De dulce

Ieri după-masă a năvalit peste mine cheful de gătit ceva dulce și bun. Am răscolit puțin netul și am găsit o rețetă delicioasă de budincă cu griș. No, gata, budincă de griș să fie.

Mă duc pun laptele la fiert. Ăsta mic vine și el repede, repede în bucătărie, nu care cumva să piardă ceva. Se urcă pe un scaun și se joacă la chiuvetă. Eu mă duc să iau ceva din frigider (care e la 2 pași mai încolo) timp în care tot blatul de gătit e invadat de râuri de apă care se revarsă peste tooot. Dar peste tooooooooot! Opresc repede apa, pun mâna pe niște prosoape, opresc laptele să nu dea în foc, mă uit la copil. Mie îmi venea să țip, el râdea cu gura până la urechi.

Pauzăăă lungă din partea mea, râs de copil, în hohote, pe fundal. În cele 5 secunde cât am stat să procesez informația, am tras aer în piept și m-am gândit cum e mai bine să reacționez.

Am expirat aerul și am început să îi explic pe un ton destul de ferm gravitatea situației.  Nu știu cât de bine mi-a ieșit, însă el a stat și m-a ascultat cu atenție maximă, a coborât de pe scaun, a închis ușa la bucătărie și s-a uitat frumos la mine cum ștergeam apa de pe jos și cum, mai apoi, scoteam toate cele din sertarele plineeee de apă. A înțeles el, cumva, că nu e bine ce a făcut. A luat o cârpă și s-a apucat să șteargă apa din sertarul în care eu, deja, începusem să curăț. Și nu mi-a mai trebuit nimic, mi-au trecut și nervii, și supărarea, doar văzându-l cât de responsabil și serios strângea dezastrul făcut de el.

Să mai zică careva că mini-omuleţii ăştia nu sunt minunați!