Frământări alimentare - 1

Îmi doream de mult timp să pun pe hârtie toate schimbările prin care am trecut în ultimul an din punct de vedere al alimentației. Și iată că am găsit momentul perfect în această seară în care sunt atât de obosită încât nu pot să dorm din cauza creierului meu mult prea activ. 

Să o luăm cu începutul.

Până să rămân gravidă am avut un regim alimentar destul de haotic (în special când lucram în corporație): mic dejun în proporție de 90% inexistent, mese pline de grăsimi și carbohidrați, multă ciocolată, mâncat la restaurat, cină târzie undeva după 8-9 seara, gătit acasă undeva între extrem de rar și deloc.

Din punct de vedere al greutății corporale nu am avut niciodată probleme. Am avut o greutate normală până am început să exagrez cu munca, când am mai pus câteva kilograme pe mine, vreo 5 kg mai precis. Eram ok, normoponderală, puțin pufoasă.

Eh și am rămas gravidă. Eram ferm convinsă că nu voi luat mai mult de 9-10 kg toată sarcina. Mda, 9-10 kg în primele 6 luni și încă vreo 8 în următoarele 3 luni. Boon. De fiecare dată când mă urcam pe cântar refuzam să cred că am putut să iau atâtea kilograme. Paradoxal, fix în perioada asta omu' începuse să țină regimul Dukan și slăbise mult. Pe la vreo 2 luni de sarcină eu aveam vreo 66-67 kg și el 98 kg, iar aproape de naștere eu aveam 84 kg și el avea 85-86 kg. Ne-am amuzat de multe ori pe tema asta. 

Eram ferm convinsă că după ce nasc voi slăbi vreo 8-10kg. Din nou, m-am înșelat. Când am ajuns acasă și m-am cântarit aveam 78 kg. La început nu m-am agitat foarte tare pe tema kilogramelor. Tocmai născusem, nu era cazul să-mi fac griji de greutate pentru că eram preocupată să alăptez și să-mi rezolv toate problemele pe care le aveam cu alăptarea. Da, mă ofticam când vedeam ditamai fundul care nu mai încăpea în nicio pereche de pantaloni, însă am zis că am timp să redevin suplă. În plus, chiar trebuie să-i mulțumesc omului că m-a suportat și m-a sprijinit tot timpul și nu m-a lăsat să cad pradă depresiei din cauza greutății. 

Mi-am notat în agenda în care am ținut jurnalul primului an de viața al piticului, evoluția greutății mele după sarcină. Mereu m-am întrebat de ce, pentru că pe mine nu m-a preocupat niciodată să mă cântaresc, d-apoi să mai și notez. Am avut răspunsul d-abia în seara asta, când am putut să fiu sinceră cu mine si să recunosc că greutatea acumulată în sarcină m-a marcat. Chiar dacă a fost pe fondul sarcinii m-a marcat mai mult decât credeam. 

2013

În ziua nașterii – 84 kg

La 4 zile după naștere – 78 kg

mai – 76 kg

iunie – 72 kg

iulie – 70 kg

august – 70 kg

septembrie – 69

octombrie 67 kg

noiembrie – 66 kg

decembrie – 64 kg

2014

martie - 62 kg

iulie - 60

august - 59 kg

De ce m-a marcat? Pentru că nu am fost niciodată nici măcar plinuță sau grăsuță. Și acum când am redobândit greutatea inițială și chiar mai mult, am ajuns la o greutate chiar mai mică decât cea pe care o aveam înainte să rămân însărcinată, am putut să fac comparația între cum e să fi gras și cum e să fi slab. 

Cum e să fi gras și să nu ai haine care să te cuprindă. Cum e să mănânci mult și fără rost, cum e să cazi pradă tuturor poftelor și să intri în cercul dependenței ba de dulciuri, ba de chipsuri, cum e să te miști greu, cum e să obosești după 1 km de mers pe jos pentru că duci o greutate mult prea mare. Îmi închipuiam că e greu să fi gras, dar pe bune că până nu am fost acolo (și nu mă refer la perioada sarcinii, ci la cea după sarcină când corpul meu căra în plus vreo 18 kg de grăsime) nu am putut să înteleg pe deplin și până nu am ajuns la 59 de kg nu am putut să conștientizez toate aceste schimbări. Și în seara asta mi-am dat seama cât de mult m-a afectat acea perioadă și cât de mult îmi doresc să nu mă mai întorc acolo. I faced my own reality! 

În primele 6 luni după ce am născut am slăbit vreo 10 kg. Sincer, nu mi-am propus să slăbesc, nu am ținut vreo cură. Ci pur și simplu eram în plină vară călduroasă, care mie una îmi taie pofta de mâncare. Am avut dificultăți în a găsi un regim alimentar ok și compatibil cu alăptarea pentru că din spital am plecat cu o listă de chestii care nu aveam voie să le mănânc. Practic tot ce eu mâncasem până atunci a devenit brusc interzis pe motiv că copilul va face colici. Fără fructe crude, fără legume crude, fără lactate, fără aproape nimic. Vreo lună m-am chinuit să respect regimul. Am simțit că-mi fac rău cu mâna mea. Ajunsese să-mi fie scârbă de orice mâncam, iar săracul om nu știa ce să-mi mai gătească. Totul până într-o zi când am dat la o parte toate regulile și am mâncat tot ce am vrut. Ce observam că-mi face rău și mă balonează, evitam. 

Apoi de la 6 luni am început diversificarea. Ăsta a fost momentul în care am zis că va trebui să fac o schimbare în ceea ce privește stilul alimentar. Eram primul și cel mai important model alimentar pentru copilul meu. Și trebuia să fiu un model bun. Oare cum o să mănânce el sănătos dacă eu nu o fac? Așa că de aici a început transformarea. Din septembrie 2013.

La început nu am mai călit nimic în ulei. Pentru niciun fel de mâncare. Am mai făcut câteva excepții de-a lungul timpului când încercam rețete noi și vroiam să văd gustul original ca apoi să pot face comparații.

Am înlocuit călitul în ulei cu opăritul legumelor (sau blanșat, cuvânt împrumutat din fracenză, adică legumele sunt ținute pentru o perioadă scurtă de timp în apă foarte fierbinte). Practic, pun o oală la fiert cu puțină apă și când a dat în clocot încep să adaug în ordinea corespunzătoare ingredientele.

Am început apoi să adaug uleiul mereu la final, după ce mâncarea s-a mai răcit/răcit complet. Uneori chiar uit să-l adaug.

Apoi am început să gătesc mult la cuptor. Încă nu m-am convins că gătitul la temperaturi joase (sub 150 grade) este mult mai benefic decât cel la temperaturi înalte. Am tot auzit diverse păreri ale unor nutriționiști cum că alimentele își modifică structura celulară și multe din vitamine și nutrienți se pierd. Cred că se pierd oricum prin simpla preparare termică. Dacă vrem nutrienți 100% le mâncăm crude și nu le mai băgăm la cuptor sau în cratiță la fiert/aburi.

Nu mănânc prăjit, decât dacă nu am cum să evit. Gen merg la maică-mea și ne face șnițele și chiftele. Nu poți refuza asta. Nu ai cum. Ar fi o mega ofensă la adresa abilităților ei gastronomice. Și prefer să nu declanșez un al treilea război mondial. Nu e cazul. Un șnițel mâncat o data la câteva luni nu a omorât pe nimeni. Și de ce să nu recunosc, face niște șnițeleee!

Am renunțat la dulciurile și patiseria din comerț. Recunosc că mai mănânc din când în când câte o prăjitură de la cofetărie. Dar destul de rar. Am început să fac dulciuri în casă. La început cu mult zahăr, că ăsta mic era încă prea mic pentru chestii dulci, apoi când a ajuns pe la 10-11 luni am început să renunț la zahăr că vroia și el să guste. Treptat am ajuns să nu mai fac dulciuri cu zahăr. Am înlocuit zahărul cu miere sau pastă de stafide sau curmale. Da, i-am dat și chestii pregătite cu zahăr. Am considerat că o brioșă făcută în casă cu zahăr nu o să-i facă niciun rău. Nu era ca și cum mânca zilnic, ci o dată la câteva săptămâni.

Și uite așa într-un an am mai slăbit 10 kg adoptând un nou stil alimentar. Sau regim dietetic, cum îi zice maică-mea luandu-mă la mișto: dacă ar fi și pacienții mei așa ambițioși ca tine, ce bine ar fi!

Acum am ajuns la momentul în care mă frământ că am slăbit prea mult. Ce-i drept, nu intenționam să scad sub 60 de kg. Am scăzut sub 60 de kg pentru că în ultima vreme am mâncat haotic, însă mi-am dat seama de asta și mi-am propus să remediez problema. Am sărit câteva săptămâni întregi peste micul dejun din cauza incapacității de a-mi organiza timpul dimineața astfel încât să nu mai fiu pe fugă. Pregătit masa de prânz, ah e 9, trebuie să ne pregătim să ieșim în parc. Dă-i îmbracă-te, îmbracă copilul, ia gustare, ia geanta, fuga în parc până nu vine căldura. Vria asta mi-a dat peste cap programul meselor. De vreo câteva zile însă s-a remediat situația. S-a răcorit afară, pot să gătesc mai mult la cuptor, nu trebuie să mai fug la 9 de acasă ca să ajung în parc. E liniște.

Însă creierul meu încă frământă multe aspecte referitoare la alimentația mea în particular, dar și în general.

@Am făcut o schimbare enormă în privința alimentației, mănânc infinit mai sănătos decât acum un an, însă eu sunt în continuare nemulțumită. Și cred că sunt nemulțumită din cauza faptului că pentru mine sănătosul ăsta nu e suficient, dar nici nu știu ce alt sănătos ar fi suficient. Că nu mă văd mâncând vegan sau mai știu eu cum. Atunci de ce nu sunt mulțumită? Încă nu am ajuns acolo unde vreau, dar unde vreau să ajung? Aștept să se facă lumină.

@De ce sunt atât de multe opinii contradictorii în privința alimentației? De ce unii nutriționiști sunt de acord cu mâncatul fructelor dimineața și alți nu? De ce unii recomandă lactatele și alții nu? Într-o oarecare măsură cred că am aflat, indirect, răspunsul la întrebările astea, mai am nevoie însă de puțin timp să-l interiorizez. Pentru că nu există niciun adevăr suprem în ceea ce privește alimentația. Totul se bazează pe experiența personală, toleranța sau intoleranța la anumite alimente, felul în care organismul reacționează la anumite alimente. Explicația asta mi-a venit din principiul incertitudii a lui Werner Heisenberg, care pune la îndoială capacitatea noastră de a cunoaște ceva în mod absolut. Atâtea realități atâtea adevăruri. Same shit here!

@Prejudecățile și condiționările sociale privind mâncarea, consistența sau inconsitența ei. Suntem un popor învățat să mănânce carne din momentul în care răsare soarele până apune. Mic dejun cu carne, pranz cu carne, cină cu carne. Doamne ferește să nu mănânci carne că o să leșini pe stradă. Contrar așteptărilor nu a murit nimeni de la privarea de carne. Ba din contră, sunt destule studii care demonstrează că longevitatea e corelată cu consumul scăzut de carne. Chiar o să caut și o să pun niște linkuri. Suntem învățați în sânul familiei că o mâncare consistentă are la bază carne, altfel e inconsistentă. Da, o mâncare pe bază de carne se va digera de 2-3 ori mai greu decât una fără carne. De aici indigestiile și tulburările de tranzit intestinal. Dar și o mâncare pe bază de legume poate fi consitentă, o budincă la cuptor, vinetele umplute fără carne, cu avantajul că se vor digera mai rapid și tu te vei simți mai bine. Nici nu vreau să deschid subiectul cărnii în alimentația copiilor, cu toate că la un moment dat voi face și asta. Sunt câteva studii pe care le-am citit referitoare la modificările hormonale survenite la copiii până în 10 ani datorită consumului de carne crescută cu hormoni. Si cred că am zis destul. De obezitate infantilă nici nu mai menționez, doar trebuie să mâncam mult și consistent, nu?

@ De ce mâncăm mai mult decât avem nevoie? Asta e o gând foarte interesant. Supraalimentarea începe din fragedă pruncie, când copilul este obișnuit să mănânce mult; când este șantajat că dacă nu mănâncă tot din farfurie (chiar dacă efectiv nu mai poate) nu mai are voie la joacă, părinții brusc nu-l mai iubesc. Stomacul se mărește proporțional cu cantitatea de mâncare ingerată, ajungând inevitabil în punctul în care ne supraalimentăm. 

Mie una mi se pare că mănânc foarte puțin, comparativ cu acum doi ani să zicem. Dar mă ridic sătulă de la masă, fără să mă rostogolesc, fără să adorm imediat după ce am mâncat, fără să simt că-mi explodează burta. Dar totuși am o disonanță cognitivă și mi se pare că mănânc prea puțin și prea inconsistent, pentru că așa am fost învățați. Old habbits die hard!

@ Schimbările alimentare au loc, în funcție de fiecare individ, într-un timp mai scurt sau mai lung de timp. Sunt unii la care lucrurile se întâmplă peste noapte, iar alții la care se întâmplă în luni sau ani de zile. Eu fac parte din categoria a doua. Am nevoie de timp să interiorizez o schimbare. Nu am putut renunța dintr-o dată la zahăr, pentru că efectiv nu am putut și nici nu mi-am dorit. Am început încet, scâzând gramajele, până când l-am exclus complet și l-am înlocuit treptat cu miere, stafide etc. Sunt de părere că corpul are nevoie de o perioadă de tranziție. De fapt, perioada de tranziție nu e pentru corp, cât pentru creier. El are nevoie de o perioadă de tranziție, să proceseze schimbarea și să nu simtă deprivarea de zahăr brusc, ca pe o criză de sevraj.

Știu că nu trebuie să punem presiune pe noi, să renunțăm la cât mai multe dintr-o dată. Nu poți de mâine să renunți la prăjeli, carne și dulciuri și să începi să mănânci ierburi și legume. De fapt, eu nu pot să fac schimbări atât de radicale în privința alimentației. Sunt oameni care pot așa și oameni care pot altfel. Trebuie să-ți dai seama ce tip de om ești ca lucrurile să se întâmple natural, să nu simți că treci prin furcile caudine ca să trăiești mai sănătos. Trebuie să găsești calea care te face să te simți încrezător, care nu pune presiune pe tine, care te stimulează să continui. 

Și mai am câteva gânduri pe care le-am pus la dospit. Asta înseamnă că o să fie și o partea a doua!

Post-Scriptum: Am realizat astăzi că nu am menționat ceva foarte important: procesul de slăbire prin care am trecut poate părea destul de accelerat. Fiecare metabolism este diferit și mereu trebuie să luăm asta în calcul. În plus eu alăptez la cerere, ceea ce presupune un consum caloric destul de mare. Mai mult, de aproape un an am cel puțin 3-4 treziri pe noapte pentru că: copil mic căruia îi ies dinții (până la 6 luni a dormit 12 ore pe noapte fără să se trezească deloc). Inevitabil oboseala s-a acumulat și împreună cu alăptatul au contribuit la scăderea mea în greutate. Poate mai mult decât îmi dau eu seama. E important de avut asta în vedere.