Disclaimer: post de defulare :D
Nu sunt nici prima şi nici singura femeie care va creşte doi copii, cu mai mult sau mai puțin ajutor din partea familiei. Cu toate astea, există în jurul meu destul de multe persoane care simt nevoia să mă compătimească, să-mi plângă de milă şi să se întrebe îngrijorate oare cum m-oi descurca. Apreciez grija, mai ales că una din aceste persoane e chiar mama mea, dar deja devine enervant. Nu e ca şi cum sunt o inconştientă şi nu ştiu ce mă aşteaptă (de fapt, nu ştiu ce mă aşteaptă, însă de data asta plec la drum fără nicio aşteptare, voi lua lucrurile cum vor fi şi vor veni peste noi) şi vai! ce-o fi fost în capul meu de m-am multiplicat din nou, nu puteam să rămân cu un singur copil?!
Scenarii care mai de care mai sumbre. Îți spun eu, din ce am văzut la prietenii mei cu 2 copii, că până nu face ăla mic măcar 4 ani, o să fie foarte greeeu. Ai băgat la cap? FOARTE GREU! Să subliniez, să bolduiesc şi să mai pun şi trei semne de exclamație.
Auzi, dar nu-l dai pe cel mare la grădiniță, ca să mai ai şi tu timp să respiri, cu amândoi copiii pe cap, o să fie foarte greu! Again, FOARTE GREU!
Dar v-ați gândit să vă luați o bonă? Ca nah, tu singură toată ziua, cu doi copii, tre' să găteşti, speli, faci curat, nu văd cum te-ai descurca, mie mi se pare foarte greu!
Da, m-am gândit la toate lucrurile pe care mi le-aţi sugerat (şi la încă multe altele):
1. Să dai un copil de 2 ani şi jumătate la grădiniţă fix când vine soră-sa pe lume nu e cel mai inspirat lucru pentru că o să creadă că este dat la o parte şi locul lui este luat de altcineva. Ar fi trebuit să-l dau de la 2 ani ca să fie o schimbare independentă de momentul naşterii, dar la 2 ani nu am considerat că este pregătit să intre în colectivitate. În plus, colectivitatea înseamnă viroze, răceli şi multe alte boli pe care cel mare are 90% şanse să le aducă acasă şi să ne îmbolnăvească pe toţi. Şi nu, nu-mi doresc 2 copii bolnavi, unul de nicio 2-3 luni şi altul de 2 ani jumătate, între care să alerg noaptea.
2. Bona nu este o opţiune pentru noi, familia noastră. Avem un bunic dornic să ne ajute în momentele mai dificile, ne putem baza pe el. Să aduc un om străin în casă nu mă-ncântă deloc, ba din contră, mă enervează teribil. Nu am nici nervi şi nici răbdare să caut până găsesc un om după placul inimii mele, care să mă asculte şi să fie pe aceeaşi lungime de undă.
Evident că fiecare răspuns de al meu primeşte alte 10 întrebări: dar când o să-l dai la grădiniţă, când face 3 ani? să nu-l privezi de grădiniţă, că e păcat, trebuie să meargă... dar măcar o femeie să vă ajute cu curăţenia sau să gătească? cineva să calce? etc etc etc.
No, oameni dragi, aşa o fi, FOARTE GREU! Voi care ați crescut un singur copil, pesemne că ştiți mai bine cum e să creşti 2 copii, mai bine chiar ca mine care timp de aproape nouă luni l-am crescut pe unul înlăuntrul meu şi pe celălalt aproape de mine şi m-am gândit destul de intens la ce mă aşteaptă. Ce nu ştiți voi, este că oamenii sunt diferiţi (din fericire), ca poate eu am să fac lucrurile altfel decât voi, că am o altă viziune, perspectivă, experiență. Nu mă sperie ceea ce mă aşteaptă, din simplu motiv că nu mi se pare o corvoadă să creşti copii. Din contră, eu o văd ca pe o binecuvântare, un dar, o minune. Da, va fi greu, că voi dormi pe apucate şi voi fi obosită, uneori mai iraşcibilă, alte ori mai lipsită de chef, însă mi-am asumat toate acestea de la început. În plus, nu sunt singură. Omul e şi el parte din ecuaţie şi va fi acolo cot la cot cu mine. Vom face totul împreună ca şi până acum. Va face curat, vom găti cu schimbul, vom delega ce putem delega bunicilor şi prietenilor (o cumpărătură, două), ne vom împărți între copii, dar sigur nu vom muri. Mai mult ca sigur vor fi momente tensionate când îmi va veni să arunc cu orice găsesc la îndemână după el sau invers :))), dar vom trece peste ele aşa cum am trecut şi până acum, discutând şi comunicând. Va fi mai greu să fim la fel de activi sociali, dar nu imposibil.
Da, mă mai panichez uneori la gândul că nu ne vom descurca, că o să ne ucidem unii pe alţii şi că o să ne vină să fugim de acasă, dar mă liniştesc pentru că cel mai rău lucru pe care pot să-l fac acum este să îmi fac scenarii şi planuri despre cum va fi ceva ce nu am habar cum va fi. Iar faptul că toată lumea în jurul meu încearcă să-mi prezinte doar scenarii sumbre nu mă ajută deloc, ba mai mult mă scoate din sărite atât de tare încât încep să fiu recalcitrantă şi să răspund în doi peri. Optimismul şi încrederea mea sunt privite cu maxim scepticism, de parcă nu aş avea voie să sper la un scenariu optimist. E clar o imprudenţa majoră faptul că sper să ne fie bine şi sunt sigură că într-un fel sau altul ne vom descurca. Tind să cred că oamenii din jur îşi doresc mai mult să ne fie greu, decât să ne fie uşor, că să se adeverească ceea ce au proroocit, adicătele că va fi foarte greu. Probabil vom muri, vom divorţa, ne vom omorî cu sadismul unul pe celălalt, vom apărea la ştirile de la ora 5.
Încă mai am speranţa că o să prind ziua în care fiecare o să-şi vadă de oala lui de mâncare şi o să înceteze să mai amestece şi pe la alţii prin cratiţe. Ziua în care o să înţelegem că e ok să fim diferiţi şi că fiecare e liber să facă aşa cum consideră că e mai bine. Până atunci, o să ne învârtim în cerc şi, din păcate, o să auzim din ce în ce mai des vorba asta din bătrâni: câinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia. Că fix aşa stă treaba...
