Îl întreb mereu, chiar dacă nu-mi răspunde cu cuvinte. Are doar zâmbete pentru mine, zâmbete care îmi dau de înțeles că e fericit. Aștept să o spună și cu vocea lui suavă de copil: Da, mami, sunt fericit! Stai fără grijă. Dar, mami, de ce mă întrebi dacă-s fericit? Nu par?
Nici mie nu mi-e clar de ce, puiule. Nu știu de unde-mi vin întrebările astea uneori. De undeva tot vin. Poate din dorința noastră, a părinților, de a avea copii fericiți. Poate și din cauza că nu ne mai dăm seama cum arată fericirea, că o disimulăm prea des sau că o confundăm cu mulțumirea, realizarea financiară sau altele asemenea. Am uitat să fim fericiți, cu toate că avem multiple motive să fim fericiți. Noi, adulții, nu râdem și zâmbim nici a mia parte din cât o face un copil mic zilnic. Avem prea multe gânduri, sarcini, griji, liste, priorități, lucruri importante de rezolvat. În continuu. Zilnic, Mereu. Fără oprire. Rar ne mai fură câte ceva sau cineva un zâmbet. Uneori și zâmbetul e fals, dar totuși e un zâmbet.
Oare de ce nu zâmbim mai mult? Că s-a dovedit deja că e benefic, că reduce stresul, că ne crește speranța de viață.
Să învățăm ceva de la copiii noștri, că ei știu mai bine decât noi ce au de făcut ca să le fie bine. Știu chiar mai bine decât noi, părinții lor, care credem mai mereu că știm mai bine decât ei ce au nevoie.
Așadar, să zâmbim mai mult. Măcar de dragul lor:)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu