Întâmplări amuzante în marsupiu

De câteva zile sunt puţin nostalgică după vremurile când odrasla din dotare stătea mândră în marsupiu. Acum nu-i mai stau picioarele nicio clipă. Dacă nu aleargă, se caţără, dacă nu merge, aleargă sau ţopăie şi tot aşa. Tropa-tropa peste tot. Nici vorbă de stat în marsupiu. Mă bătea gândul într-o vreme să-i iau o Luna de la Poartă-mă, dar, dacă l-am văzut aşa mergăreţ, am renunţat. 

Lovită de nostalgie mi-am adus aminte de tot felul de întâmplări dubioase şi amuzante păţite când îl purtam pe domnişor în piept. Să-ncepem!

Cel mai tare m-a amuzat întâmplarea următoare: mă plimbam pe nişte străduţe liniştite şi din faţă veneau doi bătrânei. El înainte cu sacoşile, ea în urma lui trăgând un cărucior de cumpărături. El se uită la mine, zâmbeşte când vede copilul cuibărit (era iarnă şi aveam o geacă mare peste marsupiu, practic se vedea doar capul piticului), apoi trece şi doamna, care nu s-a dumirit ce am acolo. După vreo 2 metri aud următoarea discuţie: 

Ea: Auzi mă, ce avea aia în piept?

El: Un copil.

Ea: Un căţel???

El: Un COPIL!

Ea: Cum adică un copil? E nebună? Cum să ţii copilul aşa?!?

Concluzia mea a fost că oamenii care îşi ţin câinii în marsupiu sunt priviţi cu mai puţină suspiciune decât cei care îşi ţin copii în marsupiu.

Într-o zi când aşteptam tramvaiul, un domn oprit la semafor cu maşina s-a luat de mine că nu ţin copilul în poziţie corectă, că el crede că ar trebui să-l ţin cu faţă spre exterior să vadă şi copilul ce se întâmplă, nu cu faţa la mine, că de mine s-o fi plictisit deja. Inutil să-mi pierd timpul să-i explic cum e cu purtatul astă de bebeluşi, nu de alta, dar aveam la dispoziție doar 5 secunde cât mai ţinea semaforul, că altfel i-aş fi explicat cu lux de amănunte. 

Multe babe care mă bârfesc după ce trec de ele: că copilul stă incomod, că o să crească dependent de mă-sa, că o să vrea numai în braţe, că stric copilul. La unele m-am întors să le spun că le aud!

Nici nu mai zic de cucoanele care: ba au strigat, ţipat, urlat la mine că copilul nu poartă fes la 19-20 de grade. Să cităm:
Femeie nebună, pune copilului ceva în cap că e mic şi răceşte! 
Vaaaii, nu are fes? Să vă dau eu un fes să-i puneţi săracului copil că se-mbolnăveşte!
Cum aţi ieşit doamnă aşa cu el afară? Nu vedeţi ce vânt bate (20 grade afară, vântul adia uşor), nu aveţi milă de el?
Ia uită-te la nebuna asta cum ţine copilul fără nimic pe cap! Se îmbolnăveşte copilul, femeie!

Şi mă voi opri aici. La 15 grade fără fes nici nu mai zic de câte predici am avut parte. La fel tone de admonestări că copilul e prea dezbrăcat. Din nou, nu m-a interesat. Uneori le mai întrebam de ce ele nu poartă fes sau pulover pe vremea asta dacă e aşa frig! Pe majoritatea le ignoram şi-mi vedeam de drumul meu. Cel mult făceam efortul să-mi încrunt o sprânceană şi să mă uit chioraş la ele! O altă vecină îmi atrăge mereu atenţia asupra curentului care se plimbă nestingherit prin jurul blocului şi de la care copilul va face otită. Slavă Domnului că a venit vara şi au renunţat la placa cu curentul! Curentul ăsta e o boală naţională, merită citit articolul de aici despre miturile şi superstiţiile legate de creşterea copiilor.

De departe, atunci când ieşeam cu copilul în marsupiu, cel mai tare mă enervau (şi mă enervează în continuare) oamenii care vor să pună mâna pe copil. Ba pe cap, ba pe faţă, ba pe mâini. Unii dădeau să-l pupe, alţii să îi pipăie fontanela, câţiva l-au ciupit sau prins de picior. Mă tot întreb de ce şi cum de îşi permit nişte necunoscuţi să-mi pipăie copilul? Şi de ce se supără când mă uit urât la ei? Lor le-ar place să vină un necunoscut să pună mâna pe ei, aşa, din senin? Eu înţeleg că e mic şi drăgălaş, mâncabil, iubibil, flocăibil, dar nu este copilul lor! Am eu o vecină care nici nu apuc să-i zic bună ziua că ea deja a pupat ambele mâini ale copilului şi se aproprie cu viteza luminii de faţă să-l tragă de obrăjiori puţin. Acum, aceeaşi vecină insistă să-l ţină în braţe O_o.

Ce vremuri! Dar mai ales, ce oameni!