Paradoxul somnul este să fii rupt de oboseală și să nu adormi. Să stai așa cu ochii în tavan și să numeri oi sau stele sau ce-ți mai trece prin cap. Avioane, mașinuțe, mărgele, fluturași!
Săptămâna trecută adormeam la 8, hai 9 cu maximă indulgență. Eram atât de obosită încât după 12 ore de somn simțeam nevoia să mai dorm încă 12. Plus că dormeam și la prânz cu ăsta mic.
Săptămâna asta, după 2 nopți cu treziri din juma în juma de oră, sunt mult mai obosită ca săptămâna trecută, dar stupoate nu pot dormi. Creierul meu refuză să doarmă. Se înverșunează. Se luptă să-mi demonstreze că după 12 ore de alergat după micul explorator pot să mai petrec încă 4 scriind, citind, uitându-mă la filme. Simt că face mișto de mine. Eu chiar vreau să dorm!
Explicația științifică o știu. Deoarece corpul nu se poate odihni atunci când vrea el secretă adrenalină ca să depășească punctul critic, iar apoi somnul vine mult mai greu. Fix ca la copiii mici. Adică mie mi s-a făcut somn azi la 5 după-amiază. Îmi cădeau efectiv ochii în gură. Din păcate nu aveam cum să dorm. Copilul era călare pe mine să ieșim afară, eu d-abia reușeam să mă adun din pat. A venit boostul de adrenalină, m-am pus pe picioare și când în sfârșit am avut ocazia să dorm corpul meu a zis nu. Nu se doarme la ora asta, pune mâna și consumă toată adrenalina din sistem.
Și nu știu cum se face că de fiecare dată când mă bag în pat și ochii mi-s grei și zic gata, în sfârșit adorm, se trezeste copilul. Săptămâna asta așa a fost în fiecare zi. E cumva vreo lege a lui Murphy?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu