În ultima vreme, în jurul meu, a crescut semnificativ numărul mamelor care se vaită că copilul sau copiii (după caz) refuză cu înverșunare să mănânce. Dar nu vor să mănânce deloc sau până acum au mâncat și de vreo 2-3 zile nu mai vor să vadă mâncare în fața ochilor. Eh, am încercat și eu să empatizez și să încerc să le liniștesc, că până la urmă copilul știe mai bine când îi e foame, să aibă răbdare că o să treacă. Mda, nu vreți să știți ce priviri pline de venin am primit și mi s-a răspuns printre dinți: așa o fi (habar nu ai tu, fericito! las că o să vezi tu).
No, de ceva vreme nici copilul din dotare (1an3luni) nu vrea să mai mănânce. Ba nu vrea micul dejun, ba nu vrea prânzul, ba nici mic dejun, nici prânz. Nu prea m-am agitat foarte tare, l-am lăsat în pace. I-am oferit diverse gustări, i-am pus un pahar cu apă la îndemână și l-am alăptat în continuare la cerere. Cât am fost la maică-mea, nu am mai fost așa liniștită căci cineva își dădea cu părerea. Vaaai, dar de ce nu mănânci tot din farfurile copile? Uite ce bun e! Copilul începea să mărâie, să plângă. Bunica disperată că e prea mărâit, că nu e bine, că nu mănâncă CÂT trebuie. Atunci am început să mă enervez și i-am zis femeii că poate copilului nu i-o fi foame și asta e, îi dăm când vrea el să mănânce. A ridicat o sprânceană și a lăsat nebuna în pace.
În continuare, pe câteva din grupurile de Facebook din care fac parte, câteva mămici se văitau că copiii lor nu mănâncă. Mno, să mă îngrijorez și eu? Oare sunt eu prea relaxată? Să punem mâna să citim atunci, ca să ne elucidăm dacă sunt o mamă neglijentă sau doar prea relaxată. Și uite așa m-am apucat să citesc: My children won't eat! de Carlos Gonzales. Varianta în engleză, off course. Am impresia că este și tradusă (cel puțin anul trecut era în curs de traducere). Aici sunt câteva paragrafe traduse. După ce am citit primele rânduri m-am liniștit, deci sunt o mamă relaxată, să pun mâna să ascult în continuare de copil. Am pus mai jos câteva dintre paragrafele (pe care le-am luat de aici) care mi-au plăcut foarte mult. Atât de mult rezonez cu ele, încât aș putea crede că sunt scrise de mine! Bolduirile si sublinierile îmi aparțin.
Children, however, do not have preconceived ideas about how much or when to eat. Neither do they know (nor do they need to know) the doctor’s recommendations, nor the recommendations from the World Health Organization, nor how much the neighbour’s child eats. This is one reason they do not easily accept the rigid rules that are sometimes imposed on them.
“Bad eaters” become a concern because of the difference between what the child eats and what his family expects him to eat; the problem disappears when the child starts showing a heartier appetite (by eating more), or when the expectations of those around him change. It is nearly impossible (which is a good thing, since it can be dangerous) to get a child to eat more. The purpose of this book is to help the reader lower his/her expectations and align them more with reality.
Mothers worry, as is to be expected, about the health of their child. But there is something else that makes “bad” eating a problem that goes beyond a cough or runny nose. On the one hand, the mother tends to believe (or is made to believe) that the problem is her fault: she has not prepared the food appropriately, does not know how to feed the baby, or has not taught the child how to eat. On the other hand, mothers tend to take this personally.
Many mothers have told me they shed tears at mealtimes. The poor child is sometimes involved in a false emotional conflict. Instead of raising the simple question, “Are you hungry or not?”, the battle over food can become a question of “Do you love me or not?” The child is deemed guilty of not loving his mother because he simply cannot eat another bite. And not a few times the insinuation is made, sometimes even voiced directly, that “Mummy won’t love you if you don’t eat.”
If the mother is afraid, what is going on with the child? No matter how distressed you might be, please bear in mind that your child will be even more so. He is not trying to con you, manipulate you, nor is he trying to challenge you or to wilfully disobey. He is simply terrified.
For a baby, his mother is his world. She is his security, his love, his warmth and his food. In her arms he is contented; when she walks away, he cries as if heartbroken. Faced with any need, any difficulty, he only has to cry and his mother answers in an instant and makes all things better.
A while ago, however, things changed. The child cries because he has eaten too much, but instead of listening as she always does, his mother tries to force him to eat even more. Things keep getting worse: her soft insistence at first soon gives way to scolding, pleading and threats. The child cannot understand the reason. He has no idea if he has eaten less than what the book said, or less than the doctor recommended, or less than the neighbour’s child eats. He has not heard about calcium, iron, or vitamins. He cannot understand that you believe this is for his own good. He only knows his stomach hurts from too much food and that the food keeps coming. For him, his mother’s behaviour is as baffling as if she were to smack him or leave him naked on a balcony.
Many children spend hours, sometimes up to six hours every day “eating” or, more accurately, fighting with their mothers, beside a plate of food. They don’t know why. They don’t know how long the battle will take (in their minds it lasts forever). No one gives them a reason; they have no one to encourage them on. The person they love the most in the world, the one whom they can usually trust, seems to have turned against them. Their whole world is crumbling.
Când eram mică și eu am fost hăituită cu mâncarea, obligată să termin tot din farfurie, amenințată că nu mai primesc altă mâncare, pedepsită etc. Am fost un copil sclifosit și mofturos și mi-a fost greu să-mi redau bucuria de a mânca cu plăcere, de a mânca cât mai multe legume și fructe, de a încerca combinații noi. De aceea, acum, nu mă stresez și am încredere în copilul meu. El știe când îi este foame, cât trebuie să mănânce, ce-i place și ce nu. Apoi mai e și o altă realitate pe care mulțe dintre noi (mamele) ne e cam greu să o acceptăm: orice disconfort reduce, și în unele cazuri elimină, pofta de mâncare. Aici avem: erupțiile dentare, căldura, agitația, schimbările de mediu. Și mai pot fi și altele. Atâtea variabile și atât de complicat că ființa aia mică poate doar să plângă sau se refuze mâncarea ca să ne comunice că ceva îl/o deranjează. Să-i ascultăm, zic, că ei știu mai bine ca noi de ce au nevoie.
PS: Articolul a fost scris acum ceva vreme, pe la mijlocul lui august. Nu știu cum am reușit să-l rătăcesc printre drafturi și să-l scap din ochi. Partea bună e că pot reveni cu feedback! După câteva zile de greva foamei lucrurile au revenit la normal și o dată cu asta a mai apărut și încă un colț dintr-o măsea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu