M-am reinventat (sau rebranduit cum se zice în marketing)

Happy-Go-Lucky-Everyday s-a transformat în tribalmother!

Schimbarea a venit natural și, când m-am așteptat mai puțin, mi s-a înfățișat în toată splendoarea ei.

Am vrut să scriu fiindcă așa am simțit nevoia. Să scriu despre tot ce-mi trece prin cap, despre experiențele mele, despre pasiunile mele, despre cât de minunată este viață, despre toate schimbările prin care trec constant din momentul în care am devenit mamă, din momentul în care mi-am schimbat alimentația și felul în care îmi trăiesc viața de zi cu zi. Am vrut să scriu, în primul rând pentru mine, să scot multitudinea asta de gânduri, idei și cuvinte care zăcea acolo în mine. 

De la început nu am fost mulțumită cu numele blogului, însă trebuia să pun un nume ca să mă apuc de scris. Nu mai aveam răbdare. Am tot schimbat culori, fundaluri și totuși nu-mi plăcea ce văd, simțeam că nu sunt eu aici, la mine acasă, 100%. Era clar că trebuia să schimb numele, astfel încât blogul să mă reprezinte în totalitate și să nu mai fie o soluție de compromis, un acoperiș sub care să stau până trece ploaia. 

Numele cel nou s-a ivit într-o dimineață, așa din senin, mi-a apărut în gând pentru câteva secunde. Prima zi l-am ignorat. Zilnic îmi veneau în cap câteva idei de nume, unele mai puerile, altele prea greu de digerat și chiar de pronunțat. Ăsta a fost singurul care a persistat. A doua zi l-am împărtășit criticului meu valoros care mi-a aprobat schimbarea. În 5 secunde am schimbat numele. Pam, pam! M-a cuprins cu val de bucurie, greu de descris în cuvinte. Mai aveam puțin și țopăiam prin casă de atâta fericire. 

Acum mă zbat să găsesc un fundal potrivit, niște fonturi frumoase, ca să dea coerență conceptului. Nu mă grăbesc, căci mai am și altele de făcut, care nu suportă amânare. Am văzut că lucrurile vin atunci când trebuie să vină. Uneori mai repede, și pe nepregătite, alteori foarte încet, după îndelungi și chinuitoare așteptări. 

Spontan, cred că majoritatea persoanelor care aud asocierea tribal mother sau mamă tribală se gândesc la ceva asemănător cu poza de mai jos (mai multe poze pe pagina survivalinternational).

Și eu tot la asta m-aș gândi spontan. Nu arăt așa, însă tot într-o junglă locuiesc și eu. Număi că-n jungla asta oamenii au uitat să (mai) fie aproape de natură (pentru că în mare parte au cucerit-o și subjugat-o până aproape au eliminat-o - să-mi fie cu iertare, dar parcurile sunt niște reminișcențe care cu greu pot fi catalogate drept natură), să-și asculte instinctele, corpul, sufletul. 

Mă identific cu o mamă tribală, pentru că de când am devenit mamă am căutat să mă apropri cât mai mult de o creștere cât mai naturală a copilului. Am văzut totul cât mai relaxat cu putință și am încercat să-mi ascult copilul și să nu intervin prea mult. L-am lăsat liber să exploreze, l-am purtat, l-am autodiversificat (parțial primele luni, apoi total), l-am implicat în toate activitățile mele, am încercat și elimination communication (nu prea mi-a ieșit, dar nici nu m-am dat bătută), l-am luat cu noi în pat, l-am alăptat la cerere. Toate acestea în ciuda criticilor și mustrărilor primite din diverse părți, de unde mă așteptam mai puțin. Nu am făcut lucrurile acestea pentru că sunt la modă acum, ci pentru că așa am simțit eu să le fac. 

Nu am o problemă cu oamenii care fac lucrurile altfel decât mine. Aș fi ipocrită dacă nu aș recunoaște că îmi crește puțin tensiunea când văd mame (dar și tați)  isterice, care țipă, își smucesc copii, îi bat, oameni care aruncă gunoiul pe stradă, oameni care mănâncă semințe sau fumează la locurile de joacă pentru copii. Încerc, atât cât pot, să nu judec pe nimeni, pentru că e greu să fi în papucii celuilalt. Rezistența la stress, la durere, la presiune, empatia, simpatia, răbdarea sunt diferite de la om la om. E foarte ușor să cerți o mamă că a renunțat după 3 luni la alăptat și a trecut pe formulă. O poți face nonșalant, fără să știi prin ce chinuri a trecut, câte nopți nu a dormit și a plâns, ce mustrări de conștiință și-a făcut. La fel și-n cazul dormitului împreună. Îmi dau seama că nu tuturor li se potrivește ceea ce mie mi se potrivește. 

Sunt o persoană foarte atașată de progresul tehnologic, informații, internet, gadget-uri și telefon. Satul ăsta global în care trăim necesită aceste mijloace de comunicare. Nu aș avea o problemă să trăiesc fără ele, pe perioade mai lungi sau mai scurte de timp. Le consider niște instrumente excelente prin care pot avea acces la un volum atât de mare de informații, fără de care nu aș putea trăi. Știu, aș putea citi cărți, dar tot nu aș putea să aflu atât cât aflu acum din reviste de specialitate din afară, bloguri și grupuri de socializare de pe Facebook.

Da, îmi doresc să ne mutăm la casă, de preferat în afara Bucureștiului, în care supraviețuim momentan. Visez la o casă mică, cochetă cu grădină și ceva livadă, unde seară să se audă doar greierii în locul hurducăitului de la tramvaie. Se va întâmpla și asta cândva. Până atunci o să mor de cald vara în apartamentul nostru de 3 camere, în care nicio plantă nu reușește să supraviețuiască pe balcon (în afară de un buchet de lavandă și un cactus care nu a mai vazut apă de când a fost potopul lui Noe).

Îmi propun ca blogul să nu fie exclusiv despre mame, alăptat, scutece, cărți de parenting. Să vedem cât îmi iese, pentru că uneori simt că prin sângele meu curge numai copilăria ăstuia mic și mă-nvârt în jurul lui ca luna după soare. Dar, da, îmi place să citesc și altceva în afară de cărți de parenting, mai mă uit și la un film, mai ies și-n oraș, mă plimb prin librări, mai cumpăr și cărți în format fizic, mai ies și din București. Da, deci asta mi-s eu, tribalmother, sau, mai corect zis, the urban tribal mother.