Frământări alimentare - 2

Da, nu am terminat încă cu alimentația. De fapt, nici nu cred că poți surprinde în câteva pagini complexitatea problemei, iar multe din părerile mele față de acest subiect încă nu s-au dospit suficient.

Ieri am început seria de frământări alimentare cu partea 1, începuturile. Astăzi continui cu alte 2 chestii care mă macină zilele astea. 

@ atașamentul emoțional față de mâncare. Nu pot să renunț la ciocolată, nu pot să renunț la lapte, la cafea, la mezeluri, la cola. Fără ele nu supraviețuiesc. Efectiv nu pot! 

Eu mă regăsesc în faza cu laptele. Prietena mea Raluca e dovada vie că se poate renunța la ciocolată, după ce ani de zile a mâncat atâta ciocolată cât produce o fabrică într-un an. Adică multă. Și de vreo 2 luni nu mai mănâncă. Îi mai lipsește uneori, însă nu mai mănâncă pentru că de fiecare dată când are vreo tentativă nu mai regăsește nicio plăcere în a o mânca. Plus că e prea dulce, mult prea dulce pentru noile gusturi în materie de dulce. Odată ce renunți la zahăr și produsele foarte dulci din comerț atunci când le mănânci ți se face efectiv rău. Organismul le respinge brutal.

Mi s-a întâmplat și mie acum ceva timp. Eu nu mai mănânc ciocolată cam de când am început diversificarea copilului. E greu să explici unui pui atât de mic de ce doar mami are voie să mănânce ciocolată. Așă că am preferat să nu mai mănânc. Mi-am luat din când în când câte un kinder bueno pentru mine, câte un bounty, o milka. Așa cum spuneam și mai sus, după ce am renunțat la zahăr cum luam două înghițituri de ciocolată cum mi se făcea gura pungă. Și abandonam. Uneori nu abandonam, dar mă simțeam rău. Totul a culminat cu o ciocolată făcută în casă luată de la un târg organizat la Muzeul Tăranului Român. Am zis că e mai ok decât ce găsesc în comerț. Cea mai mare greșeală! Am zăcut două zile de la ciocolata aia. Am făcut cea mai urâtă criză de fiere din toată existența mea. Și de atunci nu mă mai ating de ciocolată sub nicio formă. Îmi iau ocazional câte un croissant cu ciocolată de la Mega Image sau de la vreo patiserie franțuzească artizanală. Și când zic ocazional înseamnă o dată pe lună, maxim. 

Nu există nu pot când vine vorba de a renunța la ceva, există nu vreau. Sună foarte clișeistic, însă adevărul este că mintea nu e pregătită să renunțe la dependența creată de produsul respectiv. Există un atașament emoțional foarte puternic care ne împiedică să renunțăm. Cum este cazul meu cu laptele și al soțului meu cu cola și mezelurile. 

Relația mea cu laptele e din fragedă pruncie, când am avut perioade întregi în care am mâncat foarte mult lapte și produse lactate pentru că am fost obligată să mănânc în repetate rânduri tot felul de mâncăruri care nu-mi plăceau, pe care le respingeam cu stoicism, gen ciorbă cu zdrențe de ou, carne de pui cu tot cu piele, ou moale. Așa că am ajuns să mănânc aproape nimic. Cacao cu lapte dimineața, ceva supă la prânz și un sandviș seara. Spre disperarea bunicilor și a mamei mele care pe unde mă prindeau mă îndopau. Așa că am dezvoltat o relație emoțională foarte puternică cu laptele. Și vin acum nutriționiștii și spun că laptele nu e bun pentru corp, pentru că stomacul nu secretă enzimele necesare procesării laptelui de origine animală. După zeci de ani de lapte, mie mi-e greu să cred asta, cu toate că am citit câteva studii care susțin că corpul uman se poate descurca de minune fără lapte, iaurt și brânză de vacă, oaie sau capră. Sunt câteva articole interesante aici și aici. Fiind un subiect de interes major am început să scotocesc prin readcube (cea mai mare bază de articole de cercetare și specialitate din lume) de câteva zile ca să găsesc toate articolele de specialitate relevante pe tema asta. De altfel, tocmai astăzi când scriam postul ăsta am primit video-ul ăsta. E destul de lung, dar explică pe îndelete toata problematica laptelui. 

Apoi, mă uit la soțul meu care și el are un atașament extraordinar pentru cola, pentru că atunci când era mic tatăl lui nu-l lăsa să bea cola. Acum, când el poate decide pentru ce bea și mănâncă, abuzează de lipsa din copilărie. Cola sau fanta sunt nelipsite. Cu mezelurile în schimb, e un obicei alimentar din familie. Bad habbits die very very hard! Știe că-s făcute din cele mai proaste chestii posibile, însă e atât de dependent de gustul lor încât uneori trăiesc cu impresia că nu o să renunțe niciodată la ele. Sper să mă înșel. 

Ziceam mai sus de prietena mea și ciocolata. Și-n cazul ei a existat un atașament față de ciocolată încă din copilărie, când mama ei îi oferea ciocolată când se revedeau (ea fiind crescută de bunici, ca și mine de altfel) ca să compenseze lipsa ei. Țin minte că și mama avea același obicei. Când aveam vreo 3-4 ani și venea vinerea să mă ia acasă de la bunici îmi aducea mereu câte ceva dulce, fie o cutie de bomboane merci, fie un toblerone. Am asociat ciocolata cu iubirea maternă și am băgat ciocolată mult pe post de substitut de iubire maternă. E bine că amândouă ne-am lecuit și ne-am rezolvat problema.

D-aia e greu să renunți la anumite alimente. Greu, dar nu imposibil. Trebuie mereu căutată cauza dependenței. De cele mai multe ori cauza se ascunde bine, creierul te sabotează, uneori chiar tu te autosabotezi. Chiar și după ce descoperi cauza tot e greu. În ceea ce mă privește, nu mă voi forța să renunț la lapte. Încă nu-s pregătită și mi-aș face mai mult rău chinuindu-mă. În ceea ce privește odrasla după ce va renunța el la laptele meu mă gândesc serios să nu-i fac cunoștiință cu laptele de origine animală. Calciu și proteine și le poate lua și din alte alimente.

@ oare sunt normală? oare sunt nebună?

După ce am renunțat la zahăr și am început să caut tot felul de rețete de dulciuri bune pentru cel mic, dar fără zahar, m-am lovit de multe sprâncene ridicate la auzul vorbelor mele: eu nu-i dau dulciuri copilului meu. Consider că e mult prea mic ca să devină dependent de ceva ce nu are nevoie. Oricum va avea timp o viață întreagă să experimenteze și să guste tot felul de chestii (cu toate că eu o să am grijă să-i explic de mic atât cât pot anumite lucruri despre dulciurile bune și dulciurile rele, ca să zic așa). Invariabil primeam din partea cealaltă a baricadei răspunsul următor: lasă dragă, vezi tu mai încolo când nu o să mai ai timp, când nu o să mai ai chef, când o să vadă la alții, când o să mergi cu el la cumpărături și o să-și ia singur de la raft. În toate cazurile ochii mei se bulbucau, presiunea arterială îmi creștea, trăgeam aer în piept, expiram și ziceam: așa o fi, nu am de unde să știu. Și cu asta încheiam subiectul pentru că era inutil. Primele dăți când m-am confruntat cu astfel de situații am început să dau cifre, statistici, să citez din studii. Inutil. Ascultătorii mei cred că mai bine ar fi ascultat manele decât să mă asculte pe mine. În plus, părinți fiind la rândul lor, li se părea că eu sunt nebună și că ei își cresc copiii bine. Niciun părinte nu poate să accepte că face ceva greșit, mai ales când vine vorba de felul în care își hrănește sau crește copilul. 

Da, dar mie mi-e poftă de ceva dulce și nu mă pot abține așa că-i dau și copilului ca să mă lase-n pace. @_@ Din nou, aceeași reacție. De ce să renunț eu la dulciuri pentru copil? Asta ar fi culmea!

Inevitabil ajungeam să mă întreb dacă nu am eu ceva lipsă la cap? Juma de creier? Poate neuronii mei s-au conectat pe dos? Și-n continuare mă întreb asta pentru că observ că nu multă lume acordă importanța lucrurilor pe care le bagă-n gură. Pe principiul oricum toate sunt impregnate cu chimicale, pesticide, hormoni, ce mai contează. Păi contează. Pentru că un stil alimentar deficitar, neechilibrat, cu excese duce inevitabil la boli. Un pui de diabet, ceva dereglări pe la ficat, probleme cu fierea, depuneri de grăsime pe vasele de sânge și câte și mai câte. Până la urmă asta ar trebui să ne intereseze cel mai mult. Ce băgăm în corpul nostru. Dacă ne intoxicăm cu bună știință să nu ne mai mirăm de ce ne simțim rău, de ce corpul e obosit, împovărat, de ce suntem tot timpul ba balonați, ba constipați. 

Poate exagerez eu fiind prea preocupată și îngrijorată de aspectul alimentar. Poate am prea mult timp liber să caut rețete și tot felul de chestii legate de alimentație. Cert este că, chiar dacă mă simt de multe ori împotriva curentului, a mulțimii sunt împăcată cu deciziile mele. Am și eu momente de ezitare când îmi pun la îndoială toate cele pe care le-am aflat până acum, mai ales când informația se bate cap în cap sau îmi provoacă disonanțe cognitive. Cu grijă trec peste momentele astea. Dar mereu ajung la aceeași concluzie: că e bine să fi diferit, că e bine să lupt pentru sănătatea mea alimentară, că e bine să continui să citesc cât de mult pot ca să aflu cât mai multe, că a fi în rândul lumii nu îți garantează că îți va fi mai bine decât atunci când esti contra. În plus contează foarte mult și de oamenii pe care îi ai în jur. Căci la fel cum te înconjuri de oameni care te contrazic și-ți blamează deciziile poți alege să te înconjori de oameni care împărtășesc aceleași principii alimentare cu tine. Așa nu mai ai nici disonanțe, mustrări sau discuții inutile în contradictoriu și ai și oportunitatea să afli lucruri noi, să facilitezi schimbul de experiențe. Ăla mai inteligent cedează și se reorientează primul. Și să nu uităm că normalitatea e relativă, este condiționată social și cei mai mulți oameni sunt catalogați ca fiind nebuni fiindcă aleg să trăiască sănătos. End of story! 

Pentru moment ajunge cât m-am agitat pe subiectul ăsta. O să-mi continui cercetările și o să revin când am rumegat și restul informației. Deci o să existe și o partea a treia!