Mami, nu mi-e foame! Nu mă mai îndopa cu mâncare!

În ultima vreme, în jurul meu, a crescut semnificativ numărul mamelor care se vaită că copilul sau copiii (după caz) refuză cu înverșunare să mănânce. Dar nu vor să mănânce deloc sau până acum au mâncat și de vreo 2-3 zile nu mai vor să vadă mâncare în fața ochilor. Eh, am încercat și eu să empatizez și să încerc să le liniștesc, că până la urmă copilul știe mai bine când îi e foame, să aibă răbdare că o să treacă. Mda, nu vreți să știți ce priviri pline de venin am primit și mi s-a răspuns printre dinți: așa o fi (habar nu ai tu, fericito! las că o să vezi tu).

No, de ceva vreme nici copilul din dotare (1an3luni) nu vrea să mai mănânce. Ba nu vrea micul dejun, ba nu vrea prânzul, ba nici mic dejun, nici prânz.  Nu prea m-am agitat foarte tare, l-am lăsat în pace. I-am oferit diverse gustări, i-am pus un pahar cu apă la îndemână și l-am alăptat în continuare la cerere. Cât am fost la maică-mea, nu am mai fost așa liniștită căci cineva își dădea cu părerea. Vaaai, dar de ce nu mănânci tot din farfurile copile? Uite ce bun e! Copilul începea să mărâie, să plângă. Bunica disperată că e prea mărâit, că nu e bine, că nu mănâncă CÂT trebuie. Atunci am început să mă enervez și i-am zis femeii că poate copilului nu i-o fi foame și asta e, îi dăm când vrea el să mănânce. A ridicat o sprânceană și a lăsat nebuna în pace. 

În continuare, pe câteva din grupurile de Facebook din care fac parte, câteva mămici se văitau că copiii lor nu mănâncă. Mno, să mă îngrijorez și eu? Oare sunt eu prea relaxată? Să punem mâna să citim atunci, ca să ne elucidăm dacă sunt o mamă neglijentă sau doar prea relaxată. Și uite așa m-am apucat să citesc: My children won't eat! de Carlos Gonzales. Varianta în engleză, off course. Am impresia că este și tradusă (cel puțin anul trecut era în curs de traducere). Aici sunt câteva paragrafe traduse. După ce am citit primele rânduri m-am liniștit, deci sunt o mamă relaxată, să pun mâna să ascult în continuare de copil. Am pus mai jos câteva dintre paragrafele (pe care le-am luat de aici) care mi-au plăcut foarte mult. Atât de mult rezonez cu ele, încât aș putea crede că sunt scrise de mine! Bolduirile si sublinierile îmi aparțin.

Children, however, do not have preconceived ideas about how much or when to eat. Neither do they know (nor do they need to know) the doctor’s recommendations, nor the recommendations from the World Health Organization, nor how much the neighbour’s child eats. This is one reason they do not easily accept the rigid rules that are sometimes imposed on them.

“Bad eaters” become a concern because of the difference between what the child eats and what his family expects him to eat; the problem disappears when the child starts showing a heartier appetite (by eating more), or when the expectations of those around him change. It is nearly impossible (which is a good thing, since it can be dangerous) to get a child to eat more. The purpose of this book is to help the reader lower his/her expectations and align them more with reality.

Mothers worry, as is to be expected, about the health of their child. But there is something else that makes “bad” eating a problem that goes beyond a cough or runny nose. On the one hand, the mother tends to believe (or is made to believe) that the problem is her fault: she has not prepared the food appropriately, does not know how to feed the baby, or has not taught the child how to eat. On the other hand, mothers tend to take this personally.

Many mothers have told me they shed tears at mealtimes. The poor child is sometimes involved in a false emotional conflict. Instead of raising the simple question, “Are you hungry or not?”, the battle over food can become a question of “Do you love me or not?” The child is deemed guilty of not loving his mother because he simply cannot eat another bite. And not a few times the insinuation is made, sometimes even voiced directly, that “Mummy won’t love you if you don’t eat.”

If the mother is afraid, what is going on with the child? No matter how distressed you might be, please bear in mind that your child will be even more so. He is not trying to con you, manipulate you, nor is he trying to challenge you or to wilfully disobey. He is simply terrified.

For a baby, his mother is his world. She is his security, his love, his warmth and his food. In her arms he is contented; when she walks away, he cries as if heartbroken. Faced with any need, any difficulty, he only has to cry and his mother answers in an instant and makes all things better.

A while ago, however, things changed. The child cries because he has eaten too much, but instead of listening as she always does, his mother tries to force him to eat even more. Things keep getting worse: her soft insistence at first soon gives way to scolding, pleading and threats. The child cannot understand the reason. He has no idea if he has eaten less than what the book said, or less than the doctor recommended, or less than the neighbour’s child eats. He has not heard about calcium, iron, or vitamins. He cannot understand that you believe this is for his own good. He only knows his stomach hurts from too much food and that the food keeps coming. For him, his mother’s behaviour is as baffling as if she were to smack him or leave him naked on a balcony.

Many children spend hours, sometimes up to six hours every day “eating” or, more accurately, fighting with their mothers, beside a plate of food. They don’t know why. They don’t know how long the battle will take (in their minds it lasts forever). No one gives them a reason; they have no one to encourage them on. The person they love the most in the world, the one whom they can usually trust, seems to have turned against them. Their whole world is crumbling.

Când eram mică și eu am fost hăituită cu mâncarea, obligată să termin tot din farfurie, amenințată că nu mai primesc altă mâncare, pedepsită etc. Am fost un copil sclifosit și mofturos și mi-a fost greu să-mi redau bucuria de a mânca cu plăcere, de a mânca cât mai multe legume și fructe, de a încerca combinații noi. De aceea, acum, nu mă stresez și am încredere în copilul meu. El știe când îi este foame, cât trebuie să mănânce, ce-i place și ce nu. Apoi mai e și o altă realitate pe care mulțe dintre noi (mamele) ne e cam greu să o acceptăm: orice disconfort reduce, și în unele cazuri elimină, pofta de mâncare. Aici avem: erupțiile dentare, căldura, agitația, schimbările de mediu. Și mai pot fi și altele. Atâtea variabile și atât de complicat că ființa aia mică poate doar să plângă sau se refuze mâncarea ca să ne comunice că ceva îl/o deranjează. Să-i ascultăm, zic, că ei știu mai bine ca noi de ce au nevoie.

PS: Articolul a fost scris acum ceva vreme, pe la mijlocul lui august. Nu știu cum am reușit să-l rătăcesc printre drafturi și să-l scap din ochi. Partea bună e că pot reveni cu feedback! După câteva zile de greva foamei lucrurile au revenit la normal și o dată cu asta a mai apărut și încă un colț dintr-o măsea. 

Frământări alimentare - 2

Da, nu am terminat încă cu alimentația. De fapt, nici nu cred că poți surprinde în câteva pagini complexitatea problemei, iar multe din părerile mele față de acest subiect încă nu s-au dospit suficient.

Ieri am început seria de frământări alimentare cu partea 1, începuturile. Astăzi continui cu alte 2 chestii care mă macină zilele astea. 

@ atașamentul emoțional față de mâncare. Nu pot să renunț la ciocolată, nu pot să renunț la lapte, la cafea, la mezeluri, la cola. Fără ele nu supraviețuiesc. Efectiv nu pot! 

Eu mă regăsesc în faza cu laptele. Prietena mea Raluca e dovada vie că se poate renunța la ciocolată, după ce ani de zile a mâncat atâta ciocolată cât produce o fabrică într-un an. Adică multă. Și de vreo 2 luni nu mai mănâncă. Îi mai lipsește uneori, însă nu mai mănâncă pentru că de fiecare dată când are vreo tentativă nu mai regăsește nicio plăcere în a o mânca. Plus că e prea dulce, mult prea dulce pentru noile gusturi în materie de dulce. Odată ce renunți la zahăr și produsele foarte dulci din comerț atunci când le mănânci ți se face efectiv rău. Organismul le respinge brutal.

Mi s-a întâmplat și mie acum ceva timp. Eu nu mai mănânc ciocolată cam de când am început diversificarea copilului. E greu să explici unui pui atât de mic de ce doar mami are voie să mănânce ciocolată. Așă că am preferat să nu mai mănânc. Mi-am luat din când în când câte un kinder bueno pentru mine, câte un bounty, o milka. Așa cum spuneam și mai sus, după ce am renunțat la zahăr cum luam două înghițituri de ciocolată cum mi se făcea gura pungă. Și abandonam. Uneori nu abandonam, dar mă simțeam rău. Totul a culminat cu o ciocolată făcută în casă luată de la un târg organizat la Muzeul Tăranului Român. Am zis că e mai ok decât ce găsesc în comerț. Cea mai mare greșeală! Am zăcut două zile de la ciocolata aia. Am făcut cea mai urâtă criză de fiere din toată existența mea. Și de atunci nu mă mai ating de ciocolată sub nicio formă. Îmi iau ocazional câte un croissant cu ciocolată de la Mega Image sau de la vreo patiserie franțuzească artizanală. Și când zic ocazional înseamnă o dată pe lună, maxim. 

Nu există nu pot când vine vorba de a renunța la ceva, există nu vreau. Sună foarte clișeistic, însă adevărul este că mintea nu e pregătită să renunțe la dependența creată de produsul respectiv. Există un atașament emoțional foarte puternic care ne împiedică să renunțăm. Cum este cazul meu cu laptele și al soțului meu cu cola și mezelurile. 

Relația mea cu laptele e din fragedă pruncie, când am avut perioade întregi în care am mâncat foarte mult lapte și produse lactate pentru că am fost obligată să mănânc în repetate rânduri tot felul de mâncăruri care nu-mi plăceau, pe care le respingeam cu stoicism, gen ciorbă cu zdrențe de ou, carne de pui cu tot cu piele, ou moale. Așa că am ajuns să mănânc aproape nimic. Cacao cu lapte dimineața, ceva supă la prânz și un sandviș seara. Spre disperarea bunicilor și a mamei mele care pe unde mă prindeau mă îndopau. Așa că am dezvoltat o relație emoțională foarte puternică cu laptele. Și vin acum nutriționiștii și spun că laptele nu e bun pentru corp, pentru că stomacul nu secretă enzimele necesare procesării laptelui de origine animală. După zeci de ani de lapte, mie mi-e greu să cred asta, cu toate că am citit câteva studii care susțin că corpul uman se poate descurca de minune fără lapte, iaurt și brânză de vacă, oaie sau capră. Sunt câteva articole interesante aici și aici. Fiind un subiect de interes major am început să scotocesc prin readcube (cea mai mare bază de articole de cercetare și specialitate din lume) de câteva zile ca să găsesc toate articolele de specialitate relevante pe tema asta. De altfel, tocmai astăzi când scriam postul ăsta am primit video-ul ăsta. E destul de lung, dar explică pe îndelete toata problematica laptelui. 

Apoi, mă uit la soțul meu care și el are un atașament extraordinar pentru cola, pentru că atunci când era mic tatăl lui nu-l lăsa să bea cola. Acum, când el poate decide pentru ce bea și mănâncă, abuzează de lipsa din copilărie. Cola sau fanta sunt nelipsite. Cu mezelurile în schimb, e un obicei alimentar din familie. Bad habbits die very very hard! Știe că-s făcute din cele mai proaste chestii posibile, însă e atât de dependent de gustul lor încât uneori trăiesc cu impresia că nu o să renunțe niciodată la ele. Sper să mă înșel. 

Ziceam mai sus de prietena mea și ciocolata. Și-n cazul ei a existat un atașament față de ciocolată încă din copilărie, când mama ei îi oferea ciocolată când se revedeau (ea fiind crescută de bunici, ca și mine de altfel) ca să compenseze lipsa ei. Țin minte că și mama avea același obicei. Când aveam vreo 3-4 ani și venea vinerea să mă ia acasă de la bunici îmi aducea mereu câte ceva dulce, fie o cutie de bomboane merci, fie un toblerone. Am asociat ciocolata cu iubirea maternă și am băgat ciocolată mult pe post de substitut de iubire maternă. E bine că amândouă ne-am lecuit și ne-am rezolvat problema.

D-aia e greu să renunți la anumite alimente. Greu, dar nu imposibil. Trebuie mereu căutată cauza dependenței. De cele mai multe ori cauza se ascunde bine, creierul te sabotează, uneori chiar tu te autosabotezi. Chiar și după ce descoperi cauza tot e greu. În ceea ce mă privește, nu mă voi forța să renunț la lapte. Încă nu-s pregătită și mi-aș face mai mult rău chinuindu-mă. În ceea ce privește odrasla după ce va renunța el la laptele meu mă gândesc serios să nu-i fac cunoștiință cu laptele de origine animală. Calciu și proteine și le poate lua și din alte alimente.

@ oare sunt normală? oare sunt nebună?

După ce am renunțat la zahăr și am început să caut tot felul de rețete de dulciuri bune pentru cel mic, dar fără zahar, m-am lovit de multe sprâncene ridicate la auzul vorbelor mele: eu nu-i dau dulciuri copilului meu. Consider că e mult prea mic ca să devină dependent de ceva ce nu are nevoie. Oricum va avea timp o viață întreagă să experimenteze și să guste tot felul de chestii (cu toate că eu o să am grijă să-i explic de mic atât cât pot anumite lucruri despre dulciurile bune și dulciurile rele, ca să zic așa). Invariabil primeam din partea cealaltă a baricadei răspunsul următor: lasă dragă, vezi tu mai încolo când nu o să mai ai timp, când nu o să mai ai chef, când o să vadă la alții, când o să mergi cu el la cumpărături și o să-și ia singur de la raft. În toate cazurile ochii mei se bulbucau, presiunea arterială îmi creștea, trăgeam aer în piept, expiram și ziceam: așa o fi, nu am de unde să știu. Și cu asta încheiam subiectul pentru că era inutil. Primele dăți când m-am confruntat cu astfel de situații am început să dau cifre, statistici, să citez din studii. Inutil. Ascultătorii mei cred că mai bine ar fi ascultat manele decât să mă asculte pe mine. În plus, părinți fiind la rândul lor, li se părea că eu sunt nebună și că ei își cresc copiii bine. Niciun părinte nu poate să accepte că face ceva greșit, mai ales când vine vorba de felul în care își hrănește sau crește copilul. 

Da, dar mie mi-e poftă de ceva dulce și nu mă pot abține așa că-i dau și copilului ca să mă lase-n pace. @_@ Din nou, aceeași reacție. De ce să renunț eu la dulciuri pentru copil? Asta ar fi culmea!

Inevitabil ajungeam să mă întreb dacă nu am eu ceva lipsă la cap? Juma de creier? Poate neuronii mei s-au conectat pe dos? Și-n continuare mă întreb asta pentru că observ că nu multă lume acordă importanța lucrurilor pe care le bagă-n gură. Pe principiul oricum toate sunt impregnate cu chimicale, pesticide, hormoni, ce mai contează. Păi contează. Pentru că un stil alimentar deficitar, neechilibrat, cu excese duce inevitabil la boli. Un pui de diabet, ceva dereglări pe la ficat, probleme cu fierea, depuneri de grăsime pe vasele de sânge și câte și mai câte. Până la urmă asta ar trebui să ne intereseze cel mai mult. Ce băgăm în corpul nostru. Dacă ne intoxicăm cu bună știință să nu ne mai mirăm de ce ne simțim rău, de ce corpul e obosit, împovărat, de ce suntem tot timpul ba balonați, ba constipați. 

Poate exagerez eu fiind prea preocupată și îngrijorată de aspectul alimentar. Poate am prea mult timp liber să caut rețete și tot felul de chestii legate de alimentație. Cert este că, chiar dacă mă simt de multe ori împotriva curentului, a mulțimii sunt împăcată cu deciziile mele. Am și eu momente de ezitare când îmi pun la îndoială toate cele pe care le-am aflat până acum, mai ales când informația se bate cap în cap sau îmi provoacă disonanțe cognitive. Cu grijă trec peste momentele astea. Dar mereu ajung la aceeași concluzie: că e bine să fi diferit, că e bine să lupt pentru sănătatea mea alimentară, că e bine să continui să citesc cât de mult pot ca să aflu cât mai multe, că a fi în rândul lumii nu îți garantează că îți va fi mai bine decât atunci când esti contra. În plus contează foarte mult și de oamenii pe care îi ai în jur. Căci la fel cum te înconjuri de oameni care te contrazic și-ți blamează deciziile poți alege să te înconjori de oameni care împărtășesc aceleași principii alimentare cu tine. Așa nu mai ai nici disonanțe, mustrări sau discuții inutile în contradictoriu și ai și oportunitatea să afli lucruri noi, să facilitezi schimbul de experiențe. Ăla mai inteligent cedează și se reorientează primul. Și să nu uităm că normalitatea e relativă, este condiționată social și cei mai mulți oameni sunt catalogați ca fiind nebuni fiindcă aleg să trăiască sănătos. End of story! 

Pentru moment ajunge cât m-am agitat pe subiectul ăsta. O să-mi continui cercetările și o să revin când am rumegat și restul informației. Deci o să existe și o partea a treia!

Frământări alimentare - 1

Îmi doream de mult timp să pun pe hârtie toate schimbările prin care am trecut în ultimul an din punct de vedere al alimentației. Și iată că am găsit momentul perfect în această seară în care sunt atât de obosită încât nu pot să dorm din cauza creierului meu mult prea activ. 

Să o luăm cu începutul.

Până să rămân gravidă am avut un regim alimentar destul de haotic (în special când lucram în corporație): mic dejun în proporție de 90% inexistent, mese pline de grăsimi și carbohidrați, multă ciocolată, mâncat la restaurat, cină târzie undeva după 8-9 seara, gătit acasă undeva între extrem de rar și deloc.

Din punct de vedere al greutății corporale nu am avut niciodată probleme. Am avut o greutate normală până am început să exagrez cu munca, când am mai pus câteva kilograme pe mine, vreo 5 kg mai precis. Eram ok, normoponderală, puțin pufoasă.

Eh și am rămas gravidă. Eram ferm convinsă că nu voi luat mai mult de 9-10 kg toată sarcina. Mda, 9-10 kg în primele 6 luni și încă vreo 8 în următoarele 3 luni. Boon. De fiecare dată când mă urcam pe cântar refuzam să cred că am putut să iau atâtea kilograme. Paradoxal, fix în perioada asta omu' începuse să țină regimul Dukan și slăbise mult. Pe la vreo 2 luni de sarcină eu aveam vreo 66-67 kg și el 98 kg, iar aproape de naștere eu aveam 84 kg și el avea 85-86 kg. Ne-am amuzat de multe ori pe tema asta. 

Eram ferm convinsă că după ce nasc voi slăbi vreo 8-10kg. Din nou, m-am înșelat. Când am ajuns acasă și m-am cântarit aveam 78 kg. La început nu m-am agitat foarte tare pe tema kilogramelor. Tocmai născusem, nu era cazul să-mi fac griji de greutate pentru că eram preocupată să alăptez și să-mi rezolv toate problemele pe care le aveam cu alăptarea. Da, mă ofticam când vedeam ditamai fundul care nu mai încăpea în nicio pereche de pantaloni, însă am zis că am timp să redevin suplă. În plus, chiar trebuie să-i mulțumesc omului că m-a suportat și m-a sprijinit tot timpul și nu m-a lăsat să cad pradă depresiei din cauza greutății. 

Mi-am notat în agenda în care am ținut jurnalul primului an de viața al piticului, evoluția greutății mele după sarcină. Mereu m-am întrebat de ce, pentru că pe mine nu m-a preocupat niciodată să mă cântaresc, d-apoi să mai și notez. Am avut răspunsul d-abia în seara asta, când am putut să fiu sinceră cu mine si să recunosc că greutatea acumulată în sarcină m-a marcat. Chiar dacă a fost pe fondul sarcinii m-a marcat mai mult decât credeam. 

2013

În ziua nașterii – 84 kg

La 4 zile după naștere – 78 kg

mai – 76 kg

iunie – 72 kg

iulie – 70 kg

august – 70 kg

septembrie – 69

octombrie 67 kg

noiembrie – 66 kg

decembrie – 64 kg

2014

martie - 62 kg

iulie - 60

august - 59 kg

De ce m-a marcat? Pentru că nu am fost niciodată nici măcar plinuță sau grăsuță. Și acum când am redobândit greutatea inițială și chiar mai mult, am ajuns la o greutate chiar mai mică decât cea pe care o aveam înainte să rămân însărcinată, am putut să fac comparația între cum e să fi gras și cum e să fi slab. 

Cum e să fi gras și să nu ai haine care să te cuprindă. Cum e să mănânci mult și fără rost, cum e să cazi pradă tuturor poftelor și să intri în cercul dependenței ba de dulciuri, ba de chipsuri, cum e să te miști greu, cum e să obosești după 1 km de mers pe jos pentru că duci o greutate mult prea mare. Îmi închipuiam că e greu să fi gras, dar pe bune că până nu am fost acolo (și nu mă refer la perioada sarcinii, ci la cea după sarcină când corpul meu căra în plus vreo 18 kg de grăsime) nu am putut să înteleg pe deplin și până nu am ajuns la 59 de kg nu am putut să conștientizez toate aceste schimbări. Și în seara asta mi-am dat seama cât de mult m-a afectat acea perioadă și cât de mult îmi doresc să nu mă mai întorc acolo. I faced my own reality! 

În primele 6 luni după ce am născut am slăbit vreo 10 kg. Sincer, nu mi-am propus să slăbesc, nu am ținut vreo cură. Ci pur și simplu eram în plină vară călduroasă, care mie una îmi taie pofta de mâncare. Am avut dificultăți în a găsi un regim alimentar ok și compatibil cu alăptarea pentru că din spital am plecat cu o listă de chestii care nu aveam voie să le mănânc. Practic tot ce eu mâncasem până atunci a devenit brusc interzis pe motiv că copilul va face colici. Fără fructe crude, fără legume crude, fără lactate, fără aproape nimic. Vreo lună m-am chinuit să respect regimul. Am simțit că-mi fac rău cu mâna mea. Ajunsese să-mi fie scârbă de orice mâncam, iar săracul om nu știa ce să-mi mai gătească. Totul până într-o zi când am dat la o parte toate regulile și am mâncat tot ce am vrut. Ce observam că-mi face rău și mă balonează, evitam. 

Apoi de la 6 luni am început diversificarea. Ăsta a fost momentul în care am zis că va trebui să fac o schimbare în ceea ce privește stilul alimentar. Eram primul și cel mai important model alimentar pentru copilul meu. Și trebuia să fiu un model bun. Oare cum o să mănânce el sănătos dacă eu nu o fac? Așa că de aici a început transformarea. Din septembrie 2013.

La început nu am mai călit nimic în ulei. Pentru niciun fel de mâncare. Am mai făcut câteva excepții de-a lungul timpului când încercam rețete noi și vroiam să văd gustul original ca apoi să pot face comparații.

Am înlocuit călitul în ulei cu opăritul legumelor (sau blanșat, cuvânt împrumutat din fracenză, adică legumele sunt ținute pentru o perioadă scurtă de timp în apă foarte fierbinte). Practic, pun o oală la fiert cu puțină apă și când a dat în clocot încep să adaug în ordinea corespunzătoare ingredientele.

Am început apoi să adaug uleiul mereu la final, după ce mâncarea s-a mai răcit/răcit complet. Uneori chiar uit să-l adaug.

Apoi am început să gătesc mult la cuptor. Încă nu m-am convins că gătitul la temperaturi joase (sub 150 grade) este mult mai benefic decât cel la temperaturi înalte. Am tot auzit diverse păreri ale unor nutriționiști cum că alimentele își modifică structura celulară și multe din vitamine și nutrienți se pierd. Cred că se pierd oricum prin simpla preparare termică. Dacă vrem nutrienți 100% le mâncăm crude și nu le mai băgăm la cuptor sau în cratiță la fiert/aburi.

Nu mănânc prăjit, decât dacă nu am cum să evit. Gen merg la maică-mea și ne face șnițele și chiftele. Nu poți refuza asta. Nu ai cum. Ar fi o mega ofensă la adresa abilităților ei gastronomice. Și prefer să nu declanșez un al treilea război mondial. Nu e cazul. Un șnițel mâncat o data la câteva luni nu a omorât pe nimeni. Și de ce să nu recunosc, face niște șnițeleee!

Am renunțat la dulciurile și patiseria din comerț. Recunosc că mai mănânc din când în când câte o prăjitură de la cofetărie. Dar destul de rar. Am început să fac dulciuri în casă. La început cu mult zahăr, că ăsta mic era încă prea mic pentru chestii dulci, apoi când a ajuns pe la 10-11 luni am început să renunț la zahăr că vroia și el să guste. Treptat am ajuns să nu mai fac dulciuri cu zahăr. Am înlocuit zahărul cu miere sau pastă de stafide sau curmale. Da, i-am dat și chestii pregătite cu zahăr. Am considerat că o brioșă făcută în casă cu zahăr nu o să-i facă niciun rău. Nu era ca și cum mânca zilnic, ci o dată la câteva săptămâni.

Și uite așa într-un an am mai slăbit 10 kg adoptând un nou stil alimentar. Sau regim dietetic, cum îi zice maică-mea luandu-mă la mișto: dacă ar fi și pacienții mei așa ambițioși ca tine, ce bine ar fi!

Acum am ajuns la momentul în care mă frământ că am slăbit prea mult. Ce-i drept, nu intenționam să scad sub 60 de kg. Am scăzut sub 60 de kg pentru că în ultima vreme am mâncat haotic, însă mi-am dat seama de asta și mi-am propus să remediez problema. Am sărit câteva săptămâni întregi peste micul dejun din cauza incapacității de a-mi organiza timpul dimineața astfel încât să nu mai fiu pe fugă. Pregătit masa de prânz, ah e 9, trebuie să ne pregătim să ieșim în parc. Dă-i îmbracă-te, îmbracă copilul, ia gustare, ia geanta, fuga în parc până nu vine căldura. Vria asta mi-a dat peste cap programul meselor. De vreo câteva zile însă s-a remediat situația. S-a răcorit afară, pot să gătesc mai mult la cuptor, nu trebuie să mai fug la 9 de acasă ca să ajung în parc. E liniște.

Însă creierul meu încă frământă multe aspecte referitoare la alimentația mea în particular, dar și în general.

@Am făcut o schimbare enormă în privința alimentației, mănânc infinit mai sănătos decât acum un an, însă eu sunt în continuare nemulțumită. Și cred că sunt nemulțumită din cauza faptului că pentru mine sănătosul ăsta nu e suficient, dar nici nu știu ce alt sănătos ar fi suficient. Că nu mă văd mâncând vegan sau mai știu eu cum. Atunci de ce nu sunt mulțumită? Încă nu am ajuns acolo unde vreau, dar unde vreau să ajung? Aștept să se facă lumină.

@De ce sunt atât de multe opinii contradictorii în privința alimentației? De ce unii nutriționiști sunt de acord cu mâncatul fructelor dimineața și alți nu? De ce unii recomandă lactatele și alții nu? Într-o oarecare măsură cred că am aflat, indirect, răspunsul la întrebările astea, mai am nevoie însă de puțin timp să-l interiorizez. Pentru că nu există niciun adevăr suprem în ceea ce privește alimentația. Totul se bazează pe experiența personală, toleranța sau intoleranța la anumite alimente, felul în care organismul reacționează la anumite alimente. Explicația asta mi-a venit din principiul incertitudii a lui Werner Heisenberg, care pune la îndoială capacitatea noastră de a cunoaște ceva în mod absolut. Atâtea realități atâtea adevăruri. Same shit here!

@Prejudecățile și condiționările sociale privind mâncarea, consistența sau inconsitența ei. Suntem un popor învățat să mănânce carne din momentul în care răsare soarele până apune. Mic dejun cu carne, pranz cu carne, cină cu carne. Doamne ferește să nu mănânci carne că o să leșini pe stradă. Contrar așteptărilor nu a murit nimeni de la privarea de carne. Ba din contră, sunt destule studii care demonstrează că longevitatea e corelată cu consumul scăzut de carne. Chiar o să caut și o să pun niște linkuri. Suntem învățați în sânul familiei că o mâncare consistentă are la bază carne, altfel e inconsistentă. Da, o mâncare pe bază de carne se va digera de 2-3 ori mai greu decât una fără carne. De aici indigestiile și tulburările de tranzit intestinal. Dar și o mâncare pe bază de legume poate fi consitentă, o budincă la cuptor, vinetele umplute fără carne, cu avantajul că se vor digera mai rapid și tu te vei simți mai bine. Nici nu vreau să deschid subiectul cărnii în alimentația copiilor, cu toate că la un moment dat voi face și asta. Sunt câteva studii pe care le-am citit referitoare la modificările hormonale survenite la copiii până în 10 ani datorită consumului de carne crescută cu hormoni. Si cred că am zis destul. De obezitate infantilă nici nu mai menționez, doar trebuie să mâncam mult și consistent, nu?

@ De ce mâncăm mai mult decât avem nevoie? Asta e o gând foarte interesant. Supraalimentarea începe din fragedă pruncie, când copilul este obișnuit să mănânce mult; când este șantajat că dacă nu mănâncă tot din farfurie (chiar dacă efectiv nu mai poate) nu mai are voie la joacă, părinții brusc nu-l mai iubesc. Stomacul se mărește proporțional cu cantitatea de mâncare ingerată, ajungând inevitabil în punctul în care ne supraalimentăm. 

Mie una mi se pare că mănânc foarte puțin, comparativ cu acum doi ani să zicem. Dar mă ridic sătulă de la masă, fără să mă rostogolesc, fără să adorm imediat după ce am mâncat, fără să simt că-mi explodează burta. Dar totuși am o disonanță cognitivă și mi se pare că mănânc prea puțin și prea inconsistent, pentru că așa am fost învățați. Old habbits die hard!

@ Schimbările alimentare au loc, în funcție de fiecare individ, într-un timp mai scurt sau mai lung de timp. Sunt unii la care lucrurile se întâmplă peste noapte, iar alții la care se întâmplă în luni sau ani de zile. Eu fac parte din categoria a doua. Am nevoie de timp să interiorizez o schimbare. Nu am putut renunța dintr-o dată la zahăr, pentru că efectiv nu am putut și nici nu mi-am dorit. Am început încet, scâzând gramajele, până când l-am exclus complet și l-am înlocuit treptat cu miere, stafide etc. Sunt de părere că corpul are nevoie de o perioadă de tranziție. De fapt, perioada de tranziție nu e pentru corp, cât pentru creier. El are nevoie de o perioadă de tranziție, să proceseze schimbarea și să nu simtă deprivarea de zahăr brusc, ca pe o criză de sevraj.

Știu că nu trebuie să punem presiune pe noi, să renunțăm la cât mai multe dintr-o dată. Nu poți de mâine să renunți la prăjeli, carne și dulciuri și să începi să mănânci ierburi și legume. De fapt, eu nu pot să fac schimbări atât de radicale în privința alimentației. Sunt oameni care pot așa și oameni care pot altfel. Trebuie să-ți dai seama ce tip de om ești ca lucrurile să se întâmple natural, să nu simți că treci prin furcile caudine ca să trăiești mai sănătos. Trebuie să găsești calea care te face să te simți încrezător, care nu pune presiune pe tine, care te stimulează să continui. 

Și mai am câteva gânduri pe care le-am pus la dospit. Asta înseamnă că o să fie și o partea a doua!

Post-Scriptum: Am realizat astăzi că nu am menționat ceva foarte important: procesul de slăbire prin care am trecut poate părea destul de accelerat. Fiecare metabolism este diferit și mereu trebuie să luăm asta în calcul. În plus eu alăptez la cerere, ceea ce presupune un consum caloric destul de mare. Mai mult, de aproape un an am cel puțin 3-4 treziri pe noapte pentru că: copil mic căruia îi ies dinții (până la 6 luni a dormit 12 ore pe noapte fără să se trezească deloc). Inevitabil oboseala s-a acumulat și împreună cu alăptatul au contribuit la scăderea mea în greutate. Poate mai mult decât îmi dau eu seama. E important de avut asta în vedere.

Cum mâncăm fructele

Când am început diversificarea am ascultat de pediatru cam vreo 2-3 luni, după care m-am apucat să mă documentez şi mi-am luat inima-n dinţi să fac lucrurile alftel. A fost mai complicat, căci maică-mea fiind doctor m-a tot bătut la cap cu nişte chestii cu care eu nu eram de acord şi ţinea morţis să-mi zică că nu fac bine sau că mă încăpăţânez aiurea să nu o ascult, că copilul nu o să păţească nimic rău dacă mănâncă măr cu biscuiţi. Anyhow, am început cu schema recomandată fructe coapte cu brânză calcică, plus cereale Humana. La cereale am renunţat destul de repede că mi se păreau prea dulci. După vreo lună de fructe coapte sau din compot, m-am enervat şi am început să-i dau fructe crude, simple. Apoi, am tot făcut diverse combinaţii de fructe, fructe şi iaurt, fructe, iaurt şi cereale din astea pentru adulţi (gen fulgi de ovăz). Totul până când am citit nişte articole pe net şi am început să-i dau fructele ca o masa de sine stătătoare, simple.

Astfel la un an şi 3 luni, se trezeşte omul nostru pe la 7 dimineata pentru porţia de lapte, mai doarme puţin până la 8-9, iar la 10 primeşte o porţie enormă de fructe de sezon. Ba pepene, ba un mix de fructe de pădure, caise, prune, mere. Eu cam evit bananele, căci constipă. Pe la 12 e ora prânzului şi apoi somn vreo două ore, gustare pe la 14-15, masa de seara între 17 şi 18 mai nou, 19.30 baie, 20 laptele de seara şi cel tarziu 20.30 somn. Rareori fac rabat de la regula: fructele se mănâncă dimineaţa.

Regulile mele pentru consumul fructelor

1. se mănâncă dimineaţa pe stomacul gol 

2. nu le asociez cu niciun aliment

3. dacă nu le mănânc pe stomacul gol, le consum înainte cu 2 ore de masă sau la 2-3 ore după

4. prefer să mănânc cât mai multe fructe de sezon

Uneori mai fac câte un fresh, un smoothie, cred că cam o dată pe lună. Îmi place tare mult să-l văd pe ăsta mic cum mănâncă el fructele cu mânuţa lui, e mega adorabil!

Acum ceva timp am dat tot pe Facebook de poza asta, pentru care îmi pare rău că nu am o sursă clară, care ilustrează foarte simplu şi frumos cum e bine să combinăm fructele.

Aici e un tabel mult mai detaliat pentru fructe, dar şi pentru legume, în limba română. Am ales tabelul de aici că este cât de cât complet, nu urmăresc blogul lui Tudor şi nu pot garanta că restul informațiilor de pe site sunt ok.

Dacă timpul îmi permite aş vrea să revin cu nişte studii şi cercetări făcute în State şi în Europa pe alimentaţia copiilor. Până atunci pot recomanda cursul Child Nutrition and Cooking de pe Coursera, ţinut de Maya Adam, MD şi lector la Stanford. Unele informaţii sunt foarte preţioase, chiar dacă cursul este gândit pentru americani, merită măcar urmărite câteva lecturi.

Pledoarie pentru mâncatul cu mâinile

Mulţi părinţi vor ca bebeluşii lor să mănânce curat, ordonat, fără să se murdărească, fără să arunce mâncare pe jos, fără să riposteze, fără să fie curioşi de ceea ce mănâncă, fără să facă nazuri, mutre, fără să refuze ce li se oferă. De preferat să mănânce tot, să mai ceară şi supliment, să-şi spele şi vasele după. 

Vă propun un exerciţiu de imaginaţie. Sunteţi luaţi pe sus de 2 mâini voinice, aşezat la masă, înfăşurat cu o baveţică uriaşă şi incomodă. Apoi, o lingură plină cu o chestie pe care nu aţi mai văzut-o îşi face drum spre gură voastră. Neapărat trebuie să deschideţi gura şi să primiţi încărcătura. Fără nazuri, fără mutre, da? Cum vă simţiţi? Minunat, nu? Eu una, nu cred!

Este greu de descris sentimentul de a nu putea controla ce mănânci, chiar şi ca adult, care se presupune că ai văzut şi gustat o mulţime de feluri de mâncare şi ai putea să identifici vizual cam ce urmează să ţi se servească. Dar de câte ori nu ne-a îmbiat vizual un fel de mâncare, ca apoi când l-am gustat să fim de-a dreptul dezgustaţi?

Este greu să accepţi să fi hrănit de altcineva. Este un semn de neputinţă. Cu greu acceptăm să fim hrăniţi de altcineva atunci când suntem bolnavi, cu mâna-n ghips, darămite când suntem perfect sănătoşi. Multora le place să mănânce cu mâna anumite feluri de mâncare pentru că întregeşte experienţa culinară.

Câţi dintre noi nu se murdăresc când mănâncă diverse produse fast-food, îngheţată sau mai ştiu eu ce alimente care se mănâncă cu mâna? Atunci de ce este aşa greu de acceptat ca un copil mic să mănânce cu mâna şi să se murdărească? Este şi el om şi are dreptul să pipăie mâncarea, să-i simtă textura, să simtă dăcă frige, dacă e rece, dacă e zgrunţuroasă, dacă e moale, dacă e fină, dacă e solidă, dacă e lichidă, etc. Aşa învaţă. Cel puţin aşa cred eu.

Am început diversificarea undeva între 6 şi 7 luni şi după primele zile de supă cremă de morcovi şi pătrunjel am înţeles că nu are niciun sens să mă chinui să-l hăituiesc cu linguriţa. La început deschidea guriţa şi era dornic să vadă linguriţa. Era o experienţă nouă. Însă foarte repede a început să-mi oprească linguriţa cu mâna şi să o controleze, să o răstoarne, să o refuze. Aşa că a primit un bol cu ventuză, bine lipit de masă şi a început să exploreze. Azi o linguriţă, mâine 2, peste 5 zile aproape 4. Nu m-am grăbit şi l-am lăsat mereu să se joace cu mâncarea, să o pipăie. Până pe la vreo 11 luni pe masa lui era mereu un bol mic cu ventuză pentru explorat, o lingură din silicon sau metal; eu îl hrăneam dintr-un alt bol în timp ce el explora. Niciodată nu l-am obligat să mănânce tot. Uneori mânca mai mult, alteori mai puţin. Am mers pe ideea că ştie el când este sătul şi nu e cazul să mai insist. Eu urâm când eram mică să fiu îndopată. Acel Mănâncă tot din farfurie m-a hăituit mult timp.

De pe la 11 luni încolo am început să mâncăm împreună din aceeaşi farfurie, bol. Şi am ajuns încet, încet să ne hrănim reciproc. Eu pe el şi el pe mine. Ca orice om am şi zile mai proaste în care mă mai enervez sau nu am răbdare, însă am învaţat să mă controlez şi să mă joc. Din experienţa de până acum am învăţat că în astfel de momente cel mai bine este să recurg la un mic joc, să improvizez ceva ca să detensionez atmosfera. Invariabil atunci când sunt nervoasă, starea mea se transmite instantaneu şi la copil. Nu ştiu ce vrajă dubioasă e la mijloc!

Acum, la 1 an şi 2 luni, piticul mănâncă singurel cu mâna. Mă hrăneşte pe mine cu lingura sau furculiţa. A început să-şi nimerească şi gura lui, uneori pierde cam jumătate din transport pe drum, căci îşi tot unduieşte mâna şi până ajunge cu lingura la gura marfa se pierde! Eu mă uit la el cum mănâncă el singurel, cu mânuţa lui mică şi nici nu-mi vine să cred că pot să-l las să mănânce singur. E un fel de revoluţie pentru mine. Culmea e că nu mai acceptă să fie hrănit, aşa că provocarea este să găsesc mereu feluri noi de mâncare care să poată fi mâncate cu uşurinţă cu mâna (finger-food).

Uitându-mă retrospectiv îmi dau seama că baby-led-weaning (BLW) sau auto-diversificarea este o metodă foarte ok. Mie una mi-a fost frică că se va înneca, că nu o să mănânce, că, că, că şi încă o groază de că. La toate astea a contribuit şi presiunea pusă în special de familie, pe care am ignorat-o cât de mult am putut şi am încercat mereu să dau ascultare instinctelor mele şi semnalelor transmise de copil. Cred că asta e partea cea mai grea, să ignori o parte sau chiar toate sfaturile pe care ţi le dau chiar oamenii care te-au crescut. Experienţa lor îi face să fie neîncrezători în capacităţile unei proaspete mame de a face ceea ce e bine sau ce trebuie pentru copilul ei. Şi dacă mai sunt şi doctori prin familie, lucrurile o iau razna rău.

În concluzie, aş sfătui pe oricine să facă din diversificare un prilej de bucurie, de murdărie, de mâncat cu mâna, de experimentat gusturi şi texturi. Încercând şi gustând am descoperit ce buni sunt dovleceii (înainte îi uram groaznic), ce gust are avocado, mango, hrişca, meiul şi altele. Nici eu nu le-am gustat pe toate încă. D-abia aştept să descopăr gusturi noi. După dezmăţul culinar se face curat în maxim 5 minute. Deci, nu-i chiar aşa grav. Avantajul e că atunci când mai creşte face chiar şi singur curat după! Cine ar fi crezut?!

Ah, să nu uit! Jocul cu linguriţa! Spre disperarea părinţilor, copii aruncă totul ce le pică în mână pe jos. La început linguriţele, apoi mâncarea. Nouă, ca adulţi, nu ni se pare deloc amuzant însă lor, care nu au învăţat la şcoală despre legea gravitaţiei a lui Newton, li se pare o minune. Adică, tot ce arunc cade jos? That is fucking awesome dude! Hai să aruncăm tot ce prindem! Asta e raţiunea lor. Încercaţi să prindeţi din zbor o linguriţă sau furculiţă care cade, să vedeţi atunci hohote de râs. Repetaţi acţiunea de cât mai multe ori, distracţia e garantată!

Pâine facută în casă

De ceva timp visez să fac pâine în casă, cu mâinile mele. Am avut o încercare acum vreo jumătate de an şi a fost un eşec total. Am scos din cuptor nişte chestii tari cu care aş fi putut sparge cu uşurinţă capul cuiva şi pe care cu greu le-aş fi putut numi chifle! Atunci am zis că e clar, nu mai fac niciodată pâine, că nu-mi iese, cumpăr de la brutărie.

Ador mirosul de pâine proaspătă scoasă din cuptor! Îl ador! Îmi aduce aminte de pâinea făcută în casă de bunica mea, dar şi de pâinea pe care o mâncam cu colegii din generală la colţul blocului după ce terminam orele seară. Aveam o fabrică de pâine fix lângă şcoală şi devenise o tradiţie să împărţim o pâine rotundă şi să o devorăm. Logic că acasă nu ne mai atingeam de nicio mâncare, dar asta e o altă poveste:P

Răsfoiam blogul acesta, pe care eu una îl urmăresc de aproape jumătate de an, şi am dat peste reţeta asta minunată de baghete franţuzeşti, care pur şi simplu m-a cucerit. Am citit-o de vreo 3 ori pentru că mi se părea prea simplă. După care, îmi zic că astă e momentul să încerc din nou. Dau iama în bucătărie, cântăresc făina integrală (că doar d-aia aveam în casă), caut drojdia uscată şi pun robotul în funcţiune. Fac aluatul, mă uit la el ce repede se face şi-l bag la frigider cu gândul să-l coc a doua zi. Însă a doua zi, nu aveam niciun chef de copt din cauza căldurii infernale şi a şantierului pe care l-am găzduit în ultima săptămână jumătate.

Am reuşit vineri seară să-mi adun curajul necesar ca să coc pâinea. Aveam atâtea emoţii şi eram atât de nerăbdătoare încât nu-mi găseam locul prin casă. Cât pâinea stătea cuminte la cuptor, eu m-am apucat de scris, că poate o trece timpul mai repede. Dar de unde! Din 10 în 10 minute mă duceam să verific cuptorul şi mai citeam o dată indicaţiile preţioase din reţetă. După primele 20 de minute ceva mi se părea în neregulă...cuptorul meu care de obicei coace destul de greu, de data asta mi-a făcut o surpriză. Am întors repede tava, am scăzut temperatura şi le-am scos. Aşteptarea luase sfârşit. 2 din cele 4 baghete s-au ars destul de tare, celelalte 2 au ieşit ok.

Data viitoare voi avea grijă să le întorc mai repede! Gustul este nemaipomenit, coaja este excepţională, ce să mai, sunt mega fericită! Abia aştept să le fac din nou, de data asta le voi face cu făină albă, căci mi-a fost confirmat faptul că nu se poate înlocui 100% făina albă cu cea integrală. Am avut noroc că mi-au ieşit totuşi baghetele şi cu făină integrală!