ultima oară. Umblam ca o nebună cu părul vălvoi prin casă încercând să-mi amintesc unde am pus cărțile. După câteva minute mi-aduc aminte că le-am răsfoit şi ieri, în pat. Hm...oare le-o fi aruncat ăsta mic după pătuțul lui, acolo unde de obicei aruncă tot ce îi cade în mână?! Fac puțină echlibristică să nu trezesc copilul şiiiii....iată şi cărțile mele. Le recuperez şi mă pun în pat chitită să continui cartea deja începută, Crescându-l pe Cain. Pe la pagina 70 m-am plictisit şi am deschis alta, tot de parenting, care m-a cucerit si m-a îndemnat la o produndă şi dureroasă introspecție.

Nici nu am sesizat când a trecut timpul şi s-a făcut 9. Copilul încă dormea, omul de-abia se trezise şi mânca. 2 lucuri care de obicei nu se întâmpla la ora asta. La 9 omul e deja plecat de jumătate de oră, iar copilul e la masă, treaz de cel puțin o oră, dacă nu, chiar şi cu micul dejun luat. No, se mai întâmplă şi excepții.

Se trezeste piticul, omul pleacă, pun o maşină de haine la spălat, pregătesc masa, mâncăm, întindem rufele şi mă gândesc că dacă tot s-a trezit atât de târziu să mergem la Ikea. Nu aveam chef de nimic, o plimbare până acolo îmi va face bine, şi-aşa îmi doream de mult timp formele alea de înghețată.

Ne-mbrăcăm, verific cum să ajungem acolo şi plecăm.

La trecerea de pietoni stăm ceva că era intersecția blocată şi o ambulanță cu sirenele pornite, nu se hotăra dacă să o ia sau nu pe linia de tramvai. În ultimul moment optează pentru linia de tramvai şi se aude o şuierătură groaznică. Făcuse pană, cauciucul se perforase într-o şină ruptă... 5 minute am filosofat în gând despre întâmplarea asta având în minte ambulanța grăbită mergând pe jantă cu viteză maximă. Oare omului care agonizează i s-au împuținat şansele de viață? Ceva m-a impresionat atât de tare în evenimentul ăstă că am uitat să cobor la stația unde trebuia să schimbăm și să luam autobuzul.

Boon, ajung la un chioșc RATB, întreb ce opțiuni am și apoi dă-i cu google maps să vedem cât mai am pâna la stația de unde trebuia să luăm autobuzul cu pricina. 10 minute mai târziu ajungem acolo. După încă vreo 10 minute apare și primul autobuz plliiin. Shit, eu nu mă urc în așa ceva nici dacă mă plătești. Copilul meu deja se plictisise. Ce-i drept nici eu nu mai aveam stare. Spre bucuria noastră în spatele autobuzului cu sardine mai era un alt autobuz aproape gol, care mergea spre complexul Băneasa. Yupppy! Ne urcăm, ăsta mic găsește și loc, toată lumea fericită. 6-7 stații mai tâziu ajungem la Ikea. Pfoai, ce drum lung! O luăm pe iarbă, țopăim nițel, facem slalom printre mașinile din parcare, ajungem la scara rulantă (mega hitul vârstei de 2 ani) și mergem direct la secțiunea cu camere și jucării pentru copii, de unde nu am mai putut să-l dezlipesc pe ăsta mic vreo 40 de minute. A găsit o jucărie pe care nu a vrut să o mai lase deloc, spre disperarea mea care aș fi vrut să mă mai uit la una alta. Nu aveam cu cine, așa că ne-am jucat pe acolo, apoi pe la bucătăriile de jucărie unde i-a plăcut iarăși foarte mult. 

Nimic în neregulă până acum. Întreb: ți-e foame? Vrei să mergem să mâncăm? Yum-yum-yum aud și văd o gură zâmbitoare. Ok, hai să mâncăm. Fericire maximă, luăm un suport de pus tava, ajungem, comandăm, constat că nu am luat tacămuri, deranjez jumătate din lumea de la coadă să iau furculițe, mergem la casă să plătim și mă uit cu ochi galeși la un desert cu căpșuni. Mda. Nici pahare nu am fost în stare să iau și eu mă uit la un desert. Ăsta mic consideră de bunăcuviință să se așeze confortabil pe jos, pe spate, spre amuzamentul oamenilor din jur. Râde și chicotește. Se ridică într-un final. Eu zâmbesc, așa printre dinți. Când mai era o persoană în fața noastră, o tulește la fugă în sala de mese. Până să-l ajung eu cu burta mea de gravidă, copilul dispare de tot din raza mea vizuală. Panică. Dar panică, de nu mai știam de mine. Mă uit în față, în stânga, în dreapta, nici urmă de copil. Mă-nvârt ca un titirez disperat și fără direcție. Văd o doamnă de strânge vesela și o rog să mă ajute să-l găsesc pe mucosul cel mic care mi-a scăpat din vedere. Un domn care stătea la o masă și până atunci se uitase la mine cum mă agit, îmi face semn că copilul e la ușa aia de acolo. Nu mai zic nimic de tonul pe care mi-a spus-o, important era că am găsit copilul. Copil care era așa fericit că găsise o ușă de care tot trăgea. Atunci am înviat, după ce sigur am murit de 2 ori în 30 de secunde. Iau copilul în brațe, îi explic pe cel mai serios ton posibil să nu mai plece de lângă mine că se poate pierde și mergem să plătim. 

Ne așezăm să mâncăm. Ce bine că pot să îmi trag și eu puțin sufletul. Eram palidă și verde, albastră în același timp. Nu începem bine masă că vine jumătatea semnificativă să ia cardul de la mine că avea nevoie urgentă de o sumă mai mare de bani. Logic, copilul văzându-și tatăl uită de masă și după ce omul pleacă, nu mai vrea să mănânce și începe să alerge haotic prin toată sala de mese și eu după el. Îl recuperez, plânsete, țipete, urlete, tăvălit pe jos. Repetă scenariul de vreo două ori, până mă hotărăsc să schimbăm locul unde stăteam cu unul mai aproape de geam, căci acolo vroia să examineze ceva. Iau copilul în brațe, îmi pun ghiozdanul pe umăr, iau tava cu cele două farfurii pe ea și fac puțină echilibristică printre mese până găsesc un loc ok. Îl pun din nou la masă, nici nu vrea să audă de mâncare. Fuge, dar e sub ochii mei, într-un perimetru mai mic și îl conving să vină să mai ia câte o îmbucătură din când în când. Poate reușesc și eu să mănânc. Vise tată! Cred că 2 minute am stat pe scaun, că apoi iar a început să fugă. Nu se poate așa ceva. Deja obosisem psihic și fizic. Recuperez copilul, care se zbate și îi explic că mami vrea să mănânce ca să putem pleca. Mănânc ce mai pot cu el în brațe și mergem la lift să coborăm să cumpărăm ce aveam de luat și să plecăm o dată acasă, până nu mai mor încă o dată. Jos, îl pun în coș și respir răsuflată. Oau, ce zi! Acum sigur voi putea să am 10 minute de liniște. Nu stă mult în căruț că vrea jos. Îl dau jos și începe să se ascundă prin toate locurile posibile, se pune pe burtă să se bage sub un raft, îmi bagă niște chestii de  nu le vreau în coș. Nervi mei erau la limita răbdări. Explic, cât pot de calmă ce avem de luat, îl pun la loc în coș direct, și nu în spațiul ală special unde stau de obicei copii și încerc să merg cu viteza a 6-a, aia de nu o mai am deloc:))) Copilul s-a plictisit crunt și începe să calce în picioare tot ce e în coș. Exlus să-l iau în brațe că nu mai pot. Ajungem la casă. Plânsete, țipete. Câteva doamne îmi cedează locul lor. Le mulțumesc și aștept până când ne vine rândul, vreo 5 minute. Grele rău alea 5 minute. Nici nu vreau să-mi amintesc. Plătim și plecăm acasă. 

Îmi calc pe inimă și luăm un taxi. Copilul în extaz că mergem cu taxiul, îi plac taxiurile la nebunie. Eu epuizată, cu creieri muci, d-abia mă mai pot mișca. Îi explic șoferului că e prima data când merg cu copilul cu taxi și-l rog să aibă grijă cum conduce, să nu facă ilegalități, teribilisme și alte manevre bruște sau periculoase, că nu ne grăbim nicăieri. Se uită amuzat la mine ca la o nebună. Pe drum, șoferul începe să-mi povestească cum fi-su de 5 ani vrea să stea numai la el în brațe, când conduce, că a făcut greșeala să-l ia de vreo 2-3 ori pe la bunică-sa pe stradă și apoi s-a învățat. Că nici vorbă să stea în scaunul auto special pentru copii. Eu mă abțin să nu țin o prelegere despre siguranță. Mă abțin pentru că nu-și avea rostul. Ajungem acasă, sleiți amândoi, ne dezbrăcăm și ne băgăm la somn. El cade lat în vreo 10 minute, eu nu pot să dorm din cauza tuturor celor care s-au întâmplat astăzi. 

Mă doare fiecare mușchi și fiecare sinapsă. Simt că am îmbătrânit cel puțin 10 ani astăzi. De obicei, când ieșim în oraș, în vreun centru comercial sau restaurant, lucrurile merg foarte ok. Astăzi a fost ceva atipic. M-am și încăpățânat să fac un drum atât de lung, într-un loc extrem de obositor. Era normal să se întâmple ce s-a întâmplat, mai puțin faza cu pierdutul copilului, fază care m-a doborât. Am stat și am zăcut în pat, privind în gol și remomorând fiecare părticică din evenimentele de până atunci în speranța că le voi găsi semnificații ascunse. Concluzia a fost că trebuie să-mi accept limitele, că nu mai pot pleca așa singură de nebună pe distanțe atât de mari, gravidă, mișcându-mă ca un melc pe lângă micul roadrunner. M-am epuizat singură cu bunăștiință. 

Dacă ați avut răbdare să citiți ditamai povestea, nu tocmai foarte captivantă, eu zic că meritați pe deplin o porție de înghețată de fructe. Acum că am și forme de la Ikea, o să-mi amintesc ziua asta de fiecare dată când fac înghețată...

Un haos, mai multe haosuri

Am avut 2 săptămâni agitate, cu multe schimbări, cu alergătură, cu surprize şi nopţi nedormite. Dacă înainte totul părea a fi un haos controlat, acum m-am trezit în mai multe haosuri de necontrolat.

Am terminat cu munca, au fost 2 zile intense, am încheiat un capitol care trebuia încheiat. Elegant, frumos, de n ori mai bine decât mi-aş fi închipuit vreodată. Până la urmă restructurarea asta a fost bună.

Lipsind de acasă mai mult decât de obicei, omuleţul meu mic de 2 ani a trecut printr-o perioadă mai dificilă. Cred, totuşi, că vârsta de 2 ani începe să-și arate colții. Ne-am luptat cu somnul de după-amiază vreo câteva zile, într-o zi nu a mai vrut să doarmă deloc. Aparent, de luni lucrurile s-au liniștit, cu o mică modificare: somnul de după-masă are loc la 13.30-14 și seara, uneori, sare de 9. Daar, acum am parte doar de o singură trezire pe noapte și, surpriza-surprizelor, am avut parte chiar și de o noapte fără nicio trezire. Am speranța că până vine bebe no. 2 o să prind măcar o lună de somn bun, cu 6-7 ore legate, fără întreruperi. 

Una peste alta, lucrurile se asează și pe partea profesională. De mâine încep o perioadă de probă pentru un post de community manager, program flexibil, de acasă, fix ce îmi doream. Să sperăm că e cu noroc și că colaborarea va fi de lungă durată.

Bebe no. 2 e un agitat, face tumbe și e mega activ. Eu am dificultăți în a merge și a mă deplasa, ceea ce mi se pare dubios că se întâmplă de la 5 luni. Am avut și un episod urât cu nervul sciatic, fix înainte de ziua tânărului, de mi-era frică că va trebui să stau la pat. A trecut și sper să nu se mai repete.

Petrecerea de 2 ani a juniorului a fost mișto. Piticul s-a simțit atât de bine că mă pune să-i când zilnic La mulți ani și să-i arăt filmulețele făcute la party. Cum aude cuvântul tort, cum începe să cânte a mi aaa miii, adică la mulți ani:))) PlayBake face cele mai bune prăjituri și torturi, oficial sunt fanul lor numărul 1, abia aștept un moment care să necesite tort. O iau ușor pe urmele ăstuia mic!

Sper ca acum să revin la haosul meu controlat, că mi-a ajuns perioada de vrie. Sper să îmi revin și cu scrisul și cu restul lucrurilor pe care le am în plan, chiar dacă îmi va lua ceva mai mult timp decât de obicei. Sănătoși să fim!

Ziua Mondială a Fericirii

Astăzi e o zi pe care ar trebui să o sărbătorim zilnic. Adică zilnic ar trebui să fim fericiți. În practică e mai greu, în teorie sună super ușor. Te uiți la soare, zâmbești. Bine azi nu te uiți la soare așa fără ochelari de soare, pentru că Eclipsă. Dar pe principiul ăsta, mai miroși o floare, mai tragi aer în piept, mai spui cuiva cât de important e în viața ta, d-astea. 

Eu azi mi-am propus să fac cât mai mulți oameni fericiți. Până la ora 16 am vreo 6 pe listă, fără mine.

Deci:

- prima oară și prima oară, piticul: l-am lăsat să se uite la pisici pâna s-a plictisit, l-am făcut să râdă, l-am gâdilat

- a doua oară 2 mame din regat, cărora le-am pus pe curier cadourile de 1 și 8 martie, plus bonus câteva haine faine (că am făcut din nou curățenie în dulap). Una din ele habar nu are că în colet va fi și un cadou pentru băiatul ei (că am uitat de

ziua lui și mi-am propus să mă revanșez).

- a treia oară, am găsit-o pe tipa căreia i-am mai dat eu haine, vindea leurdă și viorele în față la Mega Image și m-am dus acasă și i-am adus o pungă cu pulovere, aduse special de la mama pentru ea. Când m-am întors nu mai avea viorele, dar a zis că mai vine și mâine. 

- a patra oară, i-am lăsat curierului bacșiș mai mult decât era cazul (adică 5 lei) și a fost foarte fericit.

- a cincea oară, i-am cumpărat jumătății semnificative ulei de argan cu pulverizator ca să-și îngrijească barba.

- a șasea oară, am făcut schimb de dubluri de la super flizz (cartonașele alea de la Mega), care avea nevoie de ele pentru copilul ei și a fost mega fericită că va mai adăuga câteva cartoane noi la colecția copilului.

- a șaptea oară, cred ca va fi tot fii-miu că se va vedea diseară cu Alexia, fetița de care îi place.

- a opta oară, voi fi eu, când voi face baie cu spumă diseară:P

- a nouă oară, va fi mama când vom vorbi diseară, ea mereu e mega entuziasmată când ne aude și ăsta mic o strigă moonee (adică bunica) și face ham ham ( adică bunica are câini- și încă câți...)

- a zecea oară va fi o surpriză, până se termină ziua sigur mai fac eu ceva bun!

Acum să mă duc să eviscerez dorada aia afurisită de am cumpărat-o ieri și tipul de la pescărie nu a avut timp să o eviscereze el. Damn, this is not happiness at all.

LE: am mai incercat eu să fac nişte combinaţii, dar nu au mers. Nici baia cu spumă nu mi-a ieşit pentru că m-a cotropit un somn de d-abia am fost în stare să fac un duş. Şi mâine e o zi în care pot face fericiri:D

Sursa foto: Pinterest

Vineri, 13

E vineri, 13 martie 2015, ora 4.38 am. Sunt trează de la 1 am. De vreo două luni mă culc la 9 seară, mă trezesc la 1, fresh, plină de energie. Multe nopți am ales să stau în pat în speranța că adorm, ceea ce se întâmplă în 2 din 5 cazuri pe la ora 5- 6 dimineața. Astăzi m-am hotărât să deschid laptopul și să mai scriu câte una alta pe blog, să mai lucrez la o broșură/revistă de informare pe care mi-am luat angajamentul să o fac anul ăsta (nu e o glumă, nu are un termen limită:D), să mai citesc un articol, d-astea. Aș fi gătit dacă asta nu ar fi presupus să fac zgomot sau aș fi împachetat cadourile pentru mamele mele din regat, că o să treacă primăvara până le dau eu lor cadourile, dar hârtia foșnește și aș risca să trezesc cealaltă partea a casei care doarme buștean. 

Tot încercând să programez diverse prin calendar, constat că e vineri 13. Mă amuz. Mie 13 îmi poartă noroc. Sunt născută pe 13 ianuarie, băiatul meu s-a născut în 2013 și a fost botezat într-o zi de 13 iulie (na, aici ce-i drept eu am decis), m-am măritat pe 31 iulie, deci 13 e o constantă în viața mea. 

Culmea, astăzi sunt în săptămâna a 13-a de sarcina. Da, da, mă confesez, recunosc că-s gravidă! Familia noastră se mărește! Și ce moment mai bun, dacă nu ăsta, ca să anunt la 13 săptămâni, pe 13 martie? Nu puteam să ratez această ocazie:)))

Să povestesc de avalanșa de gânduri din interiorul creierului meu? Nu cred că pot scoate ceva coerent, pentru că încă nu-mi vine să cred că o voi lua în scurt timp de la capăt, cu încă un pui de om. Sunt copleșită, dar bucuroasă în același timp, încerc să mă apuc să citesc despre cum să prezint situația tânărului, cum să fac ca acomodarea să fie cât mai lină și naturală, cum să mă împart mai bine între toți cei trei copii ai mei. Da, și jumătatea semnificativă face parte din categoria copii de multe ori:))))

Sunt singura inconștientă care crede că se va descurca de minune fără niciun ajutor suplimentar, în timp ce alte cunoștiințe/prietene gravide deja se pregătesc să dea copilul mai mare la gradiniță, să ia o bonă sau femeie care să ajute la curățenie. Eu nu. Eu cred cu tărie că cineva, fie el și apropiat, mai rău mă va enerva. Așa că mai bine lipsă. Voi avea omul acasă o lună de zile, până mă pun cât de cât pe picioare. Apoi intentionez să mai apelez din când în când la bunicul ca să mai iasă cu cel mare în parc sau să facă diverse treburi în locul meu, cum ar fi cumpărăturile sau alte situații neprevăzute. Și atât. Om vedea atunci cum va fi și cum mă voi descurca. Până atunci mă bucur de timp exclusiv cu piticul. Recunosc că simt că-i fur un dar, timpul meu doar cu el, atenția mea doar pentru el, dar în același timp simt că-i ofer un alt dar, poate chiar mai frumos, un partener de joacă, un prieten pe viață. Voi mai scrie despre asta, cu altă ocazie.

Încă sunt surprinsă de cât de diferite sunt sarcinile între ele. Sarcina de acum a fost plină de grețuri și probleme cu alimentația. D-abia acum m-am prins că cel mai rău îmi făceau produsele care au zahăr. Paradoxal, după cea am aflat că sunt gravidă, m-au pocnit poftele de dulce, în condițiile în care eu nu mai consum zahăr de câteva luni bune. Și am mâncat halva (până mi s-a făcut rău și nu mai vreau să văd), nutela și ciocolată neagră. M-am prins târziu că, de fapt, mi-era rău de la ele. Acum că m-am lămurit am exclus complet orice zahăr și mi-e mai bine. Mănânc multe fructe și legume crude, apă multă (chit că mă enervează mersul la toaletă din 30 în 30 de minute) și mâncăruri gătite ușoare. Prima lună nu am rezistat fără un litru de limonadă cu ghimbir zilnic. De insomnii nici nu mai povestesc aici, că am în plan un articol separat.

So, asta fac eu în ultima vreme, mă multiplic:)))

Insomnii

E 1 noaptea. Cu greu şi mai degrabă nevoită (m-a chemat copilul) ma bag în pat. E cald şi bine, miroase a pui de om. Initialization searching process...sleep not found... mno, e cam a patra noapte în care nu prea dorm...şi, cum stăteam eu în pat în aşteptarea unei minuni, mi-aduc aminte că am uitat să scot fix maşina cu hainele pe care i le promisesem omului că mâine le va avea curate şi uscate. uuupsss! Vreo 5 minute stau să mă gândesc dacă mai are rost să le scot sau mai bine dau mâine dimineaţă un nou ciclu de spălare?! Am ales totuşi să le întind. Ghici cine întinde haine pe balcon la 1 noaptea? Dacă mai exista vreo şansă să dorm ea s-a spulberat când am ieşit pe balcon unde era un frig de s-a speriat și mama somnului.

Și uite așa, am făcut 100 de postări pe blog! Cine ar fi crezut că voi ajunge aici? Eu în niciun caz.

Sunt aiciii!

Anul ăsta am fost scumpă la vorbă. Nu am apucat să scriu mai nimic. Nu că nu aș fi vrut, ci pentru că nu am avut timp.

Am început anul în forță, cu planuri mari pentru blog. M-am apucat să-l iau la puricat, să mai schimb câte ceva pe ici și pe colo. Mai am multe lucruri de schimbat, lucrez la un logo nou, la un plan pentru postări și la ceva idei de promovare. Poate, poate în următoarele luni devin virală:))))

Pe lângă blog, m-am apucat serios de treabă pentru un alt proiect. Nu este orice proiect, este visul meu, acela de a face ceva ce-mi place cu pasiunile mele: design, crafting, fotografie și scris. Și lucrez fără oprire de ceva timp. Acum, am luat pauză pentru că am dubii. Multe dubii. Aștept să treacă. Până vor trece, mă tot uit pe site (că e aproape gata) și mă minunez, că arată bine, că e frumos, că am reușit să scot un concept integrat. Mă laud singură:))) Nu-i bine.

Deci, sunt aici, ascunsă, dorm mai tot timpul și visez cu ochii deschiși. Am mai crescut cu un an, ăsta mic cu o lună, se apropie întoarcerea la birou (grrrr...) și vreau să vină o dată primăvara!

De ziua ta, române!

Să ne trăieşti şi să-nfloreşti, române! La mulţi ani, dar şi la mai multă minte! Nu degeaba avem un imn care începe cu Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte. E chiar paradoxal, cât adevăr ascund versurile acestea.

În fiecare an, de ziua naţională, pe lângă toată bucuria care îmi inundă sufletul, există şi multă suferinţă, durere. Durere fiindcă mă gândesc la toţi oamenii care şi-au pierdut viaţa pentru ţara asta, în care trăim noi acum. Cine se mai gândeşte oare la toate sacrificiile pe care mii, zeci de mii de oameni le-au făcut de-a lungul anilor pentru noi, românii de astăzi?

În zilele noastre este desuet să fii patriot sau să-ți iubești țara. Oamenii ridică câte o sprânceană și te privesc dubios. De multe ori se asociază greșit dragostea de neam cu un patriotism extremist sau cu nostalgia regalității sau a unor vremuri de mult apuse, vremuri cu prințipuri, mon cher! E păcat, pentru că dragostea de țară e în primul rând dragostea de tine, de trecutul tău ca moștenitor și păstrător al istoriei. Și e bine să te iubești pe tine (curat și sincer, nu narcisist), să-ți cunoști și să-ți accepți trecutul, cu toate greșelile și victoriile lui, să fii bine cu tine, doar astfel vei putea să-l iubești și pe celălalt, individul care șade lângă tine în metrou sau autobuz, căci împreună împărtășiți același trecut.

Hai măcar astăzi să ne iubim mai mult, aşa pe post de experiment, poate începe să ne placă!

La mulţi ani, Românie dragă!

Despre dragoste, în alt fel

Știți relațiile acelea disfuncționale în care el e un nenorocit (uneori alcoolic) violent care recurge la toate modalitățile posibile (violență fizică, verbală, manipulare, distorsionare a realități, știrbirea stimei de sine, subminarea încrederii de sine etc.) pentru a o subjuga pe ea, a o transforma într-un obiect asupra căruia să dețină controlul total? Mai mult ca sigur că le știți și fără să vă dați seama chiar faceți parte dintr-o astfel de relație. 

El-ul din povestea de mai sus e reprezentat, de fapt, de ei, adică de clasa politică, de cei care ne guvernează, cei care teoretic sunt acolo ca să ne reprezinte interesele, să ne asigure bunăstarea economică, socială, culturală, etc. 

Ea-ua este alcătuit din noi toți, care laolaltă alcătuim ceea ce numim poporul român, o masă de oameni atât de eterogenă, alcătuită din atâtea tipuri de oameni cât nisip există pe plajele de pe litoralul nostru în paragină, care au interese și nevoi specifice, însă sunt mânați oarecum de același ideal: să le fie bine (indiferent ce înseamnă binele ăsta la nivel individual).

Ea vrea ca el să se poarte frumos cu ea, să-i arate că o iubește sincer, necondiționat, nu doar să-i arunce vorbe-n vânt, promisiuni deșarte (cum de altfel face de ani de zile) și 3 lei pentru pâine. El vrea ca ea să rămână subdezvoltată emoțional, să nu afle ce e aia dragoste adevărată, să nu-l părăsească și să-l dea la o parte pentru un altul mai bun, bărbat adevărat. Lui cine i-ar mai găti dacă ea îl părăsește? Așa că el o terorizează, o subminează constant. Cu toate că are bani, nu-i dă și ei,  ba uneori îi ia şi banii pe care ea îi munceşte şi o lasă să se descurce cum poate. O minte, o scuipă, o face nebună, o exploatează. Ea îl știe de frică, se crede slabă, incapabilă, urâtă, proastă, neputinciosă. Se bucură rar, nu se mai îngrijește (că lui nu-i place să o vadă așa, că e gelos), uneori reușește să mai pună mâna pe o țoală nouă, cu care se mândrește atât de mult încât devine enervantă. El o bate destul de des, o torturează psihic zilnic. Ea îndură, nu are încotro. Dacă el o dă afară, ea ce se face? Nu are casă, nu câștigă prea mulți bani, mai are și niște copii de crescut, unde să se ducă, cum să se descurce? Mai bine stă cu el, gătește, copiii au un tată, se mai relaxează și ea din când în când cu o telenovelă, suspinând în gând după dragostea aia din filme și-și vede de treaba ei, că până la urmă toate relațiile sunt dificile și vecina de la 4 mai ia câte o palmă de la bărbati-so...

În fapt, ea e o comoară descoperită de un pirat. E frumoasă (dar habar nu are ce chip are frumusețea ei), e bogată (atât de bogată, că după ce atâția ani de exploatare, încă mai are ceva resurse puse bine), e minunată, dar nefiind niciodată apreciată la adevărata ei capacitate e nostalgică după diverși foști din viața ei, care i-au dat mai multă atenție, dar pe care ea i-a refuzat politicos fiindcă îl iubea pe EL. Încă nu și-a pierdut speranța că un Făt-Frumos va veni să o salveze, să-i curme starea mizerabilă. În loc să-și pună capăt singură problemelor, așteaptă ca altcineva să i le rezolve, să o salveze din mocirla în care singură și cu mâna ei s-a afundat. 

Asta e ea, țara noastră. Constant terfelită, abuzată, prădată, decimată, supusă unui democid bine pus la punct, lent și eficient de către o armată de pirați, barbari, care se luptă între ei care să o exploateze pentru următorii 5 ani. România e această ea, instabilă emoțional, care mi-aș dori să se trezească în dimineața asta cu mintea clară, să-și strângă catrafusele și să plece dracului o dată, să se descurce singură, să le ofere copiilor ei șanșa unui viitor mai bun, lipsit de abuzurile pe care ea le-a îndurat, pentru că poate să aibă parte de un viitor strălucit. 

Prinsă la mijloc

Acum câteva nopţi m-am trezit la 3 noaptea şi nu a mai fost chip să mai adorm. Am stat pe Facebook, am citit niscaiva bloguri, m-am perpelit prin pat ca micul pe grătar. Am zis să stau totuşi în pat şi să nu mă bag la calculator că poate mai am şanse să adorm.

Nope. Somnul era de negăsit. Cred şi eu că nu-ţi mai e somn când te culci la 8 seara. După 6 ore legate de somn mă simt ca şi cum aş fi dormit o lună:))))

Aşa. Şi cum mă dădeam eu pe net, mă împiedic de un articol de pe un blog motivaţional. De menţionat că e singurul blog motivaţional pe care îl urmăresc, nu de alta dar majoritatea mi se pare că promovează tot felul de truisme şi clişeuri, iar creierul meu e imun la bullshit și nu poate citi așa ceva.

Titlul nu m-a atras prea tare, dar în lipsă de altceva părea interesant. Când m-am apucat să-l citesc trăiam cu impresia că scrie despre mine O_o 

When you first get the big idea, you’re excited. Maybe you’re going to finally run that marathon, or write the Great American Novel, or spend the summer in France.

Yay you! That excitement gets you through the early phase, whether it’s running a couple miles a day, creating a detailed plot outline, or putting yourself on a strict budget and researching house-sitting opportunities in Paris.

But somewhere around the time you can’t seem to run ten miles without stopping, or you’re struggling with chapter seven, or you’ve spent so many nights home watching free shows on the Internet and eating Tuna Surprise you think you might poke your eyes out with a fork, you start having second thoughts.

You wonder if it wouldn’t be easier to give up your big idea and go back to your old life. One where your knees don’t hurt, you don’t care that your novel’s characters aren’t doing anything interesting, and you can afford to go out for dinner and a movie.

How do you keep going when your goal seems as far off as another universe?

You’ve hit what everyone hits – the motivation drain of the middle.

Restul articolului îl găsiți aici.

No, fix prin chestia asta am trecut în ultima perioadă.

Am 3 idei mărețe: una implică să ajut mamele singure, alta să ajut la promovarea și implicarea în strângerea de fonduri pentru o asociație și al treilea proiect, și cel mai dificil, să-mi descopăr talentele de pe urma cărora pot scoate niște bani.

Când m-am apucat de proiectul cu mamele singure eram plină de entuziasm. După primele 2 săptămâni simțeam că ar trebui să renunț. Culmea, nu-s genul care să renunțe sau să se dea bătută așa ușor. Deci, era ciudat să renunț și am lăsat să treacă ceva timp să văd în ce direcție evoluează situația. După o pauză de câteva zile, mi-am dat seama că am realizat deja un lucru măreț prin faptul că am strâns o mână de oameni dornici să se implice în proiect, am strâns și câteva mame singure, deci, de ce să nu merg înainte? Săptămâna asta am organizat prima acțiune pentru una din mămicile din grup și nici nu am cuvinte să descriu cât de fericită am fost când am văzut cum s-au mobilizat oamenii, ce am reușit să facem împreună. Extraordinar! Brusc au dispărut tooooate temerile și mi-am recăpătat încrederea în mine.

I-am venit de hac chestii ăsteia de-i zice motivation drain of the middle, aplicând instinctual punctele 5 și 6. Acum că nu mai sunt prinsă la mijloc între a face și a nu face, să vedem cum continui treaba.

Tu, copile, ești fericit?

Îl întreb mereu, chiar dacă nu-mi răspunde cu cuvinte. Are doar zâmbete pentru mine, zâmbete care îmi dau de înțeles că e fericit. Aștept să o spună și cu vocea lui suavă de copil: Da, mami, sunt fericit! Stai fără grijă. Dar, mami, de ce mă întrebi dacă-s fericit? Nu par?

Nici mie nu mi-e clar de ce, puiule. Nu știu de unde-mi vin întrebările astea uneori. De undeva tot vin. Poate din dorința noastră, a părinților, de a avea copii fericiți. Poate și din cauza că nu ne mai dăm seama cum arată fericirea, că o disimulăm prea des sau că o confundăm cu mulțumirea, realizarea financiară sau altele asemenea. Am uitat să fim fericiți, cu toate că avem multiple motive să fim fericiți. Noi, adulții, nu râdem și zâmbim nici a mia parte din cât o face un copil mic zilnic. Avem prea multe gânduri, sarcini, griji, liste, priorități, lucruri importante de rezolvat. În continuu.  Zilnic, Mereu. Fără oprire. Rar ne mai fură câte ceva sau cineva un zâmbet. Uneori și zâmbetul e fals, dar totuși e un zâmbet. 

Oare de ce nu zâmbim mai mult? Că s-a dovedit deja că e benefic, că reduce stresul, că ne crește speranța de viață. 

Să învățăm ceva de la copiii noștri, că ei știu mai bine decât noi ce au de făcut ca să le fie bine. Știu chiar mai bine decât noi, părinții lor, care credem mai mereu că știm mai bine decât ei ce au nevoie. 

Așadar, să zâmbim mai mult. Măcar de dragul lor:)

Eu cu cine votez?

Nu-mi place să scriu despre politică, să mă bag în discuții politice, nu simpatizez nici un membru politic actual. Am studiat marketingul politic prin facultate dintr-o pură pasiune pentru mecanismele de manipulare a maselor și atât. Jocul murdar, intrigile de culise nu mă pasionează. 

Cu toate acestea, am un simţ civic foarte bine dezvoltat şi chiar dacă aş fi vrut să ignor actuala campanie electorală pentru prezidenţiale nu aş fi putut și nici nu aș fi avut cum pentru că întreg oraşul a fost împânzit de bannere electorale. De la geamul mașinii sau live din stradă am putut analiza o parte din bannere. Le-am căutat pe net și le-am pus aici pe cele văzute de mine. 

Aceşti indivizi par a fi avut cea mai bună acoperire prin zonele prin care m-am plimbat. Când m-am apucat să caut bannerele pe net am aflat că în total sunt 14 candidați. Mai știam de Meleșcanu și Kelemen Hunor, de Macovei, m-aș fi gândit că Vadim nu se dă bătut și că Funar nu-l poate lăsa pe Vadim fără o contrapartidă pe măsură, dar până la 14 candidați mai e cale lungă. Deci, cine-s restul? Google zice așa: Ioan Ghișe, Szilagyi Zsolt, Dan Diaconescu, William Branza, Constantin Rotaru.

Așadar, contabilizăm: 2 minoritari maghiari, 2 extremiști naționaliști, senzaționalul Dan, un necunoscut total (cel puțin pentru mine) dl. Rotaru, 3 independenți (Macovei, Ghișe și Meleșcanu), un fost premier (Tăriceanu), actualul premier (Ponta), primarul Iohannis și încă 2 cu nume care te duce cu mintea la mâncare (Udrea și William Brânză).  Acum că am făcut recensământul chiar că mă simt ca-n Caraghiale. Eu cu cine votez?!? Nici unul, dar nici unul, nu are stofă de președinte, pentru că mă uit la ei toți și la fiecare în parte și nu mă reprezintă pe mine și interesele mele nici măcar 10%. Mai mult, la un moment sau altul fiecare a gafat, mai puternic sau nu, mai puțin sau mai mult vizibil, iar unii dintre ei nici măcar nu ar fi trebuit să-și depună candidatura sau să îndrăznească să viseze la titulatura de președinte.

Ideea de a scrie despre bannerele electorale mi-a venit analizând într-o intersecție trei bannere puse unul sub altul care transmiteau următoarele mesaje, fix așa cum mi-au rămas în cap de jos în sus: Ponta Președinte, Johanis Romania lucrului bine făcut, Udrea Președinte Bună. Și m-am gândit că ele scot în evidență ceva foarte important: majoritatea canditaților au proiectat în centrul interesului național propria persoană. Pentru cei care au ales să se identifice cu sloganul X Președinte este foarte important să obțină statutul acesta mult râvnit (un fel de medalie de trecut la palmares), însă pierd din vedere fix esențialul, adică țara noastră, România. Că pentru ea căutăm președinte... este prea mult vorba despre ei și prea puțin vorba despre noi. Și aici mă refer strict la sloganuri, fiindcă la nivelul discursului politic se-ndrugă multe.

Pentru mine sloganul și bannerul alcătuiesc un fel de carte de vizită. Toți au încercat să fie diferiți, să iasă în evidență într-un fel sau altul, să se vândă cum au știut ei sau stafful de campanie mai bine. Să-i băgăm puțin sub microscop, că avem ce analiza.

• Ponta e în trend cu motivele tradiționale, până la urmă ruralul reprezintă grosul alegătorilor lui, însă pentru mine e doar o încercare nereușită de a folosi diferite simboluri care au rezonanță în mentalul nostru colectiv. Sloganul Romnânia merită mai mult e prea vag. La fel de bine mi-aș pune numele meu acolo și aș zice: Eu merit mai mult. sau Victor merită mai mult. Mai mult ce? Mai multă atenție, grijă, preocupare, mai mulți bani, mai multe investiții, mai mulți hoți și corupție? Merită mai mult din ce s-o nimeri sau oi vrea eu când voi ajunge președinte... Totuși o coardă sensibilă a grupului țintă a fost atinsă, deoarece electoratul lui Viorel consideră că merită mai mult. Nici eu nu știu ce și de ce, dar consideră că merită și că li se cuvine. 

• Mai e și ăsta cu Președintele care unește. Aceeași problemă: ce unește, pe cine, în beneficiul cui? Strict din punct de design și grafică, mi se pare  curat și în stilul PSD. 

• Iohannis, liderul opoziției și competitorul direct al lui Ponta, a venit cu un slogan despre România, ceva mai clar: România lucrului bine făcut, fiind deja cunoscut ca primarul lucrului bine făcut în Sibiu. Lege. Nu hoție. Fapte. Nu vorbărie. Mesaj clar, în acord și cu starea generală a populație care s-a săturat de atâââtea vorbe și promisiuni. Mizează foarte mult pe capitalului pozitiv de imagine din Sibiu, daaar joacă o carte foarte riscantă pentru că și Boc era primarul Clujului bine condus și nu prea i s-a potrivit postura de premier. Design curat, albastrul cerului senin e plăcut (sugerează subliminal încrederea), atitudine relaxată, privire pătrunzătoare, stil vestimentar relaxat, adoptat după moda din afară - fără sacou (un fel de Obama cu mânecile suflecate).

• Udrea. Aici am o problemă vizuală cu textele nespațiate corect. E atât de deranjantă lipsa de spațiere între Udrea și Președinte încât lasă impresia că până și alăturarea vizuală nu e potrivită. Deci, din start transmite un mesaj nedorit (pentru mine, cel puţin). Bănuiesc motivul pentru care a ieșit din tipar așa suprapus, dar pentru mine efectul e fix invers. În plus, arată de parcă Udrea e o coroană pusă peste Președinte. Problema numărul doi e cu Bună. Înțeleg că din studiile calitative oamenii au asociat-o spontan cu atributul bună, dar a-l introduce ad literam în sloganul electoral mi se pare o prostie. Deja aud glumele dintre dorei: Mă doare spatele de la cât am săpat astăzi. Ia băă o Udrea că e bună ...pentru sănătate! hă hă hă. Un fel de frecție cu carmol (sau frecție pur și simplu), că aia era bună la orice te durea sau deranja, nu conta dacă mergea sau nu, frecția cu carmol era soluția salvatoare. Așa și Udrea, se vrea soluția salvatoare. Un fel de Dorel bun la toate. Udrea e bună la toate. Și la Educație și la Sănătate și la Președinție. Bonus, promite și unirea cu Basarabia. 

• Râdem, glumim, dar nu e de râs deloc. Serios, chiar nu e de râs. De costumația albă și pozițiile în care a pozat cu greu mă abțin să nu zic nimic. Mă duce fără să vreau cu gândul la școlărița sexy, asistenta bună, profesoara rea. Adică la filme porno, dacă am fost prea subtilă. Și nu, nu-mi place alăturarea de alb pe alb, negru pe alb (ar vrea să transmită corectitudine, transparentă).

• Tăriceanu nu iese deloc în evidență, joacă la sigur, a riscat puțin cu un scris supradimensionat, bolduit și cam atât. Bunăstarea e cam greu de oferit unei populații atât de eterogene și plină de vreri și cerințe, poate cu respectul iese mai ieftin, însă are un trecut puțin cam șifonat (la fel ca și restul de altfel, dar ceilalți măcar nu s-au bătut cu pumnul în piept că-s curați). Apoi, că e el de partea mea, nu știu dacă e de bine sau de rău, nu de alta, dar unii dintre noi să zicem că fură sau că încalcă legea, deci înseamnă că e de partea nelegiuților, dar în același timp e și de partea oamenilor cinstiți. Vizual NU-ul de la finalul numelui lui imi zice că NU e de partea ta. Poate mai multă atenție la jocurile de cuvinte nu ar fi stricat. Bleumarinul încrederii sau culoarea jandarmeriei nu are cum să dea greș. 

•  Am lăsat-o pe Macovei la final, dar nu din cauza zicalei ultimii vor fi cei dintâi ci pentru că am observat că în online a avut un succes răsunător. Mi-a luat vreo 2-3 zile să înțeleg de ce mulți dintre cunoscuții mei și-au schimbat poza de profil de pe Facebook cu acest M. Inițial nu i-am dat atenție, apoi m-am apucat să caut. Și m-am lămurit. Din toată campania asta M-ul ăsta e cel mai creativ și dizăinos logo. Dar eu nu pot să pun ștampila de vot pe ea doar pentru că are un logo frumos. Nope, not me. Însă dacă alegerile ar fi pe Facebook, Macovei ar câștiga sigur. 

•  Dacă M-ul e cuceritor, afișul e cam plictisitor. Seamănă a afiș de bancă sau cum citeam pe undeva, seamănă a afiș de campanie împotriva violenței domestice. Sloganul chiar dacă rimează nu mă convinge. Față de ceilalți independenți e cea mai vizibilă, a mers pe abordări mai puțin folosite la noi, lansându-și campania într-o teresă din Brașov (parcă). De altfel, a ales și modalitățile cele mai ieftine, online-ul fiind infinit mai ieftin decât outdoorul. A generat mult buzz în online și a reușit să se facă vizibilă pentru un target care de obicei nu se lasă așa ușor cucerit. 

Una peste alta, mă aștept ca la alegerile de acum să avem una dintre cele mai mari prezențe la vot, datorită fragmentării dreptei politice (fragmentare voită pentru că era singura modalitate de a mobiliza mai mulți oameni la vot). Estimativ cred că undeva între 5 și 10 % va fi creșterea, ceea ce după calculele dreptei e mai mult decât suficient, mai multe șanse împotriva stângii. Cumva istoria se repetă și ajungem din nou în situația de acum câțiva ani când toată lumea a votat Băsescu ca să nu iasă Geonă sau Iliescu ca să nu iasă Vadim. Aparent nu ne învățăm lecția așa că o să se repete la nesfârșit. 

hi 5 mai există???

Deschid de dimineaţă Google Trends, aşa mai mult din curiozitate, să văd ce mai caută oamenii pe Google. Şi găsesc asta:

   

Ce mă miră pe mine este că hi5 încă mai exista. În rest, nu mă miră că suntem un popor de facebookiști, care se dă pe yooutube și se uită la filme online. Sănătoși să fim!

P.S.

Ah, m-a ros curiozitatea și am intrat pe site-ul hi5. Cum, cum să te loghezi pe hi5 cu contul de facebook????!!! Mi se pare culmea rețelelor de socializare! 

Lista cea-fără-de-sfârşit

Sau The Never Ending List cum am botezat-o dintr-un prost obicei de a americaniza cam tot ce mișcă prin jurul meu. Vechi obicei corporatist, că deh...parcă sună mai bine în engleză. Noua fiță e să combini și engleza și franceza. Le cat, le grand list, le idiot. Mda, după ce am tot predicat că lista omoară spontaneitatea și că mă descurc și fără ea, am înfrânt. LISTA m-a înfrânt. M-am apucat să trec acolo tot ce vreau să fac, tot ce nu am reușit să fac, tot ce am în plan să fac. Intru în fiecare cameră și mă uit prin fiecare sertar și scotocesc după diverse chestii amânate și uitate și le trec pe listă. Mai aruncă omul o idee, o trec și p-aia pe listă. În curând lista o să fie mai lungă decât zilele unui an. Ba să luăm un suport de prosoape, ba să mă apuc de cumpărat cadourile pentru Crăciun, ba să citesc nu-știu-ce-carte, ba un spectacol care nu vreau să îl ratez, cum ar fi Animest (poate anul ăsta ajung și eu), niscaiva idei de jucării de făcut pentru copil, eh și multe altele. Nimic nu scapă de lista cea-fără-de-sfârșit. 

Și când vrei să termini tot ce ți-ai propus tu acolo? Până în 2018 crezi că reușești? Se aude o voce sarcastică dintr-o cameră, urmată de un râs înfundat. Mda. Nu îmi propun niciun termen limită. Nu are rost, fiindcă îmi dau seama că ce vreau eu să fac e oarecum imposibil, însă nimic nu e imposibil dacă îndrăznești. Ceea ce nu știe încă jumătatea semnificativă este că o treime din lista mea îl privește pe el, pentru că eu nu o să mă apuc să fac ordine și curățenie în dulapurile de pe balcon unde zac tot felul de accesorii, unelte, scule și echipamente de camping, airsoft etc. Să vedem cine mai râde acum!

Long live the never ending list! Să bem în cinstea ei un ceai de gălbenele că m-am pricopsit cu o ditamai indigestia după ce am mâncat cu foarte mare poftă niște nutella de casă, de care până mai acum 3 ore eram foarte încântată. Acum nu mai sunt. Nutella asta nu a fost o idee bună. Trăiască fructele (și dulceața pe care o face mama, chiar dacă e atât de dulce încât după o lingură trăiesc cu impresia că am mâncat cel puțin juma de kilogram de zahăr)! Și stafidele! Și ceaiul de gălbenele că m-a ajutat să mă pun pe picioare, că altfel muream aici. 

Aţi primit vreodată consiliere de la paznicul farmaciei?

Eu da! În seara asta, mai precis. Şi am fost atât de suprinsă pentru că, sincer, credeam că mă pot descurca singură să-mi aleg absorbantele! Uite că m-am înşelat. Stăteam aplecată, răscolind pe raftul cel mai de jos după un anumit tip de absorbante, cu un anumit număr de picături şi nu aveam deloc succes. Începeam să cred că ăştia de la P&G au ceva cu mine. Lună de lună mă pun în dificultate pentru că ba schimbă ambalajul, ba mai adaugă un cuvânt în plus (sensitive, extra sensitive), ba un model nou pe ambalaj, un fluturaș. 

Când în cele din urmă reușisem să găsesc ce căutăm, aud din spate vocea discretă a paznicei din farmacie: Eu cred că vă vine perfect Libresse-ul ală pe care îl țineți în mână. E măsura dumneavoastră! @_@ Am rămas fără cuvinte. 

Mama tribală și bikerul nomad

No, de când am împărtășit blogul cu jumătatea semnificativă aud numai glume. Ce faci, iar scrii pe forum? (da, intenționat îi spune forum) Auzi, dar ce trafic ai? Te citește careva? Cum mă prinde pe la calculator îmi bagă câte o șicană d-asta. 

Totul până când am revenit din mini-vacanța de la mare și l-am pricopsit cu o poreclă, că prea o căuta cu lumânarea. Ta-na-na! Așa s-a născut bikerul nomad! E proaspăt motorist și dacă ar fi după el s-ar plimba non-stop cu motorul. Și nu exagerez când zic non-stop. Se duce la piață cu motorul, l-am trimis după pamperși la DM și s-a dus tot cu motorul. Ar fi în stare să doarmă pe motor și toată casa lui să o țină în cele două cutii de piele ce stau atârnate de o parte și alta a motorului. Norocul lui e că are prea multe lucruri și i-ar trebui o remorcă:))) Ar putea fi un veritabil biker nomad, călătorind din țară-n țară, doar de dragul mersului pe motor, dormind în cort sau în hamac, bucurându-se de o viață simplă. De aici și ideea mea de a-l boteza bikerul nomad. Ceva în genul domnului de mai jos.

Imaginea este de aici

Văd că în ultima vreme a lăsat-o un pic mai moale cu mișto-ul, ce-i drept am lăsat-o și eu mai moale cu scrisul. Mama tribală va reveni în curând după ce mai doarme câteva zile! Până atunci, asfalt uscat!

Paradoxul somnului

Paradoxul somnul este să fii rupt de oboseală și să nu adormi. Să stai așa cu ochii în tavan și să numeri oi sau stele sau ce-ți mai trece prin cap. Avioane, mașinuțe, mărgele, fluturași!

Săptămâna trecută adormeam la 8, hai 9 cu maximă indulgență. Eram atât de obosită încât după 12 ore de somn simțeam nevoia să mai dorm încă 12. Plus că dormeam și la prânz cu ăsta mic.

Săptămâna asta, după 2 nopți cu treziri din juma în juma de oră, sunt mult mai obosită ca săptămâna trecută, dar stupoate nu pot dormi. Creierul meu refuză să doarmă. Se înverșunează. Se luptă să-mi demonstreze că după 12 ore de alergat după micul explorator pot să mai petrec încă 4 scriind, citind, uitându-mă la filme. Simt că face mișto de mine. Eu chiar vreau să dorm! 

Explicația științifică o știu. Deoarece corpul nu se poate odihni atunci când vrea el secretă adrenalină ca să depășească punctul critic, iar apoi somnul vine mult mai greu. Fix ca la copiii mici. Adică mie mi s-a făcut somn azi la 5 după-amiază. Îmi cădeau efectiv ochii în gură. Din păcate nu aveam cum să dorm. Copilul era călare pe mine să ieșim afară, eu d-abia reușeam să mă adun din pat. A venit boostul de adrenalină, m-am pus pe picioare și când în sfârșit am avut ocazia să dorm corpul meu a zis nu. Nu se doarme la ora asta, pune mâna și consumă toată adrenalina din sistem.

Și nu știu cum se face că de fiecare dată când mă bag în pat și ochii mi-s grei și zic gata, în sfârșit adorm, se trezeste copilul. Săptămâna asta așa a fost în fiecare zi. E cumva vreo lege a lui Murphy?

Amalgam

Pe bune că nu am găsit un cuvânt mai bun care să caracterizeze multitudinea de gânduri care viețuiesc în mintea mea. Alerg între cursul de psihologie și cel de neuroeconomie, mă chinui să pun ordine în sertarele, dulapurile din toată casa, tot frământ niște gânduri alimentare, îmi trec cel puțin 5 idei de subiecte pentru blog, acum m-am apucat să fac ordine-n blogurile pe care le urmăresc (de aproape 2 fucking hours), vreau sa termin de citit Mintea absorbantă a Mariei Montessori, dar și cartea despre inteligență spirituală, mă gândesc și caut idei de activități pentru mergăreț (în fiecare zi vin măcar cu o idee nouă,  și da, aș vrea să le pun pe toate într-un post, cândva), mă tot țin să caut niște fonturi cool pentru blog, vreau să caut niște idei de chestii de mâncat pentru weekend, chestii pe care să le mănânce și jumătatea semnificativă (burgeri de sfeclă nu au fost prea apetisanți pentru carnivorul din el), mai vin și niște revelații peste mine (dat fiind că am băgat prea multă psihologie în ultima vreme), plus că am tot descoperit câteva bloguri faine pe care vreau să le citesc de la un capăt la altul. Deci, mă agit puternic. Și am obosit. Dar, nu pot să dorm, că-s în vrie.  Vreau să fac atât de multe lucruri în cele 5 ore libere pe care le am într-o zi, încât mă simt fix ca atunci când eram la birou cu lista lungă de 5 pagini. D-aia nu-mi plac listele. Și chiar dacă am tot ajuns la concluzia că nu se poate fără listă, în continuare opun rezistență. Norocul meu este că săptămâna asta omu' și-a luat permisul de motor și a venit foarte târziu din diverse motive: examen, lecții la poligon, sărbătorit ba permisul, ba prima ieșire cu motorul.

No, ca să mai eliberez presiunea gândurilor o să urmeze o serie de chestii pe care aș fi putut să le scriu în 5 posturi diferite, dar pe bune că trebuie să le tai de pe lista mea mentală, că altfel crăp.

Deci, pentru garderoba de toamnă culorile din Pantone fall-winter 2014. Dacă tot mi-am făcut curat în sifonier să mai cumpărăm niște haine, zic. Și aici, mai pe larg catalogul complet care conține și culorile pentru bărbați. Radiant Orchid e culoarea anului 2014, dar pe mine nu mă încâtă atât de tare. Prefer nuanțele de verde, Sangria și Royal Blue și Cognac. De fapt, îmi plac toate, mai puțin culoarea anului!

Bloglovin.com  excelent și minunat pentru cei care au tone de bloguri pe care le urmăresc. Adaugi frumos în listă blogurile preferate și vin toate feed-uri. Un fel de facebook al blogurilor. Mare lucru! Inteligent omul de l-a inventat.

În ultima vreme am tot descoperit foarte multe site-uri gen Coursera, de unde afli lucruri noi. Așa că adaug la lista mea de site-uri pentru perfecționarea cunoștiințelor Khan Academy și Gibbon. Au un sistem diferit de Coursera, cadrul e informal, acumularea informațiilor se face în ritmul pe care îl stabilești tu, nu este academic și atât de științific. 

Avem catalog nou Ikea 2015, abia aștept să dau o fugă să-mi iau niște cutii drăgute pentru dulap. Am rearanjat mobila în dormitor, că nu am stare și aveam nevoie de activitate interesantă pentru copilul cel-fără-de-stare și împinsul mobilei prin casă pare-se că a fost un succes masiv. Și niște cuiere colorate pentru camera copilului (sunt mega drăguțe) și-mi place și covorul ăsta și perna asta și mă opresc aici. Ah, mi-am amintit că am nevoie și de niște recipiente pentru condimente și vreo 2-3 borcane d-astea. Sunt nebună, mi-e clar. 

Și fiindcă nu am găsit nicio rețetă interesantă mâine o să mâncam o conopidă la cuptor și un experiment de prăjitură cu prune și mere și migdale făcută cu aluat de brioșe. 

O să văd cum reușesc să nu uit să fac minunăția asta de puzzle pentru ăsta mic. Am luat ideea de pe un grup de pe facebook, mi se pare genială. Jumătati de poze, plastifiate. Ușor și simplu de făcut!