Pledoarie pentru mâncatul cu mâinile

Mulţi părinţi vor ca bebeluşii lor să mănânce curat, ordonat, fără să se murdărească, fără să arunce mâncare pe jos, fără să riposteze, fără să fie curioşi de ceea ce mănâncă, fără să facă nazuri, mutre, fără să refuze ce li se oferă. De preferat să mănânce tot, să mai ceară şi supliment, să-şi spele şi vasele după. 

Vă propun un exerciţiu de imaginaţie. Sunteţi luaţi pe sus de 2 mâini voinice, aşezat la masă, înfăşurat cu o baveţică uriaşă şi incomodă. Apoi, o lingură plină cu o chestie pe care nu aţi mai văzut-o îşi face drum spre gură voastră. Neapărat trebuie să deschideţi gura şi să primiţi încărcătura. Fără nazuri, fără mutre, da? Cum vă simţiţi? Minunat, nu? Eu una, nu cred!

Este greu de descris sentimentul de a nu putea controla ce mănânci, chiar şi ca adult, care se presupune că ai văzut şi gustat o mulţime de feluri de mâncare şi ai putea să identifici vizual cam ce urmează să ţi se servească. Dar de câte ori nu ne-a îmbiat vizual un fel de mâncare, ca apoi când l-am gustat să fim de-a dreptul dezgustaţi?

Este greu să accepţi să fi hrănit de altcineva. Este un semn de neputinţă. Cu greu acceptăm să fim hrăniţi de altcineva atunci când suntem bolnavi, cu mâna-n ghips, darămite când suntem perfect sănătoşi. Multora le place să mănânce cu mâna anumite feluri de mâncare pentru că întregeşte experienţa culinară.

Câţi dintre noi nu se murdăresc când mănâncă diverse produse fast-food, îngheţată sau mai ştiu eu ce alimente care se mănâncă cu mâna? Atunci de ce este aşa greu de acceptat ca un copil mic să mănânce cu mâna şi să se murdărească? Este şi el om şi are dreptul să pipăie mâncarea, să-i simtă textura, să simtă dăcă frige, dacă e rece, dacă e zgrunţuroasă, dacă e moale, dacă e fină, dacă e solidă, dacă e lichidă, etc. Aşa învaţă. Cel puţin aşa cred eu.

Am început diversificarea undeva între 6 şi 7 luni şi după primele zile de supă cremă de morcovi şi pătrunjel am înţeles că nu are niciun sens să mă chinui să-l hăituiesc cu linguriţa. La început deschidea guriţa şi era dornic să vadă linguriţa. Era o experienţă nouă. Însă foarte repede a început să-mi oprească linguriţa cu mâna şi să o controleze, să o răstoarne, să o refuze. Aşa că a primit un bol cu ventuză, bine lipit de masă şi a început să exploreze. Azi o linguriţă, mâine 2, peste 5 zile aproape 4. Nu m-am grăbit şi l-am lăsat mereu să se joace cu mâncarea, să o pipăie. Până pe la vreo 11 luni pe masa lui era mereu un bol mic cu ventuză pentru explorat, o lingură din silicon sau metal; eu îl hrăneam dintr-un alt bol în timp ce el explora. Niciodată nu l-am obligat să mănânce tot. Uneori mânca mai mult, alteori mai puţin. Am mers pe ideea că ştie el când este sătul şi nu e cazul să mai insist. Eu urâm când eram mică să fiu îndopată. Acel Mănâncă tot din farfurie m-a hăituit mult timp.

De pe la 11 luni încolo am început să mâncăm împreună din aceeaşi farfurie, bol. Şi am ajuns încet, încet să ne hrănim reciproc. Eu pe el şi el pe mine. Ca orice om am şi zile mai proaste în care mă mai enervez sau nu am răbdare, însă am învaţat să mă controlez şi să mă joc. Din experienţa de până acum am învăţat că în astfel de momente cel mai bine este să recurg la un mic joc, să improvizez ceva ca să detensionez atmosfera. Invariabil atunci când sunt nervoasă, starea mea se transmite instantaneu şi la copil. Nu ştiu ce vrajă dubioasă e la mijloc!

Acum, la 1 an şi 2 luni, piticul mănâncă singurel cu mâna. Mă hrăneşte pe mine cu lingura sau furculiţa. A început să-şi nimerească şi gura lui, uneori pierde cam jumătate din transport pe drum, căci îşi tot unduieşte mâna şi până ajunge cu lingura la gura marfa se pierde! Eu mă uit la el cum mănâncă el singurel, cu mânuţa lui mică şi nici nu-mi vine să cred că pot să-l las să mănânce singur. E un fel de revoluţie pentru mine. Culmea e că nu mai acceptă să fie hrănit, aşa că provocarea este să găsesc mereu feluri noi de mâncare care să poată fi mâncate cu uşurinţă cu mâna (finger-food).

Uitându-mă retrospectiv îmi dau seama că baby-led-weaning (BLW) sau auto-diversificarea este o metodă foarte ok. Mie una mi-a fost frică că se va înneca, că nu o să mănânce, că, că, că şi încă o groază de că. La toate astea a contribuit şi presiunea pusă în special de familie, pe care am ignorat-o cât de mult am putut şi am încercat mereu să dau ascultare instinctelor mele şi semnalelor transmise de copil. Cred că asta e partea cea mai grea, să ignori o parte sau chiar toate sfaturile pe care ţi le dau chiar oamenii care te-au crescut. Experienţa lor îi face să fie neîncrezători în capacităţile unei proaspete mame de a face ceea ce e bine sau ce trebuie pentru copilul ei. Şi dacă mai sunt şi doctori prin familie, lucrurile o iau razna rău.

În concluzie, aş sfătui pe oricine să facă din diversificare un prilej de bucurie, de murdărie, de mâncat cu mâna, de experimentat gusturi şi texturi. Încercând şi gustând am descoperit ce buni sunt dovleceii (înainte îi uram groaznic), ce gust are avocado, mango, hrişca, meiul şi altele. Nici eu nu le-am gustat pe toate încă. D-abia aştept să descopăr gusturi noi. După dezmăţul culinar se face curat în maxim 5 minute. Deci, nu-i chiar aşa grav. Avantajul e că atunci când mai creşte face chiar şi singur curat după! Cine ar fi crezut?!

Ah, să nu uit! Jocul cu linguriţa! Spre disperarea părinţilor, copii aruncă totul ce le pică în mână pe jos. La început linguriţele, apoi mâncarea. Nouă, ca adulţi, nu ni se pare deloc amuzant însă lor, care nu au învăţat la şcoală despre legea gravitaţiei a lui Newton, li se pare o minune. Adică, tot ce arunc cade jos? That is fucking awesome dude! Hai să aruncăm tot ce prindem! Asta e raţiunea lor. Încercaţi să prindeţi din zbor o linguriţă sau furculiţă care cade, să vedeţi atunci hohote de râs. Repetaţi acţiunea de cât mai multe ori, distracţia e garantată!