Războiul mamelor

Acum ceva timp am citit acest articol. Mi s-a părut fenomenal că fix cu o seară sau două înainte luasem parte la nişte discuţii despre creşterea copilului şi ajunsesem eu la concluzia că mamele sunt o specie aparte de oameni, gata să sară la beregata oricui nu le validează modelul de parenting. Îi dai mâncarea bucăţele la vârsta asta???? Vezi că o se-nnece copilul! Cum, nu i-ai introdus toate alimentele până acum? Copilul meu mănâncă de toate, i-am dat şi cârnaţi că a poftit şi aşa i-au plăcut. Auzi, da' nu ţi-e frică că dacă-l ţii atâta în marsupiu nu o să mai vrea decât acolo? Da' de ce-l culci aşa devreme? Cum adică, la vârsta asta încă mai alăptezi? Nu ai născut natural? Şi lista e foarte lungă, mai ales dacă le adaug şi pe cele de le-am auzit acum la a doua sarcină, mai ales referitoare la faptul că încă alăptez (nu s-a stricat laptele, mai ai lapte, ce o să te faci cu doi sugaci, o să-i alăptezi pe amândoi?).

În momentul în care încerci să explici politicos şi rezonabil alegerea ta (cu toate că nu eşti dator nimănui să dai explicaţii) apare valul de explicaţii de ce în cazul lor nu s-a putut (iarăşi, nu înţeleg de ce trebuie să ne justificăm).

Nu mi-ar fi trecut prin cap niciodată că voi fi trasă la răspundere şi asaltată de atâta lume, îndeosebi lume pe care nu o cunosc, despre un lucruri atât de personale.

Ieri căutam ceva şi am tot mers din blog în blog până am ajuns la articolul astă. Am ajuns la comentarii şi am rămas fără cuvinte. Mamele sunt mereu cu piatra-n mână gata să o arunce în prima mama care face lucrurile diferit, în prima care consideră alte lucruri ca fiind utile, în prima care nu-i validează experiența și face altfel decât a făcut ea. E aşa obositor războiul astă inutil. Până la urmă tot ce are nevoie un copil sunt părinţii lui. Sau mai corect spus atenţia părinţilor, timpul petrecut exclusiv cu copilul, fie şi 15-20 minute în care toată atenţia e acordată lui, copilului (nu intră aici statul la televizor şi aruncatul din când în când cu jucării înspre copil ca să stea liniştit, faptul că părinţi se află în aceeaşi cameră cu copilul nu-nseamnă că e timp petrecut cu copilul).

Ar trebui să nu ne mai comparăm, să nu mai exagerăm, să nu mai încercăm să dovedim celorlalte mame (de fapt, altor părinți, că și tați sunt în război) ce mame bune suntem noi şi ce mame proaste sunt ele. E o risipă inutilă de energie, un stres de care nicio mamă nu are nevoie. A tot circulat pe net la un moment dat un clip fain despre asta, îl pun mai jos că surprinde foarte bine toată esenţa spusă mai sus.

Aşteptând un frățior sau o surioară

Am promis că voi scrie despre cărțile pe care le-am cumpărat piticului ca să-l pregătim pentru perioada următoare în care va apărea surioara lui. Omul meu este foarte încrezător că piticul o va iubi pe cea mică și va fi maxim de înnebunit după ea. Eu am dubiile mele, însă mi-aș dori să aibă dreptate. M-am setat să nu am nicio așteptare și să iau lucrurile așa cum vor veni. Oricâte scenarii mi-aș face am toate șansele să nu-l nimeresc pe cel care se va întâmpla. 

Fiindcă timpul trece altfel pentru copii și ei învață noțiunea de azi, mâine, o săptămână, lună după 4-5 ani, nu m-am grăbit să fac prea multe activități cu el de foarte devreme. Am zis că cel mai intens voi pregăti terenul cu o lună înainte de moment cu pricina. Până acum, la 32 de săptămâni ale mele și 27 de luni ale lui, am avut grijă să-i povestim ce face bebe prin burtică, să-i arătăm pe stradă bebeluși mici, să-l învățăm să iubească burtica, să o mângăie, să o protejeze (cu toate că mi-a mai tras câte o palmă sau picior de nu mai știam cum mă cheamă). Un lucru care a contribuit foarte mult la crearea unei legături foarte speciale între noi toți și burta mea a fost momentul injecției cu anticoagulante. Foarte mult timp am reușit să ne ascundem de pitic când făceam înjectia, însă de vreo săptămână este omniprezent. Aseară, când l-a auzit pe tac-su spunându-mi să mă pregătesc pentru injecție, s-a dus fuga în dormitor, m-a strigat tare MAMA! și a bătut cu mâna în pernă în semn de: hai așează-te aici și treci la injecție!. A rămas foarte impresionată. Apoi a stat cuminte și s-a uitat cum se derulează tot procesul, a ținut neapărat să mă șteargă cu discheta demachiantă cu spirt pe toooată burta și după ce tac-su a pupat burta, s-a apucat și el să mă pupe pe burtă, foarte serios și conștiincios. Inutil să spun ca îmi stăteau șiroaie de lacrimi în colțul ochilor. 

Se revenim, că am divagat. 

Deci, pe lângă cărți, am început să-i arăt poze și filmulețe (trăiască tehnologia) cu el de când era mic mic de tot, să-i povestesc cum erau zilele noastre atunci la început, cum va fi cu bebe. E foarte fascinat să se uite la filmulețe cu el, ascultă tot ce îi povestesc, pare să înțeleagă mai multe decât cred eu că înțelege.

Pe lângă asta, vom pregăti împreună un cadou pentru surioară. E foarte încântat când mă vede tricotând la păturica la care tot lucrez de ceva vreme. Știe că e cadou pentru ea și din când în când îmi ia andrelele și începe el să tricoteze, după propriul lui sistem. Știe că are și el una, i-am arătat-o, s-a tot jucat cu ea și s-a arătat foarte încântat. Acum trebuie să mă gândesc la ce cadou să-i luăm surioarei...

Cărțile, că de ele vroiam să vă povestesc, nu prea m-au impresionat...Aș fi vrut altceva, însă având în vedere că nu prea am avut o ofertă mare din care să aleg, m-am mulțumit și cu astea. AM mai văzut câteva pe bookdepository, dar nu știu dacă mai are rost să le comand. Piticul pare destul de ok cu ele, cere să citim din când în când din cartea cu bebe.

Le-am făcut poze ambelor cărți, integral, că poate va fi de folos cuiva. Eu le-am cumpărat de pe libis.ro, erau mai ieftine decât pe elefant.ro și mi s-au părut avantajoase. Am mai cumpărat câteva cărticele, dar cu acelea mi-am luat țeapă că nu am fost atentă la dimensiuni și recomandările de vârsta, dar asta e, data viitoare sigur voi fi.

Așteptând un frățior sau o surioară de Cathrine Dolto e mai succintă, în timp ce Bebelușul, din Mica Enciclopedie Larousse e mai detaliată, are mai multe explicații, e pentru un copilaș mai mare. Per total, combinate oferă toate informațiile necesare.

Din parc

De fiecare dată când mergem în parc sunt, fără să vreau, martoră la tot felul de discuții între părinți şi copii, între bunici şi părinți, între bunici şi nepoți.

O oră de stat la locul de joacă îmi face capul pătrat. Nu, nu din cauza copiilor, ci a adulților. Tone de nu, spuse la fiecare pas, o mulțime de condiționări, şantaj, uneori şi țipete și pe alocuri și câte-o palmă sau un tras de ureche, că doar bătaia e ruptă din rai. Recunosc, ăsta e un post de refulare, căci nu mai pot şi nici nu mai suport să merg în parc, mă intoxică mentalitatea asta găunoasă de care nu reuşim să scăpăm.

Nu te du acolo, joacă-te aici.

Nu ne jucăm cu pământ că te murdăreşti.

Nu fii rau!

De ce nu eşti cuminte?

Nu mai țipa!

Acolo nu ai voie! Măi copile nu înțelegi?! Gata mergem acasă ca să te înveți minte cum să te porți?

Multe dispute pe tema împărțitului de jucării. Părinți, bone, bunici care efectiv smulg din mâna copilului jucăria ca să o dea altui copil că aşa trebuie, să învețe să împartă. Mă-ntreb de câte ori şi-au rupt aceşti oameni ceva de la gură ca să împartă cu altcineva?! Probabil niciodată, dar copilul e bine să ştie să împartă. Cât de frustrant poate fi ca adultul care teoretic trebuie să îți țină partea trece de partea "inamicului". Tot încerc să le explic că e normal să nu împărțim jucăriile dacă nu vrem. Am avut câteva episoade cu un băiețel mai agresiv care îi tot fura jucăriile piticului şi fugea cu ele şi apoi când copilul meu se duce plângând să le recupereze copilul urla şi țipa ca din gură de şarpe sau, mai rău, devenea violent și-l împingea pe copilul meu. Am dus multă muncă de convingere să îi învăț să coopereze. Practic soluția cea mai bună e fără jucării în parc, căci cu puțină imaginație se pot improviza jocuri cu bețe, frunze, alergat țopăit sau jocuri cu chestii cu care se pot juca mai mulți copii, gen cretă, mingii, baloane de săpun. Dar nu ai cu cine să te înțelegi. Și fiindcă toți copiii vin cu jucării a trebuit să încep să mă car și eu cu câte ceva după mine ca să evit situațiile conflictuale...

Pe lângă cele de mai sus, mă irită lipsa de răbdare şi condiționările. Gata, mergem acasă fiindcă te-ai murdărit/ nu ai mâncat toate fructele/ nu vrei să împarți jucăriile/ nu eşti cuminte. 

De şantaj nici nu mai zic. Hai mai mănâncă o linguriță dacă o iubeşti pe buni, mama, tata etc. Ia un biscuite şi stai aici cuminte lângă mine. 

Mi-aduc aminte cum am surprins un episod cu o mamă care, ajunsă la capătul puterilor, a început să urle la fi-su fiindcă vroia să se joace în afara locului de joacă, printre nişte copaci. S-a dus şi l-a luat de mână, a urlat bine la el şi ia zis că ea nu e proasta lui să o pună să se care cu atâtea jucării în parc ca el să nu se joace cu ele. Să stea aici şi să se joace cu jucăriile că altfel pleacă acasă. Apoi s-a aşezat pe bancă, lângă altă mămică, şi-a aprins o țigară şi a început să se vaite: ce copil neascultător are...., ia mâncat sufletul. Copilul resemnat, cu lacrimi în ochi, s-a aşezat unde i-a indicat mă-sa şi a făcut ceea ce i s-a cerut să facă. A încercat să mai ceară voie să se joace printre copaci, dar s-a lovit de aceeaşi reacție. Și să nu mă înțelegeți greșit, spațiul dintre copacii era mare, în mijlocul parcului, la 5 m de banca unde mă-sa statea pe bancă la taclale. 

Apoi, frica de murdărie. Asta mă tâmpește. De nenumărate ori copilași mai mari 3,4, 5 ani au început să strige la copilul meu nu ai voie acolo că te murdărești. Uneori copii erau chiar erau foarte agresivi. Am rămas cu gura căscată. Hainele se spală oameni buni. Și acum există mașini de spălat. Nu o fi având toată lumea, dar la oraș cred că procentul depășește 90%. 

Maxim a fost săptămâna trecută când o bunică a venit la copilul meu și i-a spus să nu mai meargă cu bicicleta nepoțelului ei pe pământ că se murdăresc roțile. Pământul era uscat. @_@ M-am conformat, că doar nu era bicicleta mea, dar sincer mi s-a părut așa ciudat. 

O altă chestie care mă scoate efectiv din sărite este negarea realității şi a sentimentelor copiilor când se lovesc. Vaaai, dar nu plânge, că e rusşine, eşti băiat/ fetiță mare, nu ai voie să plângi pentru o lovitură aşa de mică. Frica ca copilul să nu prindă frică de căzături îi determină pe mulți să aibă fix comportamentul contrar. De unde știi tu cât de tare îl doare? De ce ai vrea să îi transmiți că ceea ce el simte nu este adevărat? Cum ar fi să te lovești și omul drag de lângă tine care crezi că te susține necondiționat îți bagă o placă d-asta: hai ridică, ești mare, ce te vaiți atâta? Suck it up, fraiere! Poate simți nevoia de o îmbrățișare, o mângăiere sau doar o vorbă bună. Alternativa ar fi să îi spui copilului că înțelegi că îl doare, să-i explici de ce s-a lovit (a fost neatent, s-a uitat în altă parte, s-a împiedicat de ceva, un alt copil a intrat în el etc.) și să îl reconfortezi până el își vede de ale lui. De obicei durează maxim 30 de secunde ca copilul să se replieze și să se întoarcă la joacă fericit că a fost validat și sentimentele sale înțelese. 

Mai am o groază de minunații din astea, dar mai păstrez și pentru altă dată;)

La 2 ani

Pentru că timpul trece atât de repede şi eu nu îmi mai dau seama când şi cum creşte omul cel mic sub ochii mei.

Pentru că nu am mai scris de mult despre ce face, cum face, ce vorbeşte, cât doarme, cum şi cu ce se joacă.

Pentru că nu am mai scris despre el. Pentru că nu am mai scris doar despre el. Asta este pentru tine, omule mic care ești mai mare decât cuprinde corpul tău.

La 2 ani viața e mult mai frumoasă decât mi-aş fi închipuit.

Deunăzi ne jucam de-a îmbrăcatul ursulețului (un puzzle de lemn de-a dreptul fascinant pentru copii de 2 ani) şi alege înainte de haine, chipul ursulețului - un chip fericit, cu un zâmbet până la urechi. Se uită la mine, zâmbind. Îi zic: usulețul e foarte fericit! El răspunde: Edi! Edi! Inițial am crezut că nu aud corect, dar îşi zicea numele. Adică, Edi e fericit? Zâmbet larg de la o ureche la alta. Daaaa, Edi e fericit! Nu cred că am cuvinte să descriu cum m-am simțit. În al noulea cer!

Face atât de multe lucruri că nici nu ştiu de unde să încep.

Mănâncă din ce în ce mai curat, au început să îi placă sosurile și a învățat repede să înmoaie ceva în sos și ar face doar asta în continuu, a început să descopere savoarea combinațiilor alimentare, să savureze multe mixuri care până de curând nu îl atrăgeau. A început să mănânce şi carne, până acum carnea era total neatractivă. 

Mânuieşte foarte bine cuțitul (are unul special, care nu este ascuțit), taie în continuare ciuperci cu multă dibăcie, exersează întinsul untului pe pâine, încă nu îi iese prea bine, dar perseverează.

Îi place la nebunie să mă asiste în bucătărie, să bată ouălele pentru omletă, să încorporeze ingrediente, să amestece şi evident, să guste. Să stoarcă portocale, să facem înghețată de fructe congelate, biscuiți, orice se întâmplă în bucătărie e fascinant. 

Strânge farfuriile de la masă după ce mâncăm, mi le aduce mie la bucătărie sau le trântește direct în chiuvetă. Are și multe momente în care și spală vasele, daaar doar cu multă spumă sau doar cu apă, depinde de inspirația de moment:))) După care insistă să le pun în uscător, că el nu ajunge acolo.

Azi am făcut pe grădinarii şi am plantat câteva flori pe balcon. Le-am ales împreună de la piață, le-a cărat el în remorca tricicletei şi le-am plantat împreună în ghivece colorate. Vreun sfert de oră s-a jucat cu lopețica cu nişte recipiente şi pământ de flori. La final, am împărțit frățeşte aspiratul balconului, că era pământ peste tot.

De câteva zile are tricicletă. E o adevărată senzație. Pe zi ce trece pedalează din ce în ce mai bine, singur, pe distanțe relativ mari. Prin casa merge cu trotineta cu 3 roți, din ce în ce mai bine, dar încă e prea devreme pentru mers pe afară pentru că uneori trage nişte căzături destul de urâte. În parc vânează toate bicicletele fara pedale şi le ia la test drive. Mi-ar fi plăcut să îi iau și o bicicletă fără pedale, dar din motive de burtă de 23 de săptămâni nu pot alerga după el prin tot parcul sau pe strada și poate fi periculos. 

S-ar plimba la orice oră din zi cu maşina, tramvaiul, autobuzul sau metroul, fără oprire.

Ar sta ore întregi pe motorul lu' tac-su sau în maşină (ce-i drept cu maşina a lăsat-o mai moale, timpul petrecut butonând diverse a scăzut de la 40 de minute la vreo 10 minute).

E musai să deschidă sau închidă el toate uşile. Drept urmare i-am luat o jucărie super faină, despre care o să scriu în curând, cu multe chei și ușițe de care este absolut fascinat.

Surprinzător pentru mine, a început să caute compania copiilor. Îi place la nebunie să se joace cu copii mai mărișori ca el, chiuie, aleargă, e mega fericit în preajma lor. E foarte cooperant și se joacă extrem de frumos. Eu una sunt super fericită și încântată de abilitățile lui de socializare. Singura chestie mai dificilă este manageriatul situațiilor tensionate provocate de alți copii, copii mai bâzdăcoși sau mai agresivi. Cei agresivi sunt o reală problemă, mă pun și pe mine în dificultate. 

Avem parte rareori și de tantrumuri, majoritatea în preajma orelor de masă și somn. Cu multă atenție se pot evita crizele de plâns din te miri ce, doar trebuie să fiu pe fază și foarte fresh (ceea ce sunt in aproximativ 70% din cazuri). Negociem și comunicam foarte eficient.

Sincer, mi se pare că e un om mare. Are preferințele lui, pasiunile lui, mi se pare fascinant de-a dreptul. 

În continuare spălatul pe cap e cea mai mare provocare. Mai nou, face baie într-un lighean:))) E absolut fermecat de ligheanul ăsta, îil umple cu apă și apoi se bagă în el să se bălăcească. Iese singur și intră singur în cadă cu ajutorul unui înălțător de la Ikea. Pe acest taburet îl folosim și pentru chiuvetă, atunci când se spală pe mâini.

Se încalță și se descaltă singur, se poate îmbraca parțial (are dificultăți la a-și trage pantalonii la spate peste pampers) și la tricouri uneori.

Cere să facă pipi la toaletă, nu vrea să mai poarte pampers prin casă. A făcut accidental de 2 ori și caca la toaletă, dar nu s-a mai repetat. Când vrea să facă caca cere pampers. Am luat un reductor pentru toaletă, însă e cam instabil și vreau să îi cumpăr altul mai solid sau am văzut chiar un capac de toaletă cu 2 scaune, unul pentru adulți și altul pentru copii, în genul celui de aici.

Somnul s-a consolidat, după ce 2 săptămâni am crezut că vrea să renunțe la somnul de peste zi. Au fost niște zile foarte obositoare pentru mine. Acum totul s-a stabilizat. Se culcă în jur de 9.30, maxim 10 și doarme până în jur de 7.30-8. Somnul de după-amiază ține 2-3 ore. Înainte se culca în jur de 9, se trezea la 8-8.30 și după masă dormea maxim o oră jumătate. Diferența majoră este că nu se mai trezește pentru lapte noaptea. Suptul de noapte a dispărut complet. Pe la 1 an și 10 luni avea 2-3 treziri pe noapte, apoi la 2 ani avea 1-2 și la 2 ani și o lună niciuna. Eu sunt foarte bucuroasă, extrem de bucuroasă chiar, pentru că am început să dorm mai bine și să mă odihnesc. 

LE. Am scris articolul acum trei săptămâni, nici nu mi-am dat seama cât de repede a trecut timpul. De bine ce mă bucuram că nu se mai trezeşte noaptea, na că se trezeşte, cel puţin o dată. Cauza neelucidată. Are o nouă pasiune, călcatul hainelor şi nu a fost chip să plecăm dintr-un magazin cu un fier de călcat de jucărie cu care a călcat câteva tricouri vreo 20 de minute. La fel de mult îi place să spele haine, de mână, în lighean, în cadă. Juma de oră de distracţie garantată!

Vine vremea rea

Azi am avut o zi mai proastă și am ieșit foarte târziu pe afară, așa că am decis să stăm în părculețul din spatele blocului. La nici 5 minute după ce ne-am ocupat amândoi locurile în leagăn a apărut o doamnă în vârstă, cu chef de conversație. Am așa un chef de cucoanele astea, nu știu cum mă găsesc tocmai pe mine, fix când sunt în cea mai ciufută dispoziție (cineva care mă știe bine ar zice că-s ciufută tot timpul, dar asta e altă poveste:D).

Fără să o bage cineva în seamă, nici măcar cu fața către ea nu stăteam, ni se adrează:

- Mi-a recomandat vânzătoarea de la Tip Top un pateu d-ăsta cu caise. E așa bun și e numai 1 leu. Ar trebui să luați și dvs. să îi dați copilului că e dulce și bun. Ia uite cum se uită la mine când mânânc. Ți-e poftă puiule?

Prima mea reacție, logic, a fost să ignor. M-am gândit totuși să îi răspund cucoanei că nu îi dau dulciuri din comerț că e prea mic. De obicei e suficient. Uneori se mai găsește câte cineva să îmi țină predică ca vezi tu mamă, îl ferești, dar până când? Că apoi întră în colectivitate, apoi nu e păcat să nu guste și el, îl privezi de așa bunătăți. Eh, cucoana asta era ca vrăjitoarea din Hansel și Gretel. Dulce și mieroasă și insistentă. 

- Dar de ce să nu îi dați? Ia uitați că poftește, se tot uita la mine cum mănânc. Imi dați voie să îi dau?

- Nu, doamnă. V-am zis că nu îi dau dulciuri, nu mai insitați, vă rog. 

- Dar poftește, i-o fi foame?!

- E ora prânzului, nu îi dau dulciuri înainte de masa. Vă rog nu mai insistați.

Dacă vede că nebuna nu poate fi înduplecată, îi zice copilului:

- Mami nu mă lasă să îți dau.

Mai stă puțin pe banca din spatele nostru, mai foșnește puțin ambalajul pateului ca să fie sigură că ăsta mic se mai întoarce către ea o dată.

- Ia uite, vine vremea aia rea, trebuie să mergem acasă.

Mai stă câteva minute și iar se adresează copilului. 

- De ce te uiți la mine, vrei să vorbesc cu tine?

Liniște. Săracul copil habar nu are ce-l întreabă. 

Se ridică și o ia cătinel spre una din ieșirile parcului, însă mai face o oprire în fața noastră la leagăn. 

- Stați în zonă?

- Dar de ce vreți să știți?

- Păi vine vremea rea, cu vânt și ploaie și dacă stați departe ar trebui să o luați spre casă.

- Până acum nu a murit nimeni că a fost plouat. Nu vă faceți griji pentru noi că vom fi bine.

- (către copil) Eu plec. Mai vii și mâine în parc? Ca eu vin si maine. Acum plec că vine vremea rea.

O să vină vremuri rele dacă o să tot continuăm să ne băgăm în ciorba altora și să dam sfaturi pe care nu le cere nimeni.

Da, call me a biatch, dar așa mi s-a luat să mi se spună ce să fac, cum să-mi hrănesc copilul, cum să-l cresc, cum să-l educ. Primesc sfaturi și recomandări constant, fără să le fi cerut. Eu nu mă apuc pe stradă să le spun oamenilor ce să facă. Unii țipă la mine, alții mă ceartă, foarte puțini vorbesc frumos și politicos ca doamna de mai sus, însă niciunul nu înțelege că nu e treaba lui cum aleg să îmi cresc copilul. Oi părea eu tânără, poate arăt pierdută în spațiu, dar deja mi s-a umplut paharul. 

Ultimele luni

Mă simt de parcă aş fi bolnavă de vreo boală gravă şi mai am doar câteva luni de trăit. Luni pe care vreau să le trăiesc la maxim, să devină memorabile pentru toți 3, pentru că, în curând, nu vom mai fi 3, ci 4.

Sunt doar gravidă. Din nou. Dar acum e altfel. El, puiul meu de om de 2 ani, a avut parte de atenția mea exclusivă necondiționat. Încerc să îmi dau seama cât îi va fi de greu când va avea parte de atenția mea exlusivă, dar condiționată. Poate de aceea şi vreau să compensez acum, bucurându-mă de fiecare clipă în 2 sau în 3. E ceva ce nu voi mai putea trăi. Puiul de om din burta mea nu va avea parte de ce a avut el, timp necondiționat cu mă-sa. Va împărți totul la 3. Dar va avea mai multă atenție, pentru că nu-l vor iubi doar două persoane, ci trei (așa sper eu).

Mi-e frică de schimbare. Niciodată nu mi-a fost atât de frică. Încerc să mă pregătesc din timp. Oare eu cum aş reacționa dacă omul mi-ar aduce acasă o altă femeie, o a doua nevastă. Mujer, îți prezint noul nostru membru al familiei, o iubesc la fel de mult ca pe tine, doar că ea e ceva mai dependentă şi lipicioasă, are nevoie de toată atenția mea, de mult sex şi contact fizic, să o culc, să o port de colo-colo. Câteva luni TU vei fi pe locul doi, căci, asta e situația. Dar te iubesc la fel de mult, poate chiar nai mult decât înainte. Când o să-mi permită sau o să doarmă o să vin să îți mai dau câte o mângâiere, o atenție, o măslină, nu prea mult totuşi căci sunt foarte obosit şi trebuie să mă odihnesc ca să fiu fresh când se trezeşte nevasta cealaltă. Ştii tu, o să treacă repede, doar primele luni va fi mai greu... dă să te pup, ce bine că eşti aşa înțelegătoare! Ți-am zis cât de mult te iubesc?!

@_@

Asemănător se vor petrece lucrurile şi în capul ăstuia mic. Şi mă-ntreb cu ce drept pot să îi cer eu lui să iubească pe cineva doar pentru că noi am simțit că avem prea multă dragoste în noi? Nu am niciun drept să-i bag pe gât un om mic, care are nevoie de toată atenția noastră şi care nu se poate descurca fără ajutor. Cum mă-mpart eu în două? Cum o să mai fiu eu mama pe care o ştia şi o iubea, când eu voi fi altă mamă? Sper măcar să fiu o mamă și mai bună.

Asta e doar o mică parte din gândurile care nu mă lasă să dorm. Omul e aşa relaxat. Îmi povesteşte cu ochii umeziți de emoție cum piticul îşi va lua sora în brațe, cum se vor iubi, dragăli si juca împreună. Sau bate, zgâria şi plânge, ca apoi să se împace. Fiecare cu regia lui:))) 

Joia de ieri sau cum să mori și să învii de 2 ori

Ieri am îmbătrânit 10 ani şi mi-au ieşit cel puțin 2-3 fire albe. 

Să vă povestesc de ce.

Părea o zi de joi banală, mohorâtă, posacă şi prea gri pentru o zi de de 28 mai. Da, m-am înşelat amarnic, pentru că banală nu era sigură, după cum aveam să constat câteva ore mai târziu.

M-am trezit la 5 şi ceva şi pe la 6 m-am dat jos din pat determinată să îmi iau la citit teancul de cărți primit luni prin curier. Ia teancul de unde nu-i. Cum să dispară măh 4 cărți la fel de groase ca Biblia? Stau şi mă gândesc unde le-am văzut ultima oară. Umblam ca o nebună cu părul vălvoi prin casă încercând să-mi amintesc unde am pus cărțile. După câteva minute mi-aduc aminte că le-am răsfoit şi ieri, în pat. Hm...oare le-o fi aruncat ăsta mic după pătuțul lui, acolo unde de obicei aruncă tot ce îi cade în mână?! Fac puțină echlibristică să nu trezesc copilul şiiiii....iată şi cărțile mele. Le recuperez şi mă pun în pat chitită să continui cartea deja începută, Crescându-l pe Cain. Pe la pagina 70 m-am plictisit şi am deschis alta, tot de parenting, care m-a cucerit si m-a îndemnat la o produndă şi dureroasă introspecție.

Nici nu am sesizat când a trecut timpul şi s-a făcut 9. Copilul încă dormea, omul de-abia se trezise şi mânca. 2 lucuri care de obicei nu se întâmpla la ora asta. La 9 omul e deja plecat de jumătate de oră, iar copilul e la masă, treaz de cel puțin o oră, dacă nu, chiar şi cu micul dejun luat. No, se mai întâmplă şi excepții.

Se trezeste piticul, omul pleacă, pun o maşină de haine la spălat, pregătesc masa, mâncăm, întindem rufele şi mă gândesc că dacă tot s-a trezit atât de târziu să mergem la Ikea. Nu aveam chef de nimic, o plimbare până acolo îmi va face bine, şi-aşa îmi doream de mult timp formele alea de înghețată.

Ne-mbrăcăm, verific cum să ajungem acolo şi plecăm.

La trecerea de pietoni stăm ceva că era intersecția blocată şi o ambulanță cu sirenele pornite, nu se hotăra dacă să o ia sau nu pe linia de tramvai. În ultimul moment optează pentru linia de tramvai şi se aude o şuierătură groaznică. Făcuse pană, cauciucul se perforase într-o şină ruptă... 5 minute am filosofat în gând despre întâmplarea asta având în minte ambulanța grăbită mergând pe jantă cu viteză maximă. Oare omului care agonizează i s-au împuținat şansele de viață? Ceva m-a impresionat atât de tare în evenimentul ăstă că am uitat să cobor la stația unde trebuia să schimbăm și să luam autobuzul.

Boon, ajung la un chioșc RATB, întreb ce opțiuni am și apoi dă-i cu google maps să vedem cât mai am pâna la stația de unde trebuia să luăm autobuzul cu pricina. 10 minute mai târziu ajungem acolo. După încă vreo 10 minute apare și primul autobuz plliiin. Shit, eu nu mă urc în așa ceva nici dacă mă plătești. Copilul meu deja se plictisise. Ce-i drept nici eu nu mai aveam stare. Spre bucuria noastră în spatele autobuzului cu sardine mai era un alt autobuz aproape gol, care mergea spre complexul Băneasa. Yupppy! Ne urcăm, ăsta mic găsește și loc, toată lumea fericită. 6-7 stații mai tâziu ajungem la Ikea. Pfoai, ce drum lung! O luăm pe iarbă, țopăim nițel, facem slalom printre mașinile din parcare, ajungem la scara rulantă (mega hitul vârstei de 2 ani) și mergem direct la secțiunea cu camere și jucării pentru copii, de unde nu am mai putut să-l dezlipesc pe ăsta mic vreo 40 de minute. A găsit o jucărie pe care nu a vrut să o mai lase deloc, spre disperarea mea care aș fi vrut să mă mai uit la una alta. Nu aveam cu cine, așa că ne-am jucat pe acolo, apoi pe la bucătăriile de jucărie unde i-a plăcut iarăși foarte mult. 

Nimic în neregulă până acum. Întreb: ți-e foame? Vrei să mergem să mâncăm? Yum-yum-yum aud și văd o gură zâmbitoare. Ok, hai să mâncăm. Fericire maximă, luăm un suport de pus tava, ajungem, comandăm, constat că nu am luat tacămuri, deranjez jumătate din lumea de la coadă să iau furculițe, mergem la casă să plătim și mă uit cu ochi galeși la un desert cu căpșuni. Mda. Nici pahare nu am fost în stare să iau și eu mă uit la un desert. Ăsta mic consideră de bunăcuviință să se așeze confortabil pe jos, pe spate, spre amuzamentul oamenilor din jur. Râde și chicotește. Se ridică într-un final. Eu zâmbesc, așa printre dinți. Când mai era o persoană în fața noastră, o tulește la fugă în sala de mese. Până să-l ajung eu cu burta mea de gravidă, copilul dispare de tot din raza mea vizuală. Panică. Dar panică, de nu mai știam de mine. Mă uit în față, în stânga, în dreapta, nici urmă de copil. Mă-nvârt ca un titirez disperat și fără direcție. Văd o doamnă de strânge vesela și o rog să mă ajute să-l găsesc pe mucosul cel mic care mi-a scăpat din vedere. Un domn care stătea la o masă și până atunci se uitase la mine cum mă agit, îmi face semn că copilul e la ușa aia de acolo. Nu mai zic nimic de tonul pe care mi-a spus-o, important era că am găsit copilul. Copil care era așa fericit că găsise o ușă de care tot trăgea. Atunci am înviat, după ce sigur am murit de 2 ori în 30 de secunde. Iau copilul în brațe, îi explic pe cel mai serios ton posibil să nu mai plece de lângă mine că se poate pierde și mergem să plătim. 

Ne așezăm să mâncăm. Ce bine că pot să îmi trag și eu puțin sufletul. Eram palidă și verde, albastră în același timp. Nu începem bine masă că vine jumătatea semnificativă să ia cardul de la mine că avea nevoie urgentă de o sumă mai mare de bani. Logic, copilul văzându-și tatăl uită de masă și după ce omul pleacă, nu mai vrea să mănânce și începe să alerge haotic prin toată sala de mese și eu după el. Îl recuperez, plânsete, țipete, urlete, tăvălit pe jos. Repetă scenariul de vreo două ori, până mă hotărăsc să schimbăm locul unde stăteam cu unul mai aproape de geam, căci acolo vroia să examineze ceva. Iau copilul în brațe, îmi pun ghiozdanul pe umăr, iau tava cu cele două farfurii pe ea și fac puțină echilibristică printre mese până găsesc un loc ok. Îl pun din nou la masă, nici nu vrea să audă de mâncare. Fuge, dar e sub ochii mei, într-un perimetru mai mic și îl conving să vină să mai ia câte o îmbucătură din când în când. Poate reușesc și eu să mănânc. Vise tată! Cred că 2 minute am stat pe scaun, că apoi iar a început să fugă. Nu se poate așa ceva. Deja obosisem psihic și fizic. Recuperez copilul, care se zbate și îi explic că mami vrea să mănânce ca să putem pleca. Mănânc ce mai pot cu el în brațe și mergem la lift să coborăm să cumpărăm ce aveam de luat și să plecăm o dată acasă, până nu mai mor încă o dată. Jos, îl pun în coș și respir răsuflată. Oau, ce zi! Acum sigur voi putea să am 10 minute de liniște. Nu stă mult în căruț că vrea jos. Îl dau jos și începe să se ascundă prin toate locurile posibile, se pune pe burtă să se bage sub un raft, îmi bagă niște chestii de  nu le vreau în coș. Nervi mei erau la limita răbdări. Explic, cât pot de calmă ce avem de luat, îl pun la loc în coș direct, și nu în spațiul ală special unde stau de obicei copii și încerc să merg cu viteza a 6-a, aia de nu o mai am deloc:))) Copilul s-a plictisit crunt și începe să calce în picioare tot ce e în coș. Exlus să-l iau în brațe că nu mai pot. Ajungem la casă. Plânsete, țipete. Câteva doamne îmi cedează locul lor. Le mulțumesc și aștept până când ne vine rândul, vreo 5 minute. Grele rău alea 5 minute. Nici nu vreau să-mi amintesc. Plătim și plecăm acasă. 

Îmi calc pe inimă și luăm un taxi. Copilul în extaz că mergem cu taxiul, îi plac taxiurile la nebunie. Eu epuizată, cu creieri muci, d-abia mă mai pot mișca. Îi explic șoferului că e prima data când merg cu copilul cu taxi și-l rog să aibă grijă cum conduce, să nu facă ilegalități, teribilisme și alte manevre bruște sau periculoase, că nu ne grăbim nicăieri. Se uită amuzat la mine ca la o nebună. Pe drum, șoferul începe să-mi povestească cum fi-su de 5 ani vrea să stea numai la el în brațe, când conduce, că a făcut greșeala să-l ia de vreo 2-3 ori pe la bunică-sa pe stradă și apoi s-a învățat. Că nici vorbă să stea în scaunul auto special pentru copii. Eu mă abțin să nu țin o prelegere despre siguranță. Mă abțin pentru că nu-și avea rostul. Ajungem acasă, sleiți amândoi, ne dezbrăcăm și ne băgăm la somn. El cade lat în vreo 10 minute, eu nu pot să dorm din cauza tuturor celor care s-au întâmplat astăzi. 

Mă doare fiecare mușchi și fiecare sinapsă. Simt că am îmbătrânit cel puțin 10 ani astăzi. De obicei, când ieșim în oraș, în vreun centru comercial sau restaurant, lucrurile merg foarte ok. Astăzi a fost ceva atipic. M-am și încăpățânat să fac un drum atât de lung, într-un loc extrem de obositor. Era normal să se întâmple ce s-a întâmplat, mai puțin faza cu pierdutul copilului, fază care m-a doborât. Am stat și am zăcut în pat, privind în gol și remomorând fiecare părticică din evenimentele de până atunci în speranța că le voi găsi semnificații ascunse. Concluzia a fost că trebuie să-mi accept limitele, că nu mai pot pleca așa singură de nebună pe distanțe atât de mari, gravidă, mișcându-mă ca un melc pe lângă micul roadrunner. M-am epuizat singură cu bunăștiință. 

Dacă ați avut răbdare să citiți ditamai povestea, nu tocmai foarte captivantă, eu zic că meritați pe deplin o porție de înghețată de fructe. Acum că am și forme de la Ikea, o să-mi amintesc ziua asta de fiecare dată când fac înghețată...

Are mama o fetiță

Nu am somn! E 4.15 dimineața şi stau de o oră şi tot frec telefonul ăsta, ba stând pe Facebook, ba citind articole. Nici urmă de somn.

Lipit de spatele meu stă golanul meu blond şi bulănos. În față, lipită pe dinăuntru,  am aflat că stă o domnişoară, care, evident că nu doarme nici ea. Mă tot înghionteşte, de parcă ar fi la un meci de box.

Probabil emoțiile de peste zi m-au ajuns tocmai acum. Nu am avut timp să procesez informația pentru că am ajuns târziu de la ecografie, am dat câteva telefoane să împart vestea şi apoi ne-am culcat. 4 ore mai târziu, eram trează. Cu multe gânduri.

Simțeam în sinea mea că vom avea o fetiță şi, undeva în adâncul sufletului meu, îmi doream să fie fată, fără un motiv anume. M-am bucurat că e sănătoasă, am vazut-o cum înghite, cum îi bate inima ca un fluturaş ce bate din aripi cu zburdălnicie, i-am numărat degetele, i-am admirat tălpile, nasul rotund, ochii mici care se roteau în toate direcțile de parcă ştia că cineva se uită la ea, doar că nu îşi putea da seama unde sunt ochii ăia de se uită la ea. M-am minunat de măreția lui Dumnezeu şi a perfecțiunii miracolului creației, dar şi de progresul tehnologic. Acum 30 de ani, ca gravidă, aveai norocul să-i auzi bătăile inimii printr-o pălnie sau cu stetoscopul. Şi cam atât. Acum, măsurăm rinichii, vedem stomacul, colecistul, başca aflăm cu mult timp înainte de naştere sexul copilului. Mă uitam pe ecran şi mă minunam încontinuu. Am plecat amândoi cu un zâmbet tâmp, fericiți şi mai plini de iubire.

Încerc totuşi să mai dorm oleacă, nu de alta dar iubitul meu blond cu ochi albaştri va fi super fresh la ora 7.30-8, iar eu îmi voi pune perna în cap și voi refuza să mă dau jos din pat:)))

Un an, doi ani, mulți ani, un copil, doi copii, multă dragoste

Mă uit la el cât a crescut. Mă minunez de parcă nu ar fi crescut sub ochii mei. Mă simt de parcă aş fi ținut ochii închişi câteva minute şi ar fi trecut doi ani. Sigur au fost câteva minute, nu au cum să fi fost mai multe...

Soarele îi mângăie părul şi apoi fuge printre nori. Ai zice că se joacă de-a v-ați ascunselea.

Stau pe bancă şi nu îmi pot dezlipi ochii de la el. Îi mai arunc câte o privire şi omului, că doar am făcut împreună minunea asta de copil. Şi o să mai facem unul, că e prea multă dragoste în noi.

Micul somnoros

Mă dau jos din pat, tiptil, tiptil, ținundu-mi respirația până ajung pe hol. Hai că a adormit repede! Great job, woman! Exclamă jumătatea semnificativă, acum hai să ne uităm la film! Deschid o lampă, butonez ceva la tastarură, schimb câteva vorbe cu omul şi mi se pare că aud paşi de pitici pe hol. Nu mi se pare, chiar aşa e şi mi-o confirmă individul de 90 de cm care zâmbeşte cu gura până la urechi, somnoros, dar fericit că ne-a desconspirat. Pufnim în râs cu toții. Iau piticul şi-l duc la somn, din nou. Facem um scurt inventar: brum-brum, mau, mac mac, coco - da mami, toate dorm! mone? Și bunica doarme! Toată lumea face nani (mai puțin mami și tati, că v-am prins eu că nu dormeați). Și mami face nani cu tine aici, nu mai pleacă nicăieri, dormim împreună. 

După douăzeci de minute declar piticul adormit, mă sustrag din pat și mă duc din nou în living. După nici 5 minute, lipa-lipa, repede pe hol, piticul zâmbăreț și somnoros, dă buzna: aham, știam eu că voi nu dormiți, v-am auzit cum vorbeați. Luat pitic în brațe, repetat ritualul de dinainte și somn. Mai că era să adorm și eu. De data asta, chiar a adormit. Nu a durat decât o oră... bine că nu se întâmplă în fiecare seară așa.

Atât de simpatic poate fi, căci cu greu pot descrie în cuvinte. Îmi doresc să nu uit momentele astea. Și multe altele asemenea. Aș vrea să nu uit nimic din ce ține de el și de felul în care crește, însă mai mult ca sigur voi uita... Mai trist este că el nici măcar nu își va aminti și dacă eu uit, el nu mai are nicio șansă să afle...cât de adorabil și scump era la 2 ani. 

Aproape 23 de luni

Mi-am dat seama că nu am mai scris despre cât este de minunat copilul meu și, mai ales, nu am scris nimic despre multitudinea de cuvinte cu care mă surprinde în fiecare zi. 

Așa că trebuie neapărat să consemnez vocabularul tânărului la aproape 23 de luni.

beca - a fost primul cuvânt mai serios după mama și tata. Adică bec.

apte - lapte. apte e un fel de middle name pentru mine. Se trezește uneori noapte și strigă tare: apttteee! Puternic și hotărât și apoi e călare pe mine în căutare de lapte. Amuzant e faptul că la zapădă spune tot apte, că o vede albă:))))

apa - chiar dacă spune apă de pe la 1 an, acum a învățat să și ceară când îi este sete. Pe modelul cu laptele, l-auzi cum strigă de o dată Apaaaaa. Când suntem acasă se duce singur și-și ia apă de la chiuvetă sau de pe măsuța unde mai mereu stă pentru el un pahar cu apă proaspătă.

pla pla - are multiple semnificații: pâine prăjită și parc fiind cele mai des înțelese de mine

vrum-vrum- evident mașină

brum-brum - motor, că deh, tac-su a avut grijă să-l învețe de mic

miau- pisică

ham - câine

biblou - tablou

peca/peperci - ciuperci. E absolut pasionat de tăiat ciupercile, are un cuțit al lui care nu este ascuțit, dar care merge de minune să taie chestii moi, cum ar fi ciupercile, bananele și brânza.

adei - ardei

tica - ceas, de la tic-tac

ticou - tricou

maieu - maieu

geaca - geacă

gone- gunoi, zice gunoi la orice mașină mare care seamănă cu mașina de gunoi:))) tot îl corectez și el nimic. 

mone - baloane?!

mane - bunica

nana - nani

caca - e evident ce-n seamnă

pepe - pipi

iaaac - spus cu intonația corespunzătoare ori când gustă chestii acre, ori când îl spăl de caca

papac - capac

Aide - haide!

Na - nas

ogli - tigru

și lista rămâne deschisă că mai sunt multe care nu îmi vin în minte acum.

Prima propoziție: Apinde beaca! Rostită într-o seară, pe la începutul lui martie, cu multă supărare la adresa lu' tac-su care a stins pe neanunțate luminile în sufragerie în efortul lui de a ne trimite la culcare:)))) Am rămas amândoi paf.

Ce știe să facă nou: 

- să se de-a peste cap, e cea mai nouă achiziție. Seara înainte de culcare face câteva rostogoliri și e mega amuzant. 

- a învățat să sară cu ambele picioare în sus. Tot în pat se exersează și săriturile. 

- anunță când face caca și pipi, însă nu vrea la oliță, doar anunță:))) ca și cum aș anunța eu vremea:)))

Ce-i place să facă cel mai mult: 

- să danseze în pielea goală:)))) 

- de altfel, îl amuză să se dezbrace la pielea goală. De câteva ori m-am trezit cu el gol-pușcă, după ce îl îmbrăcasem în pijama, M-a pufnit un râs, iar el era foarte fericit. A început să stăpânească din ce în ce mai bine dezbrăcatul și-l exersează cu fiecare ocazie. Nici la capitolul îmbrăcat nu stă prost 

- să aducă chestii din frigider

- să întindă rufe

- să dea cu măturica și fărașul

- să ducă chestii la gunoi

Pasiuni: puzzleurile și mașinile, dar nu neapărat ca jucării, ci mijloacele de transport, denumirile lor. I-am luat o carte cu sunete și cu mașini și e absolut fascinat. Țin minte că văzusem un puzzle incastru de la Mellisa&Doug cu diverse mașini, avioane și sunete. Ar trebui să pun mâna să-l caut.

Obsesii: 

- pisicile. În fiecare zi mergem să căutăm pisici, negreșit. Cel puțin 10 minute pe zi ne uităm la filmulețe amuzante cu pisici pe youtube (sunt total contra televizorului, dar m-a mâncat undeva să-i arăt într-o zi un astfel de filmuleț și acum nu mai scap...).

- mersul cu tramvaiul sau autobuzul

- să se dea în leagăn  a mai avut o perioadă pe la 11 luni, văd că un an mai târziu, obsesia a revenit)

Îi place să socializeze cu alți copii, chiar are doi prieteni de joacă: o fetiță mai mică ca el cu trei luni și un băiat mai mare cu un an. Alexia și Alex. Pe amândoi îi îndrăgește, dar cu Alexia îl leagă mai mult, chiar ceva sentimente de iubire, că pur și simplu se făstăcește când o vede și bonus, și-a frecat nasul lui de nasul ei de vreo două ori într-o zi, dovadă de afecțiune supremă <3 Cine ar fi crezut că se îndrăgostește atât de repede?!

Tot scriind îmi dau seama cât de mult a evoluat în ultimele luni. Mă uit la el în fiecare zi și mă minunez cât este de extraordinar.

Mai jos un exemplu din activitățile noastre de bucătărit. Am făcut supă cu găluști, el a tocat pătrunjelul și apoi l-a aruncat pe jos. A adăugat și sare, ca să fie totul condimentat:)))

Rememorări sau despre cum să ne ascultăm instinctele

Când am venit de la maternitate totul mi se părea ciudat. Mi-era frică că nu o să ne descurcăm, că nu o să ştim ce să facem, că nu o să facem bine ceea ce o să facem, că o să greşim. Multă panică. Ceva în adâncul meu îmi spunea că o să fie totul bine, dar asta nu m-a împiedicat să tremur din toate încheieturile când am ieşit din maternitate, parcă pășeam în abis. Eram ca o gelatină mergătoare când am ajuns acasă, albă la faţă.  Dupa vreo 2-3 zile eram ameţită, confuză, obosită, irascibilă, greţoasă, balonată, nemâncată. Toata lumea se apucase să arunce în noi cu sfaturi. Toate sfaturile se bateau cap în cap. Nu mai suportam să vorbesc cu nimeni. Nu ştiam ce să fac, pe cine să ascult, cum să fiu mama aia bună, relaxată şi senină pe care mi-o tot închipuiam. Peste înca 3-4 zile mă internam in spital, ruptă de oboseală, cu mastita bilaterală, cu frisoane şi tot tacâmul de simptome. Ceva nu mergea bine. Şi mi-a lua destul de mult să descopar ce nu mergea bine: nu-mi ascultam instinctele, le tot cenzuram mergând pe ideea că părinţii, doctorii, prietenii care au copii ştiu mult mai mult decât mine, decât noi. Nimic mai gresit. Nu ştiu nimic despre mine, copilul meu, familia mea.

Aşa că am început încet să ignorăm sfaturile care nu ni se potriveau. Cu cât le primeam mai des cu atât le ignoram mai tare. A durat vreo câteva luni până totul a ajuns să fie aşa cum trebuia să fie. Și de atunci nu am mai fost deturnată, decât cu greu și foarte rar.

După provocarea alăptării, cea mai bătăioasă luptă a fost cu somnul. De fapt cu găsitul unui aranjament de somn potrivit pentru toți 3. Inutil să spun că toooată lumea ne-a zis de la început că dormitul cu copilul în pat e un fel de sentință la divorț. Copilul e foarte viclean și șantajist și cum a dat de binele și căldura patului conjugal nu se mai dă dus de acolo niciodată, iar noi nu o să mai facem sex niciodată, o să ne răcim unul de altul și uite așa se duce pe apa Sâmbetei toată căsătoria noastră... Eu am ascultat, fără să aprob, toate aceste opinii și sfaturi pe care nu le-am cerut niciodată. Cert este că niște oameni nedormiți sunt de n ori mai irascibili chit că dorm singuri sau împreună cu copilul în pat. Deci șansele să iasă scântei sunt mult mai mari când oamenii sunt deprivați de somn, decât atunci când dorm. 

Fiindcă ne era frică de sindromul morţii subite (SISD) am decis, de comun acord, că e mai bine să doarmă la el în pătuț (de fapt landou, căci patul era prea mare pentru un om atât de mic). Nu eram eu ferm convinsă că e cea mai bună alegere, dar părea ok. În fiecare noapte când se trezea pentru mesele de la 3 /5 noaptea și atunci adormeam împreună pentru că nu mai reușeam să-l transfer la el în landou.

La 2 luni dormea deja aproape 10 ore legate, la 3 luni dormea 12 ore, de la 8-9 seara la 7-8 dimineaţa. Îl culcam plimbându-l în marsupiu sau în brațe și apoi îl puneam la el în pătuț, porneam camera video și mă uitam pe ecran. Mereu am ținut ușa de la camera lui deschisă, îi auzeam orice respirație sau mișcare. Mă enerva monitorul video ceva de nedescris, mai ales noaptea când îl lăsam pornit și mă lovea lumina de la ecran fix în ochi. Nu puteam sta liniștită fără monitor aprins. Trebuia să am mereu ochiul mental conectat la monitor...

La 5 luni şi un pic a început să se trezească noaptea. La început o dată pe noapte, o dată la câteva zile, apoi mai des, apoi zilnic, apoi de mai multe ori pe noapte. Apoi nu a mai ţinut nimeni evidenţa:))) 

Îmtr-un final i-au apărut primii 4 dinţii şi de atunci nopţile mele nu au mai fost presărate de somnul acela odihnitor, profund şi neîntrerupt de 6-8 ore. O dată la lună primeam o noapte bonus de somn, nu știu prin ce miracol se întâmpla asta, dar era o binecuvântare. 

Când a început să se trezească noaptea făceam ture între dormitorul nostru şi al lui. Se trezea, îl luam în braţe, îl plimbam puţin, dacă nu se liniştea îl duceam la noi în pat şi îl puneam la san. Adormea, îl duceam la el în camera. Uneori adormeam şi dormea între noi. 

Undeva prin noiembrie 2013 a fost un cutremur destul de puternic noaptea. M-am trezit speriată că se mişca patul cu mine. Nu ştiam sigur că fusese cutremur, mă gândeam că poate visasem. Toată noaptea m-am gândit numai la cum mai vin alte cutremure şi eu sunt atât de departe de copilul meu. Gândul ăsta nu-mi dădea pace așa că peste o săptămână patul lui era mutat în dormitorul nostru. Peste o lună, patul lui era anexat la patul nostru. Eram 3 într-un pat şi jumătate. În jur de 9-10 luni am început oficial să practicam dormitul împreună, respectând regulile de siguranţă pentru bedsharing. Practic dormeam de foarte mult timp nopțile în acelasi pat, acum era oficial, copilul era mereu la o întindere de mână distanţă.

D-abia atunci m-am simțit complet împăcată cu mine. Mi se părea atât de firesc să fie între noi, cu noi acolo în pat, în sufletul nostru că m-am întrebat oare ce a fost în mintea mea de atât timp am refuzat să-mi ascult instinctele? De ce mi-era atât de frică? De ce e normal ca un copil să doarmă singur și părinții lui să doarmă împreună? De ce ne e atât de frică să dormim împreună cu copii noștri? Până la urmă ideea camerei separate pentru copil este o invenție modernă, fiindcă înainte nici nu se punea problema ca un pui de om atât de mic să doarmă singur, în altă cameră, fiindcă nu existau case atât de mari, cu multe camere.

Da, dormitul împreună nu este o soluție potrivită pentru toată lumea. Când vine vorba de aranjamentul de somn, cred că fiecare cuplu trebuie să caute soluția optimă. Suntem diferiți și e normal să nu ni se potrivească aceleași lucruri. Și, ar fi frumos din partea noastră să nu-i judecăm pe cei care aleg să facă lucrurile altfel decât noi, nu știm exact ce simt, ce îi determină să facă anumite alegeri. Eu am vrut să împărtășesc o experiență, să arat cât de sinuos este drumul pe care îl parcurgem până ajungem la ceea ce avem nevoie. Când simțim că ceva nu este ok, că nu e așa cum am vrea să fie, trebuie să căutăm variante, să experimentăm până găsim soluția optimă. Nu trebuie să ne lăsăm pradă presiunii sociale, să facem ce cred alții că ar fi bine să facem, să trăim cu frica că vom fi excluși dacă nu facem ca majoritatea. Trebuie și ne suntem datori să ne ascultăm instinctele, să alegem ce e mai bine pentru noi, altfel frustrarea se va acumula și ne va roade orice urmă de încredere în forțele proprii, ne va face să ne simțim nefericiți. Până la urmă, avem o singură viață și ar fi păcat să o irosim. 

No, că am trecut prin atâtea teme și de la chestii mai puțin profunde la unele prea greu de digerat, încât mi-e că am pierdut toată audiența. Ideea este să învățăm să ne ascultăm instinctele. Nu iese mereu din prima, unii avem canalele înfundate, alții au dubii că ar exista ceva în interiorul lor care să știe mai bine decât rațiunea ce au nevoie și ce le trebuie, tuturor ne e frică la început, dar pe măsură ce căpătăm încredere, lucrurile devin muuult mai ușoare. 

Dacă e cineva interesat și are timp, merită citite articolele scrise de James McKenna pe tema bedshariingului și co-sleepingului, le găsiți pe  NaturalChild.  

O zi la un an si 8 luni (20 de luni)

Nu am mai scris de mult timp despre el, despre ce face şi câte face. Acum vreo lună am stat şi am înregistrat aproape toate activităţile, mişcările, nimic nu mi-a scăpat.

Să-ncepem!

8 trezirea. Cum a făcut ochi, cum a sărit din pat. Eu una mai lenevesc (zac?!) maxim 30-60 secunde, după care sar din pat că mă cheamă. Mai nou, vine şi mă-mpinge până mă dă jos din pat:))))

Mno, mergem împreună la bucătărie să pregătim micul dejun, în timp ce tac-su îşi bea cafeaua pe balcon. 

Eu spăl câteva vase, iar el transferă nişte fasole pusă la înmuiat de aseară. O ia tacticos, bob cu bob, şi o pune într-o altă oală, pe care şi-a adus-o singur din dulap. După maxim 5 minute îşi împinge scaunul lângă mine, îmi ia buretele şi se duce la plită să o spele.

Când se plictiseşte, fură o duză de la plită şi pleacă cu ea prin casă să vadă pe unde s-ar potrivi (la fel face cu difuzorul de la feon, îl potriveşte ca buton la staţia audio).

Mă-sa pune fasolea la fiert şi se apucă de curăţat legumele pentru ciorbă. Imediat se prezintă şi flăcăul revendicându-şi cuţitul lui (unul neascuţit de la un set de tacâmuri) ca să taie legumele. De data asta s-a luptat cu un morcov şi un ardei, pe care, în 9 din 10 cazuri, sfârşeşte mâncându-i.

Apoi, omu' nostru mic s-a apucat să spele vase, rămăsese o farfurie, pe care a spălat-o până i-a schimbat culoarea.

Boon. E aproape 9. Ne punem la masă. Juma' de oră mai târziu ne ducem la joacă. Acum ceva timp, a primit cadou un set cu litere magnetice şi nişte mini cartonaşe cu diverse imagini (e pentru copii mai mari, care învaţă să scrie, îi arăţi cartonaşul şi copilul scrie cuvântul). Eh, mini cartonaşele astea le grupăm, aranjăm şi rearanjăm până se plictiseşte şi le bagă într-o puşculiţă improvizată de mine dintr-o cutie.

Se mai joacã puţin şi cu măsuţa de activităţi, după care mergem împreună să punem rufele la spălat.

Ne apucăm de curăţenie. Dă cu aspiratorul până se plictiseşte şi trebuie sã preiau eu. Apoi scoate nişte haine din dulap, se chinuie să le împătureascã şi să le pună la loc în dulap.

Se duce sã se uite pe geam. Vin şi eu să ne uităm cum ninge.

Mergem să facem biscuiţi. Super distracţie! Vrea sa amestece el aluatul, se chinuie să întindă singur o foaia mică din aluat (are un făcăleţ micuţ, de pitici mici) şi începe sã taie biscuiţi cu formele din dotare. La final, începe să mănânce aluat (la fel făceam şi eu când eram mică).

Când se plictiseşte de biscuiţit, se duce la dulapul cu cutii de plastic. Le scoate pe toate, le triază, îşi pune în cap o cutie, care îi cade imediat, şi se amuză teribil. Repetă figura până se plictiseşte şi se apucă să mai spele nişte vase.

Fuge din bucătărie. Îl aud cum se joacă şi cum vine pe hol tropa-tropa fooarte fericit. Ţine în mână o pereche de lenjerie intimă de-a lu' tac-su:))).

Băgăm biscuiţi la cuptor, aruncă "indispensabili" omului pe unde apucă şi cotrobăie într-un sertar cu diverse, de unde ia tocmai folia de aluminiu, pe care o smotoceşte bine până reuşesc eu să o revendic.

Vrea să bea apa, varsă apa din pahar şi se apucă să bătătorească apa cu maximă satisfacție. O ia la fugă, tropa tropa şi lasa urme prin toata bucătăria. Fuge în casă.

Mă duc după mop şi-l pun pe el să cureţe. Ies biscuiții!  Yuppy!

Mâncăm biscuiți şi mergem să scoatem rufele.

Găsesc sertarul cu lenjerie intimă împrăștiat. În timpul ăsta, domnişorul se plimbă cu mopul prin casă şi cu un biscuite în mâna cealaltă.

Găsesc şi o bucata de ardei pe roşu pe coşul de rufe...

Găseşte o şurubelniţă cu care îşi face de lucru vreun sfert de oră, încercând toate uşile şi sertarele la care vede vreun şurub.

Ne apucăm să facem ordine în dressing, doar într-un dulap căci trebuie să ne apucăm de pregătit masa de prânz. 

Pun somonul la cuptor şi mergem să dăm cu aspiratorul, de data asta pe bune.

12.30 Masa e gata!!!

13 ora de somn. Uneori ne războim cu somnul de după masă şi se culcă pe la 2-3 din diverse motive.

Profit de somnul lui şi-mi fac de lucru la calculator. 

15 Micul explorator se trezeşte şi de obicei stăm jumătate de oră să ne alintăm, în pat. 

Ne îmbrăcăm să îeşim afară, ne plimbăm cu săniuţa până ne plictisim.

17.30 Ne întoarcem acasă, eu vorbesc la telefon, timp în care piticul îşi exersează abilităţile de a-şi pune singur pantaloni pe el. După, ne apucăm să întindem şi a doua maşină de rufe. În cazul în care nu ştiaţi, cleşti se pun aşa, da?

18 Mâncăm şi apoi din nou la joacă.

Facem baloane şi ne jucăm la chiuveta din baie. E fascinat de apă.

Şi de aici încolo nu am mai scris nimic, pesemne că nu am mai ţinut pasul. Cel mai probabil ne-am jucat, a venit tati, ne-am chiţăit, băgat baie pe la 20, citit cărţi, jucat cu câteva jucării, jucat de-a v-aţi ascunselea. 

La 21 stingerea. 

Pam pam! Aşa arata o zi la 1 an şi 8 luni. Acum, la 21 de luni, lucrurile stau puţin diferit, e şi mai activ, construim, dărămăm, facem forturi, stăm mult pe afară, pictăm, a început să-i placă să se joace cu plastilină, dansează mult, vorbeşte şi mai mult, inventăm jucării din orice, fiecare zi e din ce în ce mai diferită, achiziţiile sunt uimitoare şi uneori simt că nu mai pot ţine pasul cu el. Ce-i drept, luna asta am mai îmbătrânit cu un an...