Mă dau jos din pat, tiptil, tiptil, ținundu-mi respirația până ajung pe hol. Hai că a adormit repede! Great job, woman! Exclamă jumătatea semnificativă, acum hai să ne uităm la film! Deschid o lampă, butonez ceva la tastarură, schimb câteva vorbe cu omul şi mi se pare că aud paşi de pitici pe hol. Nu mi se pare, chiar aşa e şi mi-o confirmă individul de 90 de cm care zâmbeşte cu gura până la urechi, somnoros, dar fericit că ne-a desconspirat. Pufnim în râs cu toții. Iau piticul şi-l duc la somn, din nou. Facem um scurt inventar: brum-brum, mau, mac mac, coco - da mami, toate dorm! mone? Și bunica doarme! Toată lumea face nani (mai puțin mami și tati, că v-am prins eu că nu dormeați). Și mami face nani cu tine aici, nu mai pleacă nicăieri, dormim împreună.
După douăzeci de minute declar piticul adormit, mă sustrag din pat și mă duc din nou în living. După nici 5 minute, lipa-lipa, repede pe hol, piticul zâmbăreț și somnoros, dă buzna: aham, știam eu că voi nu dormiți, v-am auzit cum vorbeați. Luat pitic în brațe, repetat ritualul de dinainte și somn. Mai că era să adorm și eu. De data asta, chiar a adormit. Nu a durat decât o oră... bine că nu se întâmplă în fiecare seară așa.
Atât de simpatic poate fi, căci cu greu pot descrie în cuvinte. Îmi doresc să nu uit momentele astea. Și multe altele asemenea. Aș vrea să nu uit nimic din ce ține de el și de felul în care crește, însă mai mult ca sigur voi uita... Mai trist este că el nici măcar nu își va aminti și dacă eu uit, el nu mai are nicio șansă să afle...cât de adorabil și scump era la 2 ani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu