Oficial, hormonii mei au luat-o razna. De ceva vreme sunt pe norișor, trăiesc în bula mea roz cu elefănței colorați, norișori pufoși, zâne bune, zâmbete tâmpe, pierderi de memorie și fluctuații comportamentale și temperamentale. Adică, acum urlu și țip din te miri ce motiv (stupid și ilogic, de altfel, ca orice altă femeie gravidă care se respectă), ca peste 5 minute să fiu cu gura până la urechi până mi se năzare mie pe ceva, cineva și iar încep să fiu ciufută și insuportabilă. Sincer, i-aș da omului un mare premiu că nu a cedat nervos. Zic, totuși, să-l aștept până nasc poate scap de o cheltuială în plus:)))), nu de alta dar mereu vrea numai chestii scumpe și acum nu am bani. Slavă cerului că răbdarea pentru copil încă există și toate stările mele se manifestă doar pe adulți. El săracu e mic și uneori se uită ciudat la mine: Mamiiii, ai luat-o raznaaa! Și boscorodește ceva pe limba lui și pleacă-n treaba lui de copil-de-2-ani-care-are-multe-lucruri-de-descoperit-și-rezolvat.
Deci, să fi gravidă în 23 de săptămâni nu e chiar așa amuzant și ușor pe cât îmi aminteam. De fapt, nu-mi mai amintesc nimic. Ce să mai. Sufăr de dureri de spate. Mă doare nervul sciatic uneori de simt că crăp și că în momentul ală o să mor. Rămân blocată de spate dacă nu mă odihnesc cel putin 2-3 ore în timpul zilei (ceea ce paradoxal, nu se poate mereu, pentru că: diverse). Acum au năvălit iar poftele peste mine...Poftele alea de scriam acum ceva timp într-un articol special dedicat poftelor în sarcină, alea de tot spun eu că nu există și sunt foarte mult condiționate și determinate social. Mno, bine că e sezonul fructelor și voi mânca fructe până când o să fac poc. Dar fructe cu aromă de ciocolată unde găsesc? aa?
Mica chiriașă din garsonieră e foarte activă, îmi tot îmbrățișează vezica strâns și face tumbe de simt că burta mea vrea să o ia la plimbare. Ieri seară, înainte să adormim, a fost chiar amuzant: asta mică se împingea pe dinăuntru cu picioarele sau mâinile, iar pe partea cealaltă golanul de fratisu încerca să-mi atingă burta cu vârful degetelor fix în locul în care ea împingea. Parcă s-ar fi jucat unul cu celălalt. Așa emoționant a fost că mi-au curs și lacrimile.
Programul de activități zilnice este la fel de intens ca înainte, cu singura diferență că eu nu mai pot ține pasul cu individul ăsta mic care e ca argintul viu. Am început să stau pe bancă când ieșim în parc. Avem un părculeț la câteva blocuri mai încolo unde dimineața vin copii de vârsta lui: 1 băiețel de 2 ani, unul mai micuț de un an și 6 luni și încă vreo 2-3 de vârste până în 3 ani. Fiecare cu mămic/bunica/bona lui și se joacă destul de frumos, încât poate fi lăsat fără prea mult stress și fără să stau în picioare lângă el. Chiar mi se pare că îi place mai mult așa. Mă caută din când în când cu privirea, îmi mai trage câte un zâmbet sau îmi cere ajutorul când se află în vreo dificultate. Vedem cum evoluează treaba. Recunosc că e foarte frustrant pentru mine să stau jos, să nu mai pot ține pasul cu el, să nu mai pot sări, țopăi, alerga. În plus, mi se pare că limitările mele fizice îi limitează și lui activitățile, daar lucrez activ la a-i oferi cât mai multe alternative să-și consume energia într-un cadru sigur, care în același timp să fie ok și pentru mine.
Încerc încet, încet, să pasez ieșirea de seară către jumătatea semnificativă, uneori chiar total, pentru că spre finalul zilei corpul cedează. Tac-su poate să țină pasul cu el și să facă toate lucrurile alea de nu le mai pot face eu.
În rest liniște și pace și fericire că de aproape 2 săptămâni pot dormi toată noaptea și am scăpat de insomniile crunte de le-am avut până acum ceva vreme. Chiar am avut o surpriză zilele astea când m-am uita în oglindă și am constatat cu maximă satisfacție că cearcănele mele încep să se estompeze! Yupppy! Sper ca până se naște gâza asta mică să-mi încarc și eu bateriile bine! Pentru asta trebuie să-i mulțumesc și lu fii-miu că de 2 săptămâni nu se mai trezește noaptea deloooc pentru supt!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu