Ideea de ordine și curățenie la bărbați și la femei

După ce am despachetat bagajele casa noastră arata într-un mare fel. Multe haine care așteptau să fie băgate la spălat, jucării împrăștiate prin casa de ăsta mic de fericirea revederii lor, haos într-un cuvânt. Eu tot încercam să reduc entropia care pusese stăpânire pe ceea ce mi-ar fi plăcut să numesc casa noastră în timp ce fiul și tatăl nu-știu-cum reușeau să o sporească proporțional cu eforturile depuse de mine.

Femeie, nu te mai agita că fac eu curat și ordine, MÂINE, nu astăzi! Hai bucură-te de haos! 

Mda, greu de făcut una ca asta, fiindcă eu sunt omul căruia dezordinea vizuală îi strică bunadispoziție. În plus eram setată pe modul ordine și curățenie și nu prea puteam fi resetată așa ușor. Văzând că nu se poate cu mine, se așează în ușă și mă-ntreabă:

-Ia zi-mi, cu ce să te ajut și eu?

-Păi nu cred că e cazul să mă întrebi, sunt destul de evidente lucrurile care trebuiesc făcute. 

Stă, se uită din jur împrejur, își mângăie ciocul și zice: Știu, voi aranja mașinuțele din colecție, că ultimele numere nu am apucat să le pun la cutie!

Și scoate dintr-un dulap vreo 6 mașinuțe pe care le înșiră pe masa din sufragerie, mai precis pe jumătatea de masă din sufragerie care printr-un miracol nu era cucerită de niciun telefon, cablu, ochelari de soare sau încărcător de telefon. Pe principiul haosul cere și mai mult haos. Și-n timp ce-și aranja mașinuțele sună telefonul. Trebuia să plece să-și ridice motorul din service. Ne-am uitat unul la altul și ne-a bușit râsul. Era clar că nu o să plece nicăieri până nu-și termină treaba începută că altfel aș fi cedat nervos. 

Eu sincer cred că noi, femeile, avem o altă noțiune asupra a ceea ce avem de făcut atunci când facem ordine. Prioritățile sunt atât de diferite. Omul ar fi putut bine mersi să facă slalom printre jucăriile împrăștiate prin toată casa, dar nu ar fi putut să mai suporte încă un minut gândul că mașinuțele lui de colecție nu se află toate în aceeași cutie. Slavă Domnului că a conștientizat că e cazul să le vândă și că a fost o mișcare neinspirată, că altfel am fi ajuns să ne îngropăm în mașinuțe...

Joia de ieri sau cum să mori și să învii de 2 ori

Ieri am îmbătrânit 10 ani şi mi-au ieşit cel puțin 2-3 fire albe. 

Să vă povestesc de ce.

Părea o zi de joi banală, mohorâtă, posacă şi prea gri pentru o zi de de 28 mai. Da, m-am înşelat amarnic, pentru că banală nu era sigură, după cum aveam să constat câteva ore mai târziu.

M-am trezit la 5 şi ceva şi pe la 6 m-am dat jos din pat determinată să îmi iau la citit teancul de cărți primit luni prin curier. Ia teancul de unde nu-i. Cum să dispară măh 4 cărți la fel de groase ca Biblia? Stau şi mă gândesc unde le-am văzut ultima oară. Umblam ca o nebună cu părul vălvoi prin casă încercând să-mi amintesc unde am pus cărțile. După câteva minute mi-aduc aminte că le-am răsfoit şi ieri, în pat. Hm...oare le-o fi aruncat ăsta mic după pătuțul lui, acolo unde de obicei aruncă tot ce îi cade în mână?! Fac puțină echlibristică să nu trezesc copilul şiiiii....iată şi cărțile mele. Le recuperez şi mă pun în pat chitită să continui cartea deja începută, Crescându-l pe Cain. Pe la pagina 70 m-am plictisit şi am deschis alta, tot de parenting, care m-a cucerit si m-a îndemnat la o produndă şi dureroasă introspecție.

Nici nu am sesizat când a trecut timpul şi s-a făcut 9. Copilul încă dormea, omul de-abia se trezise şi mânca. 2 lucuri care de obicei nu se întâmpla la ora asta. La 9 omul e deja plecat de jumătate de oră, iar copilul e la masă, treaz de cel puțin o oră, dacă nu, chiar şi cu micul dejun luat. No, se mai întâmplă şi excepții.

Se trezeste piticul, omul pleacă, pun o maşină de haine la spălat, pregătesc masa, mâncăm, întindem rufele şi mă gândesc că dacă tot s-a trezit atât de târziu să mergem la Ikea. Nu aveam chef de nimic, o plimbare până acolo îmi va face bine, şi-aşa îmi doream de mult timp formele alea de înghețată.

Ne-mbrăcăm, verific cum să ajungem acolo şi plecăm.

La trecerea de pietoni stăm ceva că era intersecția blocată şi o ambulanță cu sirenele pornite, nu se hotăra dacă să o ia sau nu pe linia de tramvai. În ultimul moment optează pentru linia de tramvai şi se aude o şuierătură groaznică. Făcuse pană, cauciucul se perforase într-o şină ruptă... 5 minute am filosofat în gând despre întâmplarea asta având în minte ambulanța grăbită mergând pe jantă cu viteză maximă. Oare omului care agonizează i s-au împuținat şansele de viață? Ceva m-a impresionat atât de tare în evenimentul ăstă că am uitat să cobor la stația unde trebuia să schimbăm și să luam autobuzul.

Boon, ajung la un chioșc RATB, întreb ce opțiuni am și apoi dă-i cu google maps să vedem cât mai am pâna la stația de unde trebuia să luăm autobuzul cu pricina. 10 minute mai târziu ajungem acolo. După încă vreo 10 minute apare și primul autobuz plliiin. Shit, eu nu mă urc în așa ceva nici dacă mă plătești. Copilul meu deja se plictisise. Ce-i drept nici eu nu mai aveam stare. Spre bucuria noastră în spatele autobuzului cu sardine mai era un alt autobuz aproape gol, care mergea spre complexul Băneasa. Yupppy! Ne urcăm, ăsta mic găsește și loc, toată lumea fericită. 6-7 stații mai tâziu ajungem la Ikea. Pfoai, ce drum lung! O luăm pe iarbă, țopăim nițel, facem slalom printre mașinile din parcare, ajungem la scara rulantă (mega hitul vârstei de 2 ani) și mergem direct la secțiunea cu camere și jucării pentru copii, de unde nu am mai putut să-l dezlipesc pe ăsta mic vreo 40 de minute. A găsit o jucărie pe care nu a vrut să o mai lase deloc, spre disperarea mea care aș fi vrut să mă mai uit la una alta. Nu aveam cu cine, așa că ne-am jucat pe acolo, apoi pe la bucătăriile de jucărie unde i-a plăcut iarăși foarte mult. 

Nimic în neregulă până acum. Întreb: ți-e foame? Vrei să mergem să mâncăm? Yum-yum-yum aud și văd o gură zâmbitoare. Ok, hai să mâncăm. Fericire maximă, luăm un suport de pus tava, ajungem, comandăm, constat că nu am luat tacămuri, deranjez jumătate din lumea de la coadă să iau furculițe, mergem la casă să plătim și mă uit cu ochi galeși la un desert cu căpșuni. Mda. Nici pahare nu am fost în stare să iau și eu mă uit la un desert. Ăsta mic consideră de bunăcuviință să se așeze confortabil pe jos, pe spate, spre amuzamentul oamenilor din jur. Râde și chicotește. Se ridică într-un final. Eu zâmbesc, așa printre dinți. Când mai era o persoană în fața noastră, o tulește la fugă în sala de mese. Până să-l ajung eu cu burta mea de gravidă, copilul dispare de tot din raza mea vizuală. Panică. Dar panică, de nu mai știam de mine. Mă uit în față, în stânga, în dreapta, nici urmă de copil. Mă-nvârt ca un titirez disperat și fără direcție. Văd o doamnă de strânge vesela și o rog să mă ajute să-l găsesc pe mucosul cel mic care mi-a scăpat din vedere. Un domn care stătea la o masă și până atunci se uitase la mine cum mă agit, îmi face semn că copilul e la ușa aia de acolo. Nu mai zic nimic de tonul pe care mi-a spus-o, important era că am găsit copilul. Copil care era așa fericit că găsise o ușă de care tot trăgea. Atunci am înviat, după ce sigur am murit de 2 ori în 30 de secunde. Iau copilul în brațe, îi explic pe cel mai serios ton posibil să nu mai plece de lângă mine că se poate pierde și mergem să plătim. 

Ne așezăm să mâncăm. Ce bine că pot să îmi trag și eu puțin sufletul. Eram palidă și verde, albastră în același timp. Nu începem bine masă că vine jumătatea semnificativă să ia cardul de la mine că avea nevoie urgentă de o sumă mai mare de bani. Logic, copilul văzându-și tatăl uită de masă și după ce omul pleacă, nu mai vrea să mănânce și începe să alerge haotic prin toată sala de mese și eu după el. Îl recuperez, plânsete, țipete, urlete, tăvălit pe jos. Repetă scenariul de vreo două ori, până mă hotărăsc să schimbăm locul unde stăteam cu unul mai aproape de geam, căci acolo vroia să examineze ceva. Iau copilul în brațe, îmi pun ghiozdanul pe umăr, iau tava cu cele două farfurii pe ea și fac puțină echilibristică printre mese până găsesc un loc ok. Îl pun din nou la masă, nici nu vrea să audă de mâncare. Fuge, dar e sub ochii mei, într-un perimetru mai mic și îl conving să vină să mai ia câte o îmbucătură din când în când. Poate reușesc și eu să mănânc. Vise tată! Cred că 2 minute am stat pe scaun, că apoi iar a început să fugă. Nu se poate așa ceva. Deja obosisem psihic și fizic. Recuperez copilul, care se zbate și îi explic că mami vrea să mănânce ca să putem pleca. Mănânc ce mai pot cu el în brațe și mergem la lift să coborăm să cumpărăm ce aveam de luat și să plecăm o dată acasă, până nu mai mor încă o dată. Jos, îl pun în coș și respir răsuflată. Oau, ce zi! Acum sigur voi putea să am 10 minute de liniște. Nu stă mult în căruț că vrea jos. Îl dau jos și începe să se ascundă prin toate locurile posibile, se pune pe burtă să se bage sub un raft, îmi bagă niște chestii de  nu le vreau în coș. Nervi mei erau la limita răbdări. Explic, cât pot de calmă ce avem de luat, îl pun la loc în coș direct, și nu în spațiul ală special unde stau de obicei copii și încerc să merg cu viteza a 6-a, aia de nu o mai am deloc:))) Copilul s-a plictisit crunt și începe să calce în picioare tot ce e în coș. Exlus să-l iau în brațe că nu mai pot. Ajungem la casă. Plânsete, țipete. Câteva doamne îmi cedează locul lor. Le mulțumesc și aștept până când ne vine rândul, vreo 5 minute. Grele rău alea 5 minute. Nici nu vreau să-mi amintesc. Plătim și plecăm acasă. 

Îmi calc pe inimă și luăm un taxi. Copilul în extaz că mergem cu taxiul, îi plac taxiurile la nebunie. Eu epuizată, cu creieri muci, d-abia mă mai pot mișca. Îi explic șoferului că e prima data când merg cu copilul cu taxi și-l rog să aibă grijă cum conduce, să nu facă ilegalități, teribilisme și alte manevre bruște sau periculoase, că nu ne grăbim nicăieri. Se uită amuzat la mine ca la o nebună. Pe drum, șoferul începe să-mi povestească cum fi-su de 5 ani vrea să stea numai la el în brațe, când conduce, că a făcut greșeala să-l ia de vreo 2-3 ori pe la bunică-sa pe stradă și apoi s-a învățat. Că nici vorbă să stea în scaunul auto special pentru copii. Eu mă abțin să nu țin o prelegere despre siguranță. Mă abțin pentru că nu-și avea rostul. Ajungem acasă, sleiți amândoi, ne dezbrăcăm și ne băgăm la somn. El cade lat în vreo 10 minute, eu nu pot să dorm din cauza tuturor celor care s-au întâmplat astăzi. 

Mă doare fiecare mușchi și fiecare sinapsă. Simt că am îmbătrânit cel puțin 10 ani astăzi. De obicei, când ieșim în oraș, în vreun centru comercial sau restaurant, lucrurile merg foarte ok. Astăzi a fost ceva atipic. M-am și încăpățânat să fac un drum atât de lung, într-un loc extrem de obositor. Era normal să se întâmple ce s-a întâmplat, mai puțin faza cu pierdutul copilului, fază care m-a doborât. Am stat și am zăcut în pat, privind în gol și remomorând fiecare părticică din evenimentele de până atunci în speranța că le voi găsi semnificații ascunse. Concluzia a fost că trebuie să-mi accept limitele, că nu mai pot pleca așa singură de nebună pe distanțe atât de mari, gravidă, mișcându-mă ca un melc pe lângă micul roadrunner. M-am epuizat singură cu bunăștiință. 

Dacă ați avut răbdare să citiți ditamai povestea, nu tocmai foarte captivantă, eu zic că meritați pe deplin o porție de înghețată de fructe. Acum că am și forme de la Ikea, o să-mi amintesc ziua asta de fiecare dată când fac înghețată...

La coafor

Am aşa o baftă când vine timpul să merg la coafor, ceva de nedescris. Motiv pentru care am schimbat la centre de înfrumuseţare de mai că rămân fără opţiuni.

Eram chiar fericită că găsisem un salon ok, cu personal amabil, care te întâmpina mereu cu o cafea sau ceai, vorbea super politicos şi nu mă trăgea de păr de parcă ar fi urmărit să-mi scoată firele de păr, nu să mă coafeze. Totul până astăzi când am dat peste o gagică, care mi-a stricat tot zenul.

Am întârziat 10 minute. De obicei sun şi anunţ, de data asta vorbeam la telefon şi am zis că nu e o tragedie.

Ajung, mă scanează, mă pune la spălat, nu mă întreabă de sănătate, dacă vreau să mă spăl pe cap, dacă mă frige apa, dacă ceva, orice.

Mă spală temeinic, dar nu foarte bine, subestimând volumul podoabei capilare.

Mă pune să mă aşez pe scaun, îmi bagă o husă cu care mă strânge de gât şi face mişto de mine că acum pot să îmi verific liniştită telefonul (asta pentru că atunci când mă spală pe cap primisem un mesaj și mă chinuiam să-l citesc). Oki...

Mă-ntreabă cum vreau să mă tund, eu îi zic drept, ea insistă pentru în scări, eu îi zic că vreau drept, că nu am nevoie de volum, am suficient păr. Se dă bătută. Îi arat cam cât să ia din el şi se apucă de treabă.

Termină cu tunsul şi începe să mă usuce cu peria. După 2 minute, pufneşte: Nu, nu se poate, trebuie să te mai spăl o dată părul tău e foarte gras şi în plus ai o mare problemă cu pielea capului! Hai să te spăl că nu am cum să te fac cu peria.

Mă mai spală o dată. De data asta mai agresiv, face multă spumă, îmi laudă câteva produse şi apoi mă usucă. După 50 de minute, când credeam că totul e gata, scoate şi placa şi dă să pună placa în păr când vede că mă schimb la faţă. Fară placă nu se poate! Păi zic, nu prea mai am timp, trebuie să ajung acasă. Şi pufneşte din nou: Păi ai întârziat o juma de oră, ce crezi că eu pot să te fac în 2 minute, la cât păr ai? Hm... Am întârziat 10 minute, nu 30 şi nu e vina mea că am păr mult. Data viitoare să pui mâna să îţi rezervi timp dublu ca nu te poate aranja nimeni în timpul standard. Eh na, să mori tu? Colegii tăi cum de s-au descurcat până acum, fără să comenteze atât?

Apoi a încercat să o dreagă și a băgat un ton mai mieros. Într-un final îmi zice: hai că ne încadrăm, mă grăbesc...

Și eu mă grăbesc să nu mai trec pe aici sau măcar să nu mai ajung pe mâna duamnei. E prima oara când vin de la coafor, după aproape o oră jumătate și dacă te uiti la mine nici nu zici că am fost la coafor...

De dulce

Ieri după-masă a năvalit peste mine cheful de gătit ceva dulce și bun. Am răscolit puțin netul și am găsit o rețetă delicioasă de budincă cu griș. No, gata, budincă de griș să fie.

Mă duc pun laptele la fiert. Ăsta mic vine și el repede, repede în bucătărie, nu care cumva să piardă ceva. Se urcă pe un scaun și se joacă la chiuvetă. Eu mă duc să iau ceva din frigider (care e la 2 pași mai încolo) timp în care tot blatul de gătit e invadat de râuri de apă care se revarsă peste tooot. Dar peste tooooooooot! Opresc repede apa, pun mâna pe niște prosoape, opresc laptele să nu dea în foc, mă uit la copil. Mie îmi venea să țip, el râdea cu gura până la urechi.

Pauzăăă lungă din partea mea, râs de copil, în hohote, pe fundal. În cele 5 secunde cât am stat să procesez informația, am tras aer în piept și m-am gândit cum e mai bine să reacționez.

Am expirat aerul și am început să îi explic pe un ton destul de ferm gravitatea situației.  Nu știu cât de bine mi-a ieșit, însă el a stat și m-a ascultat cu atenție maximă, a coborât de pe scaun, a închis ușa la bucătărie și s-a uitat frumos la mine cum ștergeam apa de pe jos și cum, mai apoi, scoteam toate cele din sertarele plineeee de apă. A înțeles el, cumva, că nu e bine ce a făcut. A luat o cârpă și s-a apucat să șteargă apa din sertarul în care eu, deja, începusem să curăț. Și nu mi-a mai trebuit nimic, mi-au trecut și nervii, și supărarea, doar văzându-l cât de responsabil și serios strângea dezastrul făcut de el.

Să mai zică careva că mini-omuleţii ăştia nu sunt minunați! 

Cum să strici după-masa unei mame

Hai că vă dau eu sfaturi, că am un noroc la experiențe d-astea. Tocmai ce mi-am amintit că acum vreo 2 săptămâni am mai avut o întâmplare de care am uitat să povestesc, lucru care mă miră, fiindcă m-a scos din sărite crunt, însă despre asta cu altă ocazie.

Povestea începe așa:

Nici nu apucasem bine să mă trezesc din somnul de după-amiază (mda, pare că sunt cel puțin o privilegiată fiindcă dorm după-masa, însă nu e așa, eram ruptă de oboseală), că aud soneria. O ignor, cu toate că ăsta mic era super curios să afle cine a sunat. Eu nu eram curioasă, eram total dezinteresată si fără vreo urmă de chef să mă dau jos din pat. Aşa că am ignorat. La nici 30 de secunde pun mâna pe telefon să-l scot din modul silenţios şi ce să vezi, mă suna jumătatea semnificativă. Răspund.

Eu: mdaaa

El: vezi că a sunat instalatorul la uşă

Eu: am auzit soneria, dar am ignorat-o. D-abia ne-am trezit... nu rămăsese că dă un telefon înainte?! Am zis să vină după 3...

El: nu ştiu ce-a fost în capul lui, du-te la uşă că aşteaptă...

Închid. Mă uit la ceas. 15:05. Unii oameni sunt exagerat de punctuali.

Mă duc, deschid uşa, îi poftesc în bucătărie. În jur haos, vase nespălate, dezordine. Maxim de ciufută şi irascibilă (că deh, mi-au răpit plăcerea de a mă cuibări și alinta cu piticul vreo juma de oră), eliberez chiuveta ca să vadă omul care e problema, pe unde curge apa din instalaţie de avem o baltă constantă în ... coşul de gunoi. Şi cum mă mişcam eu ca un puf de păpădie în adierea vântului o aud pe ea (ea fiind soția instalatorului, care este un fel de ajutor, își dă cu părerea, îi ține surubelnița și chestii d-astea) cum mă întreabă pe un ton super mirat: nu ai şosete în picioareeeee? Like I just had time to put any socks in my feet... Zic: NU. Ar trebui? Eu nu port şosete prin casă decât iarna şi atunci, foooarte rar. Fix asta era durerea mea acum o_O

Încă bezmetică şi chiaună mă învârteam prin casă, aranjând diverse. God knows why. Simţeam nevoia să aranjez ceva, orice, cred că de nervi, pentru că a picat atât de prost vizita lor. 

Se prinde omu' care e problema şi pleacă să cumpere piesa care trebuia înlocuită și mă lasă cu muierea lui pe cap. Vă puteţi imagina fericirea de pe faţa mea uitându-vă la poza asta:

Mno, acum asta e, n-oi muri 15 min. După câteva minute, brusc mi se face rău. Mă aşez pe canapea în speranța că îmi voi reveni. Muierea turuie. Da' turuie fraţică. Că şi pe fi-sa o dureau ovarele mereu, că stătea mereu fără şosete, că ei au gresie în toată casa că a pus gresie fiindcă îi era frică că parchetul se umflă (singură se autoironizează de parcă dedesupt ar fi fost marea negră) şi mereu răcea și făcea cistită și cum nu purta șosete cum se-mbolnăvea și a fost la doctor şi i-a dat anticoncepţionale și i-a trecut și-i vine și menstruația fix în aceeași zi O_O O_O Când, dar când mi-am dorit să aflu atâââtea lucruri despre un om pe care nu-l cunosc? Și de ce tocmai acum, când mi-e rău!?!?!

După 15 minute simt că nu mai pot, mai că aș fi vrut să o dau afară din casă. E clar că mi-e prea rău ca să-mi treacă repede. M-apuc și sun, ba pe om, ba pe bunic, care cum poate să vină mai repede să stea cu copilu, cu instalatorul și cu nevasta-sa care nu mai tace din gură. Omul nu poate mai devreme de o oră, bunicu nu răspunde. 

Când ți-e rău nu-ți arde de oaspeți, de public, de nimic. În 10 minute ajunge bunicul. Sunt salvată!! Mă duc să iau ceva de durerile astea oribile de menstruație și mă bag în pat. 

Deci, dacă vreți să stricați zenul unei mame care stă cu copilul acasă vă duceți la ea fără să dați telefon înainte, sunați la ușă lung și puternic ca să fiți siguri că se trezește nu doar copilul ei, ci și al vecinului de lângă, vă cereți scuze că ați venit neanunțați și apoi vă comportați ca și cum nu v-ați cerut scuze, stați pe capul omului până vă uită Dumnezeu și vorbiți într-una, necontenit. Vă garantez eu, nu veți da greș! Ce mai contează că omenii ăștia veniseră să vă ajute, și în special veniseră că i-ați chemat voi, felul în care s-au prezentat și contextul în sine anulează scopul pentru care au venit. 

Doamna cu copilu', v-a cazut prazul

Mă duc azi la piață, la cumpărături. O gulie, o conopidă, 2-3 dovlecei, niște roșii și o legătură de praz. O rog pe doamna de la tarabă să-mi taie prazul în două ca să aibă loc în coșul de sub căruț, pun prazul acolo (fără să leg punga) și-mi văd de treabă. Trec pe la magazinul cu semințe și condimente și apoi o iau printre tarabe spre casă.

De o dată aud pe cineva strigând: Alo, doamna cu căruțu', v-a căzut prazul! Eu trec nepăsătoare ca o panseluță. Aud din nou și mai tare: Doamna cu copilul', prazul! V-a căzut prazul! Zic să mă întorc că par a fi singura doamnă cu copil pe o rază de 50 de m...

Și mă-ntorc. Șiii, ce să vezi? Chiar despre mine era vorba. Pierdusem o bucată de praz. Doamna care a observat pierderea pe care am suferit-o a ținut să-mi spună apoi: Doamnă până ajungeați acasă faceați mâncare de praz doar cu masline, fără praz! Ha ha ha! Ce-am mai râs! Nu s-a abținut să nu adauge și: legați doamnă punga aia ca să nu vă mai scape prazul din nou, că nu se merge, așa, cu punga desfăcută.

Așa o fi, cine-s eu să o contrazic! Acum siguur mă știe toată piața ca doamna căreia i-a căzut prazul. Halal titlu mi-am căștigat. 

Când lucrurile ies deandoaselea

Nu știu cum reușeșc să scap unele articole din vedere. Am făcut puțină curățenie de toamnă prin drafturi și am găsit unul care nu a apucat să vadă lumina virtuală astă vară, așa cum ar fi trebuit. Îl public acum că mi-e milă să-l pierd.

Marți de dimineață m-am trezit de la 6 cu un avânt și un chef neobișnuit să gătesc. Am făcut meniul în minte, m-am strecurat din pat și am dat năvală în bucătărie. După maxim 5 minute aud niște pași mici, somnoroși și împiedicați. Zic că mi se pare, totuși mă duc să verific. Hm... cineva și-a dat seama că am dispărut din pat! Iau copilul somnoros în brațe, îl duc în pat, mă asigur că doarme și  mă strecor din nou. Nu trec nici 2 minute că vine după mine din nou. Hai că am pus-o. O dată reușesc să mă trezesc devreme și cu chef de gătit și universul complotează împotriva mea!

După vreo juma de oră reușesc să mă eliberez și să mă apuc de gătit.

Curăț, tai, toc legume, fac niște batoane cu cereale și măr și când să mă apuc de ultima chestie pe care vroiam să o mai fac, mă trezesc cu jumătatea semnificativă în bucătărie, care avea poftă să-și gătească ceva pentru micul dejun. La 7.15. Repet, la 7.15 omul doarme de rupe și dacă cineva îndrăznește să-i strice somnul de frumusețe tună și fulgeră! Ne-ncurcăm unul pe altul în bucătărie, până la urmă mă dau bătută și-l las să-și facă de cap, ca altfel ajungem să ne certăm ca chiori degeaba.

Până după-masă lucrurile curg liniștite. Dau să bag copilul la somnul de după-masă, hotărâtă să mă culc și eu cu el, că deh, eram trezită de mult. Mda. Copilul nu vrea să doarmă. Nu are nici cel mai mic chef sau intenție să cadă în brațele somnului. Eu, în schimb, sunt cu ochii în chiloți. Moțăi câteva minute și încerc să mă adun. Până la urmă mă mobilizez și ne îmbrăcăm să ieșim afară. Poate o plimbare cu căruțul va face minuni. Trebuie să doarmă măcar juma de oră.

Ies din scara blocului în jur de 3 fără ceva. O oră mai târziu, după câteva ture prin Herăstrău am un copil adormit. Acum să găsesc o bancă pe care să îmi odihnesc oasele, musai cu vedere la lac. Am și o carte, deci cel puțin o oră o să citesc. Mno, până am ajuns eu la locul cu banca cu vedere la lac au trecut cam 20 de minute. Până am găsit cartea, am băut niște apă și am mâncat un fruct și niște alune, încă vreo 10. Mă apuc să citesc și după vreo 20 de minute, de undeva din spatele meu se aude un sunet foarte dubios, de pasăre care dă să moară. Hait, se va trezi copilul! Mă-ntorc și văd că la vreo 50 de metri în spatele băncii mele era locul în care stau păunii. Perfect! Acum să sperăm că nu mai scot niciun sunet până se trezește copilul. Parcă mi-ar fi citit gândurile și după nici 5 minute au început să facă și mai urât și inevitabilul s-a produs. Mama lor de păuni.

Uite așa mi s-a dus mie tot zenul astăzi!

Peripețiile unei zile de toamnă ploioase

Astăzi, toamna și-a intrat în drepturi serios. Adică cu multă ploaie. Și cu temperaturi scăzute. Cu nori negri și posomorâți. Dar, cu toate tonurile astea de gri si negru de afară la noi a fost veselie mare tooată ziua.

Am făcut clătite americane pentru micul dejun. Un eșec total, că am pus prea multă făină, însă ăsta micu s-a distrat copios când întorceam clătitele. Mai că aș fi făcut mai multe de dragul lui. Dar e clar, mi-au ajuns clătitele americane, nu mai fac. 

Apoi am făcut un drum până la o ceasornicărie ca să înlocuim bateria unui ceas. Am profitat de faptul că a plouat și am sărit în toate bălțile. Mai mult el decât eu. El se năpustea tropăind, eu mergeam pe vârfuri delicat, ca o egretă. Până la urmă a tras o trântă în ditamai balta. M-a pufnit puțin râsul, dar mi-a trecut când l-am văzut că era ud pe pantaloni. Am luat copilul în brațe și ne-am văzut de treabă. Când am ajuns la ceasornicar l-am așezat frumos pe un scaun și în trecere l-am atins cu mâna pe genunchi, unde am dat de o chestie mucilaginoasă. Mai exact de secrețiile (cel mai probabil nazale) ale vreunui mascul din fauna locală care flegmează peste tot în loc să folosească civilizat șervețelele nazale. Foarte scârbos incidentul. Am curățat copilul, am schimbat bateria la ceas și am mers la loto. Avem un copil pasionat să extragă numere din castronașul ală cu cifre, din care trag de obicei pensionarii cu entuziasm aștepând să pice banu. Cine știe, poate ne îmbogățim.

Am ajuns acasă. Am mâncat, ne-am odihnit și apoi ne-am trezit cu chef de joacă. Mai mult el decât eu. Eu aș fi vrut ca el să mai doarmă puțin ca să mai scriu câteva mailuri, să mai citesc câte ceva. În zadar. L-am schimbat de pampers și l-am lăsat puțin în fundul gol prin casă. Ar fi trebuit să mă gândesc mai mult înainte pentru că... am început să ne jucăm de-a v-ați ascunselea și m-am pitit după ușa de la dormitor încercând să termin de scris un mail, m-a găsit și am fugit pe hol ca să mă ascund în altă parte. Și în drumul meu spre o altă ascunzătoare am calcat într-un ditamai pipiul ușor călduț, proapăt evacuat fix în mijlocul holului. Ăsta mic rădea de se prăpădea, l-am luat pe sus fix când se amuza mai tare și l-am băgat în cadă, m-am spălat pe picioare și l-am spălat și pe el.

Am ieșit pe afară, am fugărit pisici, am mai dat o tură prin bălțile de afară, ne-am jucat cu niște copii și uite așa a trecut și ziua asta.

Parcă mi-era dor de toamnă, abia o așteptam. Plus că m-a cuprins o nostalgie cruntă. Anul trecut pe vremea asta plimbam piticul în marsupiu sub umbrelă când ploua pe afară, acum am nevoie de o umbrelă din aceea de terasa ca să pot să-l acopăr cât de cât că nu stă locului nici o secundă.

Ce se întâmplă când rămâi fără scutece?

Păi să vă povestesc eu ce se întâmplă.

Aseară constat cu stupoare că mai am doar 2 scutece. Ciudat lucru să rămân fără rezerve, căci de obicei avem un stoc mare de scutece, însă vineri în frenezia cumpărăturilor vestimentare nu am mai ajuns până la DM (Drogherie Markt) ca să refac stocul. Am zis că mai are câteva și că putem merge liniștiți în weekend. No, iote că m-am înșelat.

Jumătatea semnificativă s-a oferit să cumpere un pachet mic de Pampers de la farmacie, eu am insistat să nu. Zic, ce se poate întâmpla? Avem un scutec pentru mâine dimineață, unul pentru noaptea asta, totul e sub control. Și a fost sub control până la 3 dimineața când copilul s-a trezit plângând (pentru a 5 oară, fiindcă măsele care ies, mama lor de măsele, deja visam după noaptea de acum 2 zile dormită integral că lucrurile se întorc la normal). Și-a luat un sân în gură și s-a culcat la loc. Eu mi-am încolăcit o mână în jurul lui, când deodată simt ceva rece și ud. Hm... oare mi se pare mie? Mai pipăi o dată. E ud body-ul! Nu există niciun dubiu. Întind mâna înspre patului lui și simt și cearceful ud. Na, că am pus-o! Ce mă fac eu acum fără scutec (uitasem complet că mai aveam încă un scutec, de altfel ultimul)??? De ce nu am ascultat de om să luăm măcar un pachet mic de pampers? 5 minute am ținut-o așa, simtându-mă ca șoarecele prins în capcană. Cum inventez eu un scutec? Sau mă duc până la farmacia aia non-stop, de fapt cum să-l trezesc pe om să se ducă după pampersi, că eu una n-aș ieși la 3 noaptea. Apoi mi-am adus aminte că mai am un scutec! Vai, brusc am devenit alt om! Am sărit din pat, am schimbat cearceaful și protecția anti-pipi a pătuțului, am schimbat copilul și mi-am dat seama că e bine întotdeauna să ai o rezervă. Mai bine să fie acolo, chit că nu o folosești, dar să fie, să existe. 

No, m-am simțit fix ca-n legile lui Murphy. Când crezi că nimic nu se poate întâmpla, se va întâmplă ceva. Absolut garantat. Și când e vorba de scutece, nu te poți risca!

La 1 an, 3 luni, 3 săptămâni și câteva zile

În puța goală, mânjit tot de iaurt la bot (singura chestie pe care a vrut să o consume la masa de prânz), fuge la el în cameră și trântește ușa. Mă lasă să ciocănesc de câteva ori, apoi începe să chițăie. Aud din cameră un glas întrebător: mama?!? De parcă cine altcineva ar putea sta de partea cealaltă a ușii. Deschid ușa și-l găsesc zâmbind cu gura până la urechi. Las ușa deschisă și-l chem să mă ajute să scoatem rufele din mașina de spălat (una din activitățile lui preferate). Mă duc să iau coșul de rufe de pe balcon și el trântește din nou ușa. Las coșul de rufe în fața mașinii, mă duc și deschid din nou ușa de la cameră. De data asta era cocoțat pe canapea.

Mă duc să scot rufele și mă vede. Mă lasă în pace și apoi vine după mine cu mingea. Facem câteva duble, iar ne chițăim, până când mă abandonează pentru mașina de spălat. Pleacă cu ceva din coș și se duce direct pe balcon. Eu profit și mă apuc să scriu postul de față. Mi se pare prea haios ca să pierd momentul. E ora 14.26.

Proțăpește pe undeva rufa luată din coș și revine cu găleata de mop, care e mare și voluminoasă, dar pe care se încăpățânează să o care prin toată casa. Îi piere entuziasmul destul de repede și-și ia cățelul de lemn și-l plimbă prin casă. Eu mă uit la el, uimită de energia pe care o are.

E ora 17:03. A trebuit sa iau pauză de la scris. Băiatul s-a postat în fața mea și a început să mă împingă de la calculator, semn că are treabă cu mine. Mă las împinsă (oricum, nu am încotro). E bucuros că a reușit să mă clintească. Mergem și facem duș ca să ne răcorim, încercăm să facem nani, eșuăm și abandonăm operațiunea. A dormit o oră de dimineață...

Acum împinge prin bucătărie etajeră metalică unde ținem fructele și legumele. A scos toți castraveții din coș, i-a pus la loc și a repetat operațiunea de vreo 5-6 ori. Am asistat și eu la vreo 4 operațiuni de transfer de castraveți. A mângâiat un dovleac și acum a venit supărat la mine și iar mă-mpinge de la laptop. Renunță după 3 secunde, se duce și pornește motorul de la mașinuța lui, apoi fuge la el în cameră unde examinează izolir bandul galben pe care l-am lipit pe jos pe post de drum de mașinuțe. Ceva în genul ăsta.

No, așa e la aproape 16 luni! Intens, cu foarte puține momente de respiro, dar ne-am obișnuit deja cu asta. Mă duc să-mi salvez geanta (sau ce a mai rămas în ea) căci a ajuns pe mâinile micului explorator.

Trăznăile de duminică

Duminica e ziua noastră de leneveală în trei. Trezit târziu, pregătit mic dejun, făcut omletă la cuptor sau brioşe, mers la biserică, luat masa de prânz în familie cu socrii, fraţi, cumnaţi etc. Are o magie aparte ziua asta.

Astăzi mergem la picnic, cu scuterul, deci, fără pitic (îl lăsăm cu bunicii pentru 3 ore). Fiindcă aveam mai multe chestii de organizat înainte de plecare am petrecut mult timp prin bucătărie făcând diverse. Jumătatea semnificativă nu reuşise încă să se trezească. Piticul scurma cu spor într-un sertar din bucătărie, pe sub ochii mei. Tot găsea chestii şi se minuna. Na na na iiii... Fugea cu ele în mijlocul covorului din sufragerie şi încerca să le găsească diverse întrebuintări. A dispărut mai întâi cu făcăleţul, apoi cu o spumieră, apoi cu polonicul, apoi s-a făcut linişte. Brusc era o linişte de puteam să aud cum respiră tac-su în mijlocul patului, în partea cealaltă a casei. Zic, ăsta mic face ceva de nu scoate niciun sunet. Ciulesc urechile şi aud un fel de mormăit, lălăit. Îl strig să vină la mine, vine, mă îmbrăţisează şi fuge înapoi. Îl chem din nou că trebuia să-i schimb scutecul şi necesita o spălare în cadă. Îl iau în braţe. Ajung pe holul care duce spre baie, hol care are vreo 4 m lungime. Pe la jumătatea holului simt că e ceva apă pe jos. Nedumerită de unde apă pe hol, mă dau doi paşi înapoi. Observ apa şi nu mă dumiresc de unde vine. Continui şi ajung în uşa băii când calc într-o baltă mare, care avea şi nişte hârtie igienică prin ea. Mă uit la vasul de toaletă. Apă peste tot. Zici că cineva făcuse baie acolo. Lângă vasul de toaletă stătea frumos asezată peria pentru curăţat biberoane. Deci, tânărul a găsit o nouă întrebuinţare periei. Mă uit la el. Era tot un zâmbet de fericire, era atât de încântat de fapta lui, greu de descris în cuvinte. Zâmbetul e contagios, că s-a luat şi la mine. Chiar m-a pufnit şi râsul. Îmi închipui câtă fericire a fost pe capul lui să spele vasul de toaletă. Oare de cât timp îşi dorea să facă asta?

L-am pus în cadă, am dat cu dezinfectant peste tot, am strâns, l-am spălat şi pe el şi apoi l-am lăsat să alerge prin casă. Eu am rămas atât de impresionată de experimentul lui, de expresia feţei lui. Da, era figura aia care îmi spunea că a avut o revelaţie, că a făcut o descoperire majoră. E de nepreţuit!  E ceea ce se poate numi ca fiind un Mastercard Moment!

Antrenament pe lângă oliţă

Acum ceva vreme am cumpărat o oliţă. E cam devreme ce-i drept, ăsta mic nici nu a făcut un an juma' dar m-am gândit că e bine să fie în peisaj, să se obijnuiască cu ea. Buun. Imediat ce am cumpărat-o am dezbracat copilu' şi l-am pus pe oliţă. Zâmbete largi, hlizeli, fericire maximă. Oliţa e ca un scăunel, lucru care l-a încântat maxim pentru vreo 3 minute. Apoi a plecat în puţa goală la treburi-care-nu-suportă-amânare. Mno, acum nu mă aşteptam să şi facă ceva în ea din prima aşa că nu m-am agitat prea tare. Am încercat să-l pun zilnic măcar o dată pe oliţă în diferite momente ale zilei. Aceleaşi hlizeli, chicoteli,  asezări, ridicări de pe oliţă. Invariabil, oliţa sfârşea prin a fi aruncată în cadă (în perioada asta cam tot ce prinde şi-l încântă peste măsură sfârşeşte aruncat în cadă sau în wc).

Vreo săptămână, chiar două, am ignorat oliţa. Îl lăsam dezbrăcat prin casă cam 30-50 minute, o dată dimineaţa după ce făcea caca şi ştiam că nu o să avem parte de surprize şi încă o repriză seara înainte şi după baie. Aproape 2 ore de ventilaţie, fără scutec. Zilele astea am început să-l pun din nou pe oliţă. M-am tot chinuit să fiu atentă la semnalele pe care le emite înainte să facă caca sau pipi (aici găsiţi mai multe articole despre elimination communication). La pipi am identificat de când era mai mic un zgomot aparte pe care îl face fix cu 5 secunde înainte să facă pipi, însă eu nu mă mişc atât de repede şi până ajung cu oliţa la el deja se bălăceşte cu ambele mâini în pipi. La caca e mai simplu, că face dimineaţa. Cu toate aceste semnale emise tot nu reuşesc să fiu pe fază, aşa că săptămâna care a trecut am avut parte de mai multe accidente. Partea amuzantă e că după ce m-a văzut de atâtea ori ştergând după el, azi după ce a făcut un pipi pe gresia din bucătărie s-a înfipt în primul prosop pe care l-a zărit şi s-a apucat să şteargă. Eu mă amuzam teribil, el se uita la mine dubios, ceva de genul: fac ceva greşit? că tu mereu ştergi după ce fac pipi!

Dacă cu pipi îi place să se joace, când vine vorba de caca, lucrurile se schimbă (Slavă Domnului!). M-a luat prin surprindere şi a făcut un caca prin casă şi şi-a băgat o mână în el şi să vezi atunci plânsete, ţipete. Mie una îmi sărise inima din piept când l-am auzit plângând (nu eram în aceeaşi cameră). Îşi ţinea mâna murdară ridicată ca statuia libertăţii, însă eu eram ferm convinsă că a căzut şi s-a lovit. M-am apucat repede să-l inspectez, dar mi-a luat ceva până am descoperit mâna cea murdară. Şi-a revenit când l-am spălat, nu-i venea să creadă că chestia aia lipicioasă şi urât mirositoare a dispărut după mâna lui. Ce uşurare!

Întâmplări amuzante în marsupiu

De câteva zile sunt puţin nostalgică după vremurile când odrasla din dotare stătea mândră în marsupiu. Acum nu-i mai stau picioarele nicio clipă. Dacă nu aleargă, se caţără, dacă nu merge, aleargă sau ţopăie şi tot aşa. Tropa-tropa peste tot. Nici vorbă de stat în marsupiu. Mă bătea gândul într-o vreme să-i iau o Luna de la Poartă-mă, dar, dacă l-am văzut aşa mergăreţ, am renunţat. 

Lovită de nostalgie mi-am adus aminte de tot felul de întâmplări dubioase şi amuzante păţite când îl purtam pe domnişor în piept. Să-ncepem!

Cel mai tare m-a amuzat întâmplarea următoare: mă plimbam pe nişte străduţe liniştite şi din faţă veneau doi bătrânei. El înainte cu sacoşile, ea în urma lui trăgând un cărucior de cumpărături. El se uită la mine, zâmbeşte când vede copilul cuibărit (era iarnă şi aveam o geacă mare peste marsupiu, practic se vedea doar capul piticului), apoi trece şi doamna, care nu s-a dumirit ce am acolo. După vreo 2 metri aud următoarea discuţie: 

Ea: Auzi mă, ce avea aia în piept?

El: Un copil.

Ea: Un căţel???

El: Un COPIL!

Ea: Cum adică un copil? E nebună? Cum să ţii copilul aşa?!?

Concluzia mea a fost că oamenii care îşi ţin câinii în marsupiu sunt priviţi cu mai puţină suspiciune decât cei care îşi ţin copii în marsupiu.

Într-o zi când aşteptam tramvaiul, un domn oprit la semafor cu maşina s-a luat de mine că nu ţin copilul în poziţie corectă, că el crede că ar trebui să-l ţin cu faţă spre exterior să vadă şi copilul ce se întâmplă, nu cu faţa la mine, că de mine s-o fi plictisit deja. Inutil să-mi pierd timpul să-i explic cum e cu purtatul astă de bebeluşi, nu de alta, dar aveam la dispoziție doar 5 secunde cât mai ţinea semaforul, că altfel i-aş fi explicat cu lux de amănunte. 

Multe babe care mă bârfesc după ce trec de ele: că copilul stă incomod, că o să crească dependent de mă-sa, că o să vrea numai în braţe, că stric copilul. La unele m-am întors să le spun că le aud!

Nici nu mai zic de cucoanele care: ba au strigat, ţipat, urlat la mine că copilul nu poartă fes la 19-20 de grade. Să cităm:
Femeie nebună, pune copilului ceva în cap că e mic şi răceşte! 
Vaaaii, nu are fes? Să vă dau eu un fes să-i puneţi săracului copil că se-mbolnăveşte!
Cum aţi ieşit doamnă aşa cu el afară? Nu vedeţi ce vânt bate (20 grade afară, vântul adia uşor), nu aveţi milă de el?
Ia uită-te la nebuna asta cum ţine copilul fără nimic pe cap! Se îmbolnăveşte copilul, femeie!

Şi mă voi opri aici. La 15 grade fără fes nici nu mai zic de câte predici am avut parte. La fel tone de admonestări că copilul e prea dezbrăcat. Din nou, nu m-a interesat. Uneori le mai întrebam de ce ele nu poartă fes sau pulover pe vremea asta dacă e aşa frig! Pe majoritatea le ignoram şi-mi vedeam de drumul meu. Cel mult făceam efortul să-mi încrunt o sprânceană şi să mă uit chioraş la ele! O altă vecină îmi atrăge mereu atenţia asupra curentului care se plimbă nestingherit prin jurul blocului şi de la care copilul va face otită. Slavă Domnului că a venit vara şi au renunţat la placa cu curentul! Curentul ăsta e o boală naţională, merită citit articolul de aici despre miturile şi superstiţiile legate de creşterea copiilor.

De departe, atunci când ieşeam cu copilul în marsupiu, cel mai tare mă enervau (şi mă enervează în continuare) oamenii care vor să pună mâna pe copil. Ba pe cap, ba pe faţă, ba pe mâini. Unii dădeau să-l pupe, alţii să îi pipăie fontanela, câţiva l-au ciupit sau prins de picior. Mă tot întreb de ce şi cum de îşi permit nişte necunoscuţi să-mi pipăie copilul? Şi de ce se supără când mă uit urât la ei? Lor le-ar place să vină un necunoscut să pună mâna pe ei, aşa, din senin? Eu înţeleg că e mic şi drăgălaş, mâncabil, iubibil, flocăibil, dar nu este copilul lor! Am eu o vecină care nici nu apuc să-i zic bună ziua că ea deja a pupat ambele mâini ale copilului şi se aproprie cu viteza luminii de faţă să-l tragă de obrăjiori puţin. Acum, aceeaşi vecină insistă să-l ţină în braţe O_o.

Ce vremuri! Dar mai ales, ce oameni!

De 1 Aprilie, cu dragoste

Nu aş putea spune că mă dau în vânt după farse. Aş putea spune că nu-mi plac deloc, mai ales că am avut parte de câteva chiar foarte neplăcute (nu, nu e nici de departe amuzant să ţi se însceneze o spargere de apartament; să-i spună cineva şi soţului meu). Deci, vă imaginaţi cu cât entuziasm aşteptam această zi:))) 

La prima vedere, începutul zilei a decurs chiar bine, exceptând trezirea matinală de la 6.30. Puiul de om a refuzat să se mai culce şi ne-a dat trezirea. Ne-am jucat, am ieşit la cumpărături, am gătit şi apoi am ieşit în parc, am dormit la soare, ne-am jucat în nisip, nimic ieşit din comun. Asta până când am ajuns acasă. Ajungem în faţa liftului. Mă opresc şi privesc circumspectă grămada de gunoaie care trona în faţa liftului. Hmmm!!! Mă uit la lift, pare a fi blocat la etajul 9. Inspectez situaţia, mă lămuresc că e în revizie liftul. Boonn! Să îmi spună şi mie cineva cum urc eu un carucior de 12 kg cu un plod de 10 kg în el până la etajul la care stau??? Cheia de la maşină e sus, nu am cum să urc să o iau ca să las căruţul în maşină, de sunat nu am pe cine să sun, e clar, va trebui să urc toate scările alea muullteee. Apuc căruţul şi-l urc până la etajul 1, unde dau peste o doamnă super drăguţă care se oferă să mă ajute. Pliez căruţul, i-l dau ei să-l care, eu iau copilul şi geanta şi ajungem amândouă victorioase. Mulţumesc frumos şi intru în casă. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără ajutorul ei. Bucuroasă că mai există oameni săritori, deja nu mi se mai pare o tragedie atât de mare că nu mergea liftul. Însă, în mai puţin de câteva secunde realizez că din geanta mea se scurge ceva lipicios. Pic, pic, pic... mda, aveam o cafea pusă într-o cană specială de cafea, care prin nu ştiu ce miracol s-a desfăcut. Picături mari de cafea peste tot. Copilul fericit se duce să le inspecteze, eu dau şi cotrobăiesc după aparatul foto. Culmea e, că de dimineaţă când l-am pus în geantă, am şi zis că ar trebui să-l pun într-o husă protectoare, că cine ştie ce se varsă pe el. Da' cine s-ar fi gândit la cafea?! Eh, îl găsesc în cele din urmă, nu era afectat, îl şterg, îl verific, merge. Răsuflu uşurată. Slavă cerului! Între timp, copilul cu mâinile lipicioase de la cafeaua de pe jos, îşi scosese singur un pantof din care ieşise o tonă de nisip şi se juca cu micile firişoare de nisip. Constat că trebuie dus şi spălat cu totul pentru că făcuse un frumos şi mirositor no. 2. Înainte, zic, să pun mâncarea la încălzit, că acum încep urletele de foame. Dau să aprind cuptorul şi stupoare, nu se aprinde. Încerc de câteva ori. S-o fi stricat? Pâlpâia o flacără foarte mica, care apoi se stingea. De dimineaţa mergeeea :((( Verific şi aragazul. Da, nu sunt gaze. Dar nu am văzut niciun afiş care să ne anunţe că se opresc gazele. Bineee! Sufleul de dovlecei se poate mânca şi la temperatura camerei, doar fusese făcut de dimineaţă şi lăsat în cuptor să se răcească. Revenim la copil. Îl iau în braţe, punem geanta şi husa de la cărucior la spălat, copilul îl spălăm, îl scoatem din cadă, îl lăsăm pe jos să alerge în puţa goală şi mă duc după pampers. Nu apuc bine să ies din cameră, că el se juca fericit într-o mega baltă de pipi. Mda, luat copil şi băgat din nou în cadă şi lăsat să se joace puţin până şterg isprava. Nu apuc bine să şterg, căci copilul a făcut o altă baltă, de data asta în baie, cu duşul şi mă aştepta cu un rânjet enorm pe faţă, plin de satisfacţie. Mă pufneşte râsul când îl văd atât de fericit, îl spăl, îi pun pampersul şi-l pun la masă. Ah, putem trage aer în piept, totul e bine, să ne bucurăm de masă. Mâncăm, ne hlizim, el mă hrăneşte pe mine cu furculiţa de metal, eu pe el cu linguriţa de silicon. Sufleul a fost un succes total! Bun, să spălăm vasele, să mănânc şi eu ceva şi să mergem în parc. Mda, după ce că nu aveam gaze, constat că apa caldă are o presiune din ce în ce mai mică. No, pe bune acum? Aştia s-au gândit astăzi să facă farse d-astea?? Spăl repede vasele, iau repede copilul şi-l mai bag o data în cadă pentru că a mai făcut un no. 2, repede, repede să nu dispară apa caldă de tot. Într-un final apuc să mănânc şi mă pregătesc să dau repede cu aspiratorul şi mopul, să lăsăm totul în ordine înainte de a pleca în parc. Când eram în toiul aspiratului, sună telefonul insistent. Răspund. La capătul celălalt se aude vocea suavă şi hlizită a soţului meu, care-mi spune chicotind: vreau să divorţez de tine azi. Pe facebook. Aaa? Blink! Blink! Vrei neapărat acum? Zic, nu ţi-ai găsit un moment mai bun. Păi, da, că vreau să fie un fel de farsă de 1 aprilie. O să mă prefac că nu am răspuns la telefon şi tu o să te prefaci că nu ai avut ideea asta de farsă stupidă. Da? Visul meu secret era să primesc o tonă de telefoane, unele mai disperate ca altele, oameni care să mă întrebe cum de am ajuns să divorţăm. De apreciat, totuşi, că i-a trecut prin cap să întrebe înainte, altfel ar fi dormit pe preş! 

No, am scăpam şi de farsa de 1 aprilie, ne-am terminat treburile şi reuşim să ieşim în parc. Nici nu-mi vine să cred prin câte am trecut într-o singură ora. Da, a trecut doar o ora. La 12.55 urcam căruţul pe scări, iar la 13.55 dadeam cu aspiratorul. O oră intensă, cea mai intensă de săptămâna asta. Ziua încă nu s-a terminat.